Integrala prozei scurte: INCENDIU LA BIBLIOTECĂ

INCENDIU-LA-BIBLIOTECAÎn bibliotecă se organizau aproape zilnic manifestări culturale.

Lansări de carte, expoziţii de pictură, simpozioane, medalioane literare, serate muzicale, concerte de pian, evocări, aniversări culturale.

Majoritatea acţiunilor aveau loc în Cupolă, o sală la etaj, suficient de încăpătoare pentru cel puţin o sută de participanţi, cu ferestre uriaşe, terminate în arc gotic, cu un palmier uriaş – pentru o clădire, nu pentru o insulă –  într-un colţ, cu un pian – surprinzător de bine acordat –  în altul.

Din sală aveai acces la secţia de prelucrare, la sala de integrare europeană, la centrul de informare, la secţia de artă, la secretariat şi în biroul directorului.

O altă uşă permitea intrarea şi ieşirea publicului, iar o ultimă uşă, permanent deschisă, permitea accesul printr-un coridor destul de îngust la sala de lectură, la depozite, la toaletă şi putea fi folosită şi ca ieşire de serviciu.

Manifestările aveau loc după ora 18, atunci când înceta activitatea propriu-zisă cu publicul, cu cititorii.

De data asta nu era vorba de o manifestare curentă, ci de una mai deosebită, un simpozion cu invitaţi din afară, din câteva centre universitare, având o temă extrem de generoasă: Fascinaţia lecturii.

Biblioteca deţinea peste o jumătate de milion de volume, unele unicat, colecţii de ziare şi reviste, discuri, benzi magnetice, casete audio şi video, microfilme, carte veche românească, carte de patrimoniu. Construcţia nu avea decât douăzeci de ani, iar extinderea, practic dublarea spaţiilor, se încheiase abia anul trecut, în aprilie.

Erau ceva probleme cu încălzirea, biblioteca rămânea încă racordată termic la hotelul de peste drum, programul hotelului nu coincidea deloc cu cel al bibliotecii, era cald noaptea şi frig în cursul zilei, aşa că personalul bibliotecii mai folosea în secţii radiatoare, calorifere electrice, aeroterme.

Nu toţi bibliotecarii participau la simpozion. Unii aveau de completat situaţia zilnică, se rearanjau la secţiile de împrumut pentru adulţi şi copii volumele aduse de cititori la locul lor, pentru ca a doua zi dis-de-dimineaţă să fie totul în regulă, iar cititorii care aveau acces liber la raft să găsească uşor cartea dorită.

Cel mai mult aveau de lucru cei de la prelucrare, erau puţini, intrau multe cărţi care trebuiau clasificate, ştampilate, înregistrate, introduse în computerul general, repartizate pe secţii.

Ceilalţi, da, participau la manifestare, interesaţi de temă, se spuneau lucruri noi, deşi despre lectură se scriseseră pagini frumoase şi adevărate încă din antichitate.

Incendiul a izbucnit, ca mai toate incendiile, pe neaşteptate, în plin simpozion.

Nu se ştia cauza, se bănuia că era vorba de un radiator sau de un scurt-circuit, ori de câte ori nu se ştie cauza exactă a unui incendiu se spune că e vorba de un scurt-circuit, la etaj ajunseseră mai întâi câteva pale timide de fum alb, apoi un fum dens, cenuşiu, negru în final, fără flăcări însă.

Bibliotecarii coborâseră imediat la subsol, incendiul pornise din depozitul general şi se extinsese repede, Ilie o luă înainte curajos, încercând să salveze cât mai multe cărţi, el ştia cel mai bine structura şi mai ales valoarea fondului de carte; separat de depozitul general doar printr-o plasă de sârmă se găsea depozitul de carte veche şi de cărţi rare, acolo trebuia să ajungă, directorul avu o inspiraţie genială, se repezi la un post local de televiziune şi ceru populaţiei, tuturor iubitorilor de carte să vină cât mai repede la bibliotecă, să ajute la evacuarea cât mai rapidă a cărţilor, fuseseră chemaţi şi pompierii, dar ei stăteau în espectativă, nu puteau interveni direct, dacă ar fi intervenit, pierderile ar fi fost mult mai mari, pentru cărţi,  apa este, paradoxal, mult mai periculoasă decât focul, în apă cărţile se topesc pur şi simplu, redevin celuloză, aşa că înconjuraseră biblioteca, atenţi ca flăcările să nu se extindă şi asupra clădirilor din jur, pericolul era mai mult virtual, singura clădire aflată în apropiere era un bloc cu mai multe etaje, cu balcoanele închise, aflat totuşi dincolo de stradă, dar aşa e la un incendiu, trebuie să vină şi pompierii.

Cetăţenii se prezentară imediat, unii în pijamale şi în papuci de casă, probabil cei aflaţi foarte aproape de bibliotecă, nimeni nu mai era atent la detalii, începuseră să funcţioneze lanţurile de oameni, cărţile erau depuse în teancuri, direct pe trotuar, la o distanţă rezonabilă de bibliotecă, simţul civic funcţionă de această dată, se iviră şi destui curioşi şi câţiva care crezuseră că e rost de căpătuială, o carte se vinde bine în ziua de azi, dar tot cetăţenii instituiră o pază severă la teancurile de cărţi, păzite mai ceva ca lingourile de aur dintr-o bancă; Ilie fu singura victimă directă, reală, focul îi prinsese faţa şi mâinile, tuşea groaznic, fu dus imediat la spital şi internat la terapie intensivă, avea afectate căile respiratorii şi plămânii, avea însă să scape, mai complicat era cu arsurile, se vindecă mai greu şi mai ales lasă urme, bine că e bărbat, dacă ar fi fost femeie ar fi fost mai grav, pentru o femeie frumuseţea e o componentă importantă a personalităţii, biblioteca se goli complet, fuseseră scoase din ea inclusiv fişierele, calculatoarele, cataloagele, registrele-inventar, dar şi fotoliile, scaunele, rafturile, toată aparatura, inclusiv aparatele de încălzire.

Venise şi un pluton de soldaţi în termen, aceştia acţionară eficient, erau disciplinaţi, păcat că veniseră aproape de sfârşit, când evacuarea bibliotecii se terminase, dar urmau să stea toată noaptea de pază, imaginea generală era una dezolantă, ca după o explozie, directorul avu o a doua idee, ieşi din nou pe post şi după ce mulţumi cetăţenilor pentru ajutorul de nepreţuit pe care îl aduseseră, practic ei salvaseră biblioteca, exagera puţin, dar câteodată şi exagerările sunt bune, invită cetăţenii să vină şi să împrumute fiecare câte zece cărţi, adică să le ia cu ei acasă, pe încredere, cine să fi stat acum să completeze formulare sau fişa cărţii, să împrumute câte zece cărţi, nu avea nicio importanţă conţinutul lor, urmau să le restituie peste o lună, timp în care biblioteca urma să fie igienizată sau chiar zugrăvită, trebuia să dispară complet mirosul de fum, oricum cărţile nu pot rămâne în stradă, sub cerul liber, nu se pune problema securităţii lor, ci a faptului că se anunţase că în această noapte va ploua, cetăţenii se prezentaseră într-un număr impresionant, câteva mii, stăteau liniştiţi la coadă, comentau, e drept, incendiul, nu se căuta însă un vinovat, se vorbea mult despre cărţi, despre importanţa lor, veniră şi două camioane cu prelată de la armată, cu câţiva soldaţi care încărcară mobilierul şi aparatura, ducându-le la garnizoană, se amenajase rapid acolo un spaţiu pentru această acţiune, veniseră desigur şi autorităţile, se agitau de ici-colo, fără vreun rost, doar ca să fie văzute de populaţie, să nu se spună cumva  că rămăseseră indiferente la o asemenea nenorocire, evaluau deja pierderile, urmau să aibă intervenţii pe posturile de radio şi de televiziune, în presa scrisă, urmau conferinţele de presă, procuratura îşi avea şi ea rolul ei, pompierii de asemenea, trebuiau găsite răspunsuri la întrebările care nu se puneau încă, găsiţi vinovaţii sau vinovatul, cineva trebuia să răspundă pentru dezastru.

Participase şi el la simpozion, îl interesase tema, adevărul e că titlul simpozionului era incitant, fascinant chiar, coborâse printre primii, ajuta acum la transportul cărţilor, trecuse apoi la evacuarea fişierelor, a cataloagelor, a avut apoi surpriza să-şi găsească numele într-un dosar de dimensiuni apreciabile, avea un nume rar, unic, sigur nu putea fi vorba de o altă persoană, începu să citească febril, acolo, în dosar se găsea totul despre el, nume, prenume, locul şi data naşterii, cod numeric personal, numărul carnetului de sănătate, copii după buletin, după diplomele de absolvire, boli suferite, situaţia civilă, militară, starea financiară, împrumuturile bancare, limbile străine cunoscute, cărţile preferate, deplasările în străinătate, cu data ieşirii şi intrării în ţară, era urmărită, după carnetul de muncă toată activitatea sa, cursurile postuniversitare, doctoratul, o prezentare biobibliografică completă, nu lipsea nimic, niciun  titlu al vreunui articol, numere de telefon,  de fax, declaraţia de avere, asigurările obligatorii pentru autoturism, asigurarea casco, tot soiul de copii după chitanţe, inclusiv cele de schimb valutar, simţea că înnebuneşte, dosarul ştia despre el mai multe decât putea el să-şi amintească despre sine, era monstruos, ca şi cum aş fi expus în pielea goală într-o vitrină, îşi aduse aminte de o definiţie a bibliotecii, biblioteca e centrul nervos al informaţiei, într-o bibliotecă de dimensiuni medii se găseşte peste nouăzeci la sută din toată informaţia pe care o deţine omenirea; bine, dar cine avea nevoie de aceste date, de atâtea date, în dosar era toată viaţa lui, inclusiv copii după poze, se revăzu copil, adolescent, tânăr, nimic nu era greşit, constată că toate, dar absolut toate informaţiile îi fuseseră cerute de către diferite instituţii şi el le dăduse de bună voie, în diverse ocazii, participase şi la unele programe europene, acolo se cereau informaţii detaliate, complete, i se ştiau prietenii, duşmanii, partenerii de afaceri, totul era clasificat, ordonat, cuantificat, nicio instituţie nu putea face aşa ceva, aşa ar fi crezut, ce căuta acest dosar în bibliotecă, cine avea nevoie de el, strecură sub haină dosarul şi se grăbi să ajungă acasă, privi în urmă, dacă e sau nu urmărit, nu, toată lumea părea preocupată de incendiul de la bibliotecă, dar adevăratul incendiu era aici, simţea că îi iau foc creierii, se calmă, începu să-şi citească dosarul, calm, respirase întâi de câteva ori adânc, se hotărî să-şi facă mai întâi o copie după dosar şi apoi să acţioneze mai departe, cineva trebuie să ştie de acest dosar, cine şi de ce îl alcătuise, iarăşi copii, copii după copii după copii, ca o prăbuşire într-o prăpastie, era cumplit, abia aşteptă să se facă ziuă şi se grăbi spre un centru de copiere, copie doar câteva documente, pe altele le multiplică la serviciu, trecu pe la câţiva prieteni, multiplică şi acolo câteva documente, nimeni nu-l întrebă nimic, adică pentru ce-i trebuiau respectivele documente, dacă le vroia copiate înseamnă că are nevoie pentru ceva, într-o săptămână reuşi să-şi facă două copii complete ale dosarului, un dosar-copie îl încredinţă celui mai bun prieten, altul îl păstră în casă, alături de cel original, mă joc cu focul, dar trebuie să aflu adevărul, îl căută pe directorul bibliotecii, se retraseră în biroul acestuia, directorul zâmbi, da, e o încercare, un studiu extins, cerut de ONU sau de UNESCO, acum mai bine de douăzeci de ani, au fost selecţionaţi zece mii de tineri din toată ţara, se vede că era şi el unul dintre ei, studiul, cercetarea se intitula Influenţa lecturii asupra individului, asupra devenirii sale în societate, nu ştia care sunt concluziile, dar cercetarea era extinsă asupra tuturor ţărilor europene, pe zece mii de subiecţi din fiecare ţară, la acest proiect conlucrau toate instituţiile care puteau furniza date despre subiect, de la instituţiile bancare la universităţi, paşapoartele, evidenţa populaţiei, primăriile, Uniunea Europeană, unităţile militare, uniunile de creaţie, sindicatele, spitalele, biblioteca fiind cea care centraliza toate datele, era un proiect interesant, puteai urmări uşor influenţa pe care o are cultura asupra unui individ, în ce măsură îl poate ajuta în ocuparea unei poziţii importante, privilegiate, în societate, totul era secret, pentru a nu leza personalitatea celui care era selecţionat pentru proiect, toată lumea părea să ştia ceva despre proiect, dar nimeni nu îl considera periculos pentru că nu avea viziunea de ansamblu, fiecare îşi făcea partea sa din program, aşa cum un muncitor lucrează în serie, o singură piesă, nu un automobil întreg, nu vedem pădurea din cauza copacilor, se lucra mult cu coduri, identificarea finală se făcea doar când dosarul era complet sau aproape complet, nu ştia câţi oameni lucraseră de fapt la acest proiect-gigant, nici cine asigurase finanţarea, de fapt proiectul s-a oprit acum doi ani din două motive, lipsa de fonduri, versiunea oficială, şi scandalul din Suedia, când o tânără îşi descoperise, tot din întâmplare, dosarul, erau prea multe interese în joc, aşa că presa nu a comentat prea mult, s-au dat explicaţii plauzibile, tânăra, nu se ştie prea bine din ce cauză, şi-a retras plângerea penală, nu mai era vorba acum de violarea intimităţii, ci de un abuz informaţional, formulare care spunea totul şi nimic, practic nu era vorba chiar de o ilegalitate, toate informaţiile erau furnizate doar de către subiect, apoi era vorba de documente oficiale, publice, ceea ce nu se ştia era tocmai concentrarea tuturor faptelor într-un singur dosar, atunci când completăm o cerere şi furnizăm informaţii nu ne gândim că acestea se stochează undeva, altfel am fi mult mai prudenţi, programul nu mai e operaţional, noi am alcătuit exact 250 de asemenea dosare, nu ne-a spus nimeni ce să facem cu ele, dacă să le distrugem sau dacă să le dăm la arhive, oricum, cred că nu mai sunt de actualitate, probabil că studiul a fost făcut, concluziile trase, dacă vrei poţi să păstrezi sau să-ţi distrugi dosarul, cum crezi că te avantajează.

Am recitit de câteva ori dosarul, de câteva ori detaşat, ca şi cum ar fi aparţinut unei persoane total necunoscute mie.

Oricum, prin datele pe care le conţinea, aflasem lucruri noi despre mine, îmi puteam urmări uşor traiectoria, eram ca un trasor care se poate urmări pe sine, eram participant şi martor în acelaşi timp, când eşti în acelaşi timp în mai multe locuri total diferite se numeşte ubicuitate, dar care ar fi numele pentru situaţia când eşti în acelaşi loc şi în mai multe timpuri, probabil cronoitate.

Îmi luasem concediu de odihnă, m-am retras în casă, am imaginat câteva scenarii posibile, poate că nici unul nu era cel adevărat, m-am convins o dată în plus că suntem manipulaţi, că cineva se joacă cu vieţile şi cu destinele noastre, că nu suntem decât valeţii sau damele dintr-un joc de cărţi, alţii sunt aşii, altcineva joacă pocher, face cacealmalele, plăteşte cu sec, plusează sau renunţă.

Nu era nimic în acele dosare de care să mă simt ruşinat şi totuşi mă simţeam stânjenit, umilit, dezorientat, furat.

Abia acum am înţeles necazul unui prieten căruia i se spărsese casa de către hoţi: nu mă deranjează atât pierderile materiale, care nici nu sunt atât de importante, ci violarea intimităţii mele, pur şi simplu nu-mi vine să mai îmbrac hainele care mi-au fost mototolite, aruncate, văzute; mi s-a părut atunci că prietenul meu era ultrasensibil, dar acum îi dădeam perfectă dreptate, cineva îmi călcase pe urme, mă privise tot timpul, îmi stătuse în spate, mă urmărise sau, poate, dintr-un capriciu sau o necesitate socială, îmi modificase destinul.

Pot să ştiu dacă opţiunile mele au fost, într-adevăr, ale mele şi nu au fost cumva sugerate de către altcineva, de remarca în treacăt a unui prieten, de recomandările făcute, argumentat, de către un profesor, de prietena cu care te plimbai şi credeaţi că sunteţi singuri pe lume şi, culmea, s-ar putea ca cei care te influenţaseră să nu fi ştiut nimic, o făcuseră de bună credinţă, crezând că aşa şi nu altfel e cel mai bine pentru tine, fuseseră, la rândul lor, influenţaţi, de alţii, eram ca între două oglinzi paralele, păream că mă multiplic la infinit, eram ca într-o friză a nemuritorilor, dar, în acelaşi timp, nu mai eram eu, eu şi numai eu, unicul, cu defectele, păcatele şi calităţile mele.

Acum sunt calm, ştiu ce am de făcut, termin de redactat acest memoriu, această demascare, acest testament, iar luni, exact la ora 12, îmi voi da foc în faţa bibliotecii, în semn de protest.

Multiplicat în zeci de exemplare ce vor fi trimise principalelor ziare şi televiziuni, acest document – singurul care lipseşte din dosarul meu-, va produce valuri, îi va pune pe jar pe cei vinovaţi, va fi un semnal de alarmă pentru toţi cei care îşi încredinţează prea uşor datele personale, secretele unor instituţii – cred ei, unor interese mai mult sau mai puţin obscure – cred eu.

Şi atunci poate că acest cuvânt, pentru care se moare prea uşor şi adesea inutil, libertate, va căpăta sensuri noi.

Presa a comentat pe larg în zilele şi săptămânile următoare incendiul de la bibliotecă.

S-a vorbit de civism, de eroismul unor oameni, de solidaritatea umană care, în momente dificile, se manifestă totuşi, de faptul că nu a dispărut nicio singură carte, a fost restituit integral fondul de carte, inclusiv publicaţiile, ba, mai mult, s-au oferit donaţii de valoare, ca şi cum oamenii ar fi aşteptat un moment ca acesta pentru a se hotărî, pentru a-şi arăta generozitatea, altruismul.

Peste exact două luni de la data incendiului, o ştire dintr-un ziar local, redactată neglijent şi lacunar, pomenea de o tentativă de autoincendiere a unui distins intelectual, din păcate atins în ultima vreme de grave tulburări psihice, de personalitate şi de comportament. Cetăţenii, forţele de ordine prezente în zonă – într-o sală din apropiere se ţinea o conferinţă judeţeană a unui important partid -, cu participarea unor personalităţi importante, lideri  de la centru, au intervenit prompt, înainte de declanşarea propriu-zisă a actului sinucigaş. Se apreciază că nu se poate face vreo legătură între tentativa de sinucidere a profesorului şi conferinţa judeţeană a respectivului partid. Gesturile psihoticilor rămân adesea de neînţeles.

Citesc respectiva ştire calm, nefiresc de calm, trăgând cu nesaţ dintr-o ţigară, închizând de plăcere, ochii. Aşadar au aflat, şi-au luat toate măsurile de precauţie, nu aveau nevoie de prea multă vâlvă, au învins şi de această dată, se vede că am fost programat să trăiesc în continuare, îmi este refuzată chiar sinuciderea, singurul act pe care îl poţi decide singur.

Nu-i nimic, am acum curiozitatea să urmăresc ce se întâmplă în continuare. Refuz să cred că sunt singurul care şi-a dat seama de ce se întâmplă, de faptul că suntem programaţi, manipulaţi, exploataţi, valorificaţi. Cineva va avea curajul să vorbească până la urmă.

Poate că vom fi consideraţi nebuni, dezaxaţi, chiar pericole sociale, dar, până la urmă, trebuie să învingem.

Şi dacă fiecare dintre noi are un nume, care de fapt nu îi aparţine, îl poartă din strămoşi şi îi este dăruit la botez, am dreptul, la rândul meu,  să-mi aleg un pseudonim.

Voi semna de acum încolo toate articolele mele cu J. Huspala. J de la Jan. Nu cred că mă va refuza cineva.

Şi mai e ceva: la bibliotecă nu a fost doar un incendiu.

Iar cel despre care s-a vorbit, am convingerea că a fost provocat.

Refuz să cred că doar printr-o pură întâmplare dosarul meu a ajuns la mine.

Sunt convins că cineva avea tot interesul ca acest lucru să se întâmple…

Lucian Strochi