E iarnă, afară e cumplit de frig, sunt aproape douăzeci de grade sub zero, dar în cabină e cald, maşina e încăpătoare, stau comod, mulţumesc cerului că am găsit o ocazie, altfel aş fi aşteptat şi acum un tren care să mă aducă acasă, am ieşit la întâmplare în faţa gării, fără prea multe speranţe, la o ocazie, am dat destul de neconvingător din mână şi totuşi TIR-ul a oprit, greoi, scrâşnind din toate frânele, după ce a mai făcut vreo cincizeci de metri, am întrebat şoferul dacă merge până la…, mi-a răspuns zâmbind:

-…Şi până acolo. Urcaţi…

N-am aşteptat altă invitaţie, nu mă mai gândeam la bani, cât o să mă coste la urma urmei, aveam destui bani la mine, i-am mulţumit că a oprit, iar el mi-a spus, păstrându-şi acelaşi zâmbet:

-Şi mie mi-e greu să merg mereu singur.

Era atent la drum, avea o privire de vultur, nu părea să aibă prea mult peste treizeci de ani, a tăcut o vreme, apoi mi-a spus firesc, ca şi cum ar fi continuat o discuţie începută cu mult timp în urmă, întreruptă doar pentru câteva clipe:

-Şi eu m-am născut in P. De acest oraş mă leagă multe amintiri.

A mai mers o vreme în tăcere, era o porţiune de drum mai dificilă, din loc în loc se formase polei, dar, după ce am ajuns din nou în câmp drept, deschis, cu şosea dreaptă, a continuat:

-Bunul Dumnezeu nu mi-a dat, la naştere, prea multă minte. Aşa că prea multă carte nu am, doar şcoala generală şi o şcoală profesională, de mecanic auto. Am devenit şofer oarecum din întâmplare, a fost destul de greu la început, îmi place mecanica, dar e mai greu cu partea teoretică, până la urmă m-am descurcat, am o meserie frumoasă, grea, dar frumoasă, câştig destul de bine, e adevărat că mereu sunt pe drumuri, dar fiecare meserie are părţile ei bune şi mai puţin bune.

A tăcut din nou. Poate că aştepta să zic şi eu ceva, poate că se gândea la ceva anume, poate că vroia să-şi pună ordine între gânduri, vise şi amintiri, poate că drumul era din nou dificil, cine ştie.

A continuat exact când mă gândeam că renunţase să mai spună ceva:

-Spuneam că m-am născut în P. Şi că de acest oraş mă leagă multe amintiri şi întrebări.

-Eu nu m-am născut în P. Dar locuiesc de peste douăzeci de ani aici.

-Atunci poate ştiţi care e strada Molidului.

-Da, ştiu, este undeva spre B., aproape de ieşirea din oraş.

-Aşa e. Strada e sub formă de U, şi e tăiată exact pe mijloc de o altă stradă, de doar o sută, o sută şi ceva de metri, ce-i spune Păstorului.

-O ştiu.

-Strada Păstorului intră direct în casa noastră. Toată strada nu are mai mult de zece case, şase pe o parte, patru pe cealaltă. Casa noastră are numărul pe Molidului, care e o stradă ceva mai mare, are vreo douăzeci, douăzeci şi ceva de case. Împreună cu Păstorului formează un mic cartier, liniştit şi retras.

-Da, nu e la şoseaua principală.

Din nou, tăceri, de data asta învăluite în fum de ţigară.

Îşi aprinsese îndemânatic o ţigară, neridicându-şi mâna stângă de pe volan. Văzându-l că fumează, i-am cerut permisiunea să aprind şi eu o ţigară.

Drept răspuns, mi-a întins cu dreapta pachetul său.

-Nu, mulţumesc, m-am obişnuit cu ţigările mele.

-Adevăratul fumător fumează, adevărat, doar un singur fel de ţigări.

-Tot pe Molidului stătea şi Maria, dar ceva mai încolo, după ce strada o cotea spre dreapta, adică stătea pe partea stângă a străzii, cum priveşti spre Păstorului.

Mă gândeam că voi auzi o poveste de dragoste, poate frumoasă, poate tristă, poate că Maria devenise între timp soţia lui, oricum trebuia să fie vorba de o poveste de dragoste.

E drept că uneori bărbaţii, mai ales când sunt singuri şi discută despre femei, devin uneori vulgari, dar nu era cazul acum, chipul bărbatului era senin, traversat de o lumină lăuntrică, vărgat şi de luminile maşinilor care ne veneau din stânga, din semn contrar.

-Cum spuneam, Bunul Dumnezeu nu mi-a dat, la naştere, prea multă minte. Dar vreau să cred că mi-a dat altceva, m-a făcut răbdător, poate mai bun ca alţii, mai blând, m-a făcut să nu pot urî sau invidia pe ceilalţi oameni. Şi asta e foarte bine. Pe Maria am cunoscut-o când eram amândoi în clasa a şaptea. Ea era foarte bună la învăţătură, era într-adevăr deşteaptă, ştia multe lucruri, citea mult, n-o vedeai prea mult afară, dar era şi deşteaptă, ştia foarte multe lucruri care nu se găsesc în cărţi. Şcoala noastră era destul de departe, traversam trei străzi, mergeam pe jos aproape o jumătate de oră, străzile erau lungi, aşa ne-am descoperit vecini, mergeam dimineaţa împreună, mai ales toamna şi iarna, la întoarcere veneam tot împreună, părinţii ei erau profesori, au observat imediat că eram tot timpul împreună, n-au zis însă nimic, când au aflat că merg mai greu cu cartea s-au oferit să mă ajute, au încercat, dar mintea mea era prea înceată, m-au ajutat, fără ei cu greu aş fi terminat şi cele opt clase, îmi venea foarte greu, nu aveam ţinere de minte, uitam foarte repede tot ce învăţam, mă străduiam, dar degeaba, cred că Maria ţinea într-un fel la mine, spunea că am suflet bun, că asta o să mă ajute mult în viaţă, nu vorbea cu mine, dar nici cu alţi băieţi, nu avea timp de aşa ceva, gândurile ei erau îndreptate toate spre şcoală, a intrat bine la facultate, printre primii, a făcut medicina, a terminat printre primii şi a fost repartizată în S., am trecut acum o jumătate de oră prin localitate. N-am îndrăznit nici măcar să o ţin vreodată de mână, poate că alţi băieţi ar fi zis că sunt bleg, mă invidiau pentru faptul că mergeam tot timpul cu ea, eram tot timpul împreună, puteam să mă duc oricând la ea acasă, era foarte frumoasă, recunosc că eram îndrăgostit până în vârful urechilor de ea, dar n-aş fi îndrăznit să-i mărturisesc vreodată acest lucru, sunt sigur că ceva s-ar fi rupt, eu eram foarte mulţumit cu prietenia noastră, aşa cum era ea, o singură dată s-a întâmplat ceva groaznic, băieţii din clasă făcuseră ceva, ce anume exact nu ştiam, fusesem din întâmplare singurul băiat care nu participasem la acţiune, nici nu ştiam prea bine ce se întâmplase, cred că era vorba de o fugă de la ore, băieţii vroiau să se ducă la un film, chiuliseră de la ora de geografie, mie nu mi-a spus nimeni nimic, nu ştiu de ce, am fost singurul băiat care am rămas la ore, dirigintele s-a supărat foarte tare, când profesoara s-a plâns că toţi băieţii au lipsit de la ultima oră, de la ora ei adică, ne-a aliniat în faţa clasei, eu nu am spus nimic, eram şi eu băiat, dacă ei mi-ar fi spus, probabil că m-aş fi dus şi eu cu ei, nu ştiu, nu eram nici mai rău, nici mai cuminte ca alţii, ne-a pus să întindem palma stângă, desfăcută şi ne-a dat câteva linii la palme. Maria s-a ridicat în picioare, era şefa clasei, a protestat, a spus că nu e drept ce se întâmplă, supărat, dirigintele i-a cerut să stea jos imediat, n-o întrebase el dacă e drept sau nu, ca şefă a clasei era şi ea vinovată, de ce nu îi spusese lui că toţi băieţii chiuliseră, aşa că să vină şi ea în faţă, era la fel de vinovată ca toţi băieţii, ea a continuat, nu e drept, asta am vrut să spun, ar fi fost mai bine să tacă atunci, dirigintele i-a cerut şi ei să întindă palma, a întins-o, a încasat şi ea trei linii, ceva mai uşoare, desigur, era totuşi fată, vei avea scăzută şi nota la purtare şi nu vei mai fi şefa clasei, nu s-a lăsat, nu e drept să fie pedepsiţi toţi băieţii, pentru că nu toţi băieţii au lipsit, Mihai, adică eu, nu numai că nu a lipsit, dar a şi fost ascultat, aşa şi era, am primit şi notă, culmea, luasem o notă mare pentru mine, un şapte, dirigintele a privit-o uimit, bine şi de ce nu mi-a spus, n-am avut când, am încercat să vă spun, dar nu m-aţi ascultat, dirigintele s-a calmat ca prin farmec, e clar că fusese prost informat, că i se spusese că au lipsit toţi băieţii, întâmplarea a marcat-o pe Maria, a devenit mult mai tăcută, nu mai avea ochii atât de senini, de albaştri şi de luminoşi, răspundea numai dacă era întrebată, deşi acum dirigintele încerca mereu să-şi ceară scuze, după ce s-a terminat totul, înainte de a ajunge acasă, i-am sărutat mâinile, nu s-a opus, nu a fost prea mirată, probabil era prea supărată de tot ce se întâmplase în clasă, umilită pentru că fusese pusă în rând cu toţi chiulangii, i-am sărutat uşor mâinile şi i le-am strâns la piept pentru câteva clipe, mâinile îi erau umflate, roşii, tremurau uşor, i-am mulţumit pentru că mi-a luat apărarea, dar nu trebuia, pentru mine câteva linii la palmă nu contau prea mult; nu e aşa, erai nevinovat, erai totodată vecinul şi prietenul meu, trebuia să spun adevărul, dirigintele avea datoria să mă asculte, eram totuşi şefa clasei, nu mă deranjează atât faptul că m-a pedepsit, mă deranjează că nu a avut răbdarea să mă asculte, am să te rog totuşi ceva, te rog să nu le spui nimic părinţilor, s-ar supăra foarte tare, dacă ar auzi ce mi s-a întâmplat, i-am promis şi m-am ţinut de promisiune, a fost singura dată când între noi s-a petrecut un gest de tandreţe, dar într-un fel era motivat şi acesta, totul a trecut, ea a terminat şefă de promoţie, bineînţeles că nu s-a mai pus problema scăderii notei la purtare, deşi, din acea zi, a refuzat cu încăpăţânare să mai fie şefa clasei.

Apoi drumurile noastre s-au despărţit, ea urma un liceu clasic, cel mai renumit din oraş, eu m-am dus la profesională, ne vedeam tot mai rar, dar când ne vedeam ne salutam cu bucurie, rămăseserăm prieteni, dar viaţa ne despărţea, înţelegeam bine asta.

Apoi eu am început să lucrez, mai întâi ca mecanic auto, apoi ca şofer, conduceam uşor, eram îndemânatic şi aveam reflexe bune, aşa spuneau ceilalţi, aşa că, până la urmă, m-am angajat ca şofer la o întreprindere mare, am ajuns în doi ani şoferul directorului, am fost luat apoi în armată, am făcut armata, m-am întors din armată, din nou am ajuns şoferul directorului, apoi m-am angajat şofer pe un TIR, ceea ce sunt şi acum, de şapte ani lucrez aici.

-Şi cu Maria te-ai mai întâlnit?

Se vede că aştepta întrebarea mea, asta sau una asemănătoare, aşa că mi-a răspuns, neaşteptat de prompt:

-De vreo câteva ori, ne-am întâlnit din întâmplare, îmi spunea mai mult despre ea, normal, ei i se întâmplau mai multe, eu ce să-i spun, eram şofer şi atât, ea mi-a povestit că fusese repartizată în S., împreună cu soţul, şi el era medic, comuna era mare, era băiat bun, nu chiar ca tine, dar e băiat bun, glumea desigur, aşa că ştiam că locuieşte în S., o dată chiar am dus-o cu maşina, era o urgenţă şi, până să vină salvarea, am dus-o eu, atunci am dus-o cu TIR-ul până la bolnav, am intrat cu maşina asta pe uliţa cam îngustă a satului, era vorba de un bătrân care făcuse un infarct, ea l-a salvat, am fost mulţumit că totul nu a fost în zadar, oamenii, rudele bătrânului au vrut să-mi dea bani, i-am refuzat, oamenii insistau să primesc banii, a intervenit şi ea, păstraţi-vă banii, e prietenul meu, ne cunoaştem din copilărie, a spus acest lucru cu atâta mândrie, că mie mi-au dat lacrimile, iar oamenii aceia, rudele bătrânului, s-au simţit ruşinaţi şi şi-au cerut chiar scuze.

Într-un fel, n-aş putea spune cum şi de ce, simţeam că lipseşte ceva, aşa că am insistat să-mi mai povestească ceva despre Maria.

-Vă grăbiţi foarte tare? –m-a întrebat el brusc.

-Nu, de ce. Nu am o oră când trebuie să ajung. Dimpotrivă, cei de acasă mă aşteptă să ajung cu trenul. Aşa că…

-Atunci am să trag puţin pe dreapta, să beau o cafea. Vreţi şi Dumneavoastră una?

-Mulţumesc.

M-a servit imediat cu o cafea tare, parfumată, fierbinte, exact ce mi-aş fi dorit eu mai mult în acea clipă.

Îşi aprinse o ţigară, apoi începu, cu o voce tulbure, aproape răguşită, ce părea a nu mai fi a lui:

-De Maria mă mai leagă un lucru deosebit. Acum doi ani, ştiţi că au fost zăpezile acelea uriaşe, cu troiene de câţiva metri, când s-a circulat foarte greu, cu multe restricţii în toată ţara. Atunci unii şoferi şi unii medici au făcut adevărate minuni, salvând multe vieţi. Pe soţul Mariei îl cheamă, tot ca pe mine, Mihai. Era plecat undeva, la vreo doisprezece kilometri de S., la o urgenţă, pe o femeie o apucaseră durerile facerii. Plecase pe jos, în urmă cu câteva ore, nu puteai face mai mult de trei kilometri pe oră, piciorul se afunda mult în zăpadă, Mihai se hotărâse greu, era medic, era respectat, dar şi Maria trebuia să nască, era şi la ea vorba de ore, aşa se potriviseră lucrurile. Era noapte afară, mergeam prudent, ştiam că peste vreo douăzeci de kilometri drumul avea să fie închis sau avea să se circule pe o singură bandă, dar eram hotărât să parcurg câţi mai mulţi kilometri, orice kilometru pe timp de iarnă era un bun câştigat, am ajuns în S., acolo, la barieră, când drumul comunal dă în şoseaua principală, am văzut-o singură şi nu mi-a venit să cred, am oprit, am ajutat-o să urce, a urcat cu greu, gemea uşor, au început durerile, încearcă să ajungi la spital, am vrut s-o întreb unde era Mihai, mi-a spus singură, răsuflând greu, Mihai a trebuit să se ducă la o altă naştere, era o urgenţă, sunt unul din puţinii şoferi care nu înjură, dar mărturisesc că atunci am tras o înjurătură, ea m-a privit rugător, nu avea ce face, a stat şi el în cumpănă, dar, trebuie să ne înţelegi, suntem amândoi medici, ştim câte ceva despre naşteri, femeia aceea e la prima naştere, nu ştie nimic despre asta, eu am accelerat uşor, până la limita de siguranţă, am ajuns la aproape şaptezeci de kilometri, m-a văzut o maşină a poliţiei şi mi-a făcut semn să opresc, am oprit, nu aveam ce să fac, cu poliţia nu te joci, dar eram în stare atunci să mă iau de piept şi cu Dumnezeu, poliţistul a încercat să fie ironic, întrebându-mă unde mă grăbesc aşa, dacă am vreo întâlnire, zâmbetul ironic i-a îngheţat când i-am spus că am o femeie care e gata-gata să nască, a luminat-o pe Maria cu lanterna şi a văzut că aşa era, chipul Mariei era alb ca făina, nu i se mai cunoşteau nici buzele, se vede că o durea foarte tare, e soţia ta, a mai întrebat poliţistul, aşa, mai mult ca să întrebe ceva, da, am răspuns amândoi, ca şi cum am fi gândit amândoi că trebuia să răspundem aşa, sau că aşa ar fi fost, cum te cheamă, Mihai, am urlat amândoi şi atunci poliţistul a renunţat să-mi mai ceară actele, a vorbit prin staţie să ne dea drumul, să oprească adică toate maşinile care veneau din sens contrar, aici era vorba de o urgenţă maximă, şoferul şi soţia lui trebuie să ajungă cât mai repede la maternitate, e vorba de TIR-ul cu numărul…, l-am salutat, am trântit uşa şi mi-am continuat drumul. Aveam cam optsprezece kilometri până la P., am gonit cât am putut, maşinile se aliniaseră, ieşind mult de pe şosea, făcându-mi cât mai mult loc, erau toate cu farurile aprinse, poate că se şi temeau de mastodontul pe care îl conduceam, mai erau doar trei kilometri până în oraş, cel mult patru până la spital, dar Maria n-a mai rezistat, a născut acolo în maşină, eu i-am fost moaşă, eu i-am tăiat cordonul, am legat buricul pruncului, am făcut tot ce mi-a spus ea, am avut noroc că aveam cârpe curate şi apă caldă în maşină, a fost greu, am impresia că, de durere, a delirat puţin, îmi spunea Mihai, nu mai pot, înţelege că nu mai pot, Mihai, iubitul meu, nu mai pot, simt că mor, nu ştiam că e aşa de greu la naştere, cred că, de durere, nici nu mai ştia unde se află, cu siguranţă credea că stă de vorbă cu celălalt Mihai, cu soţul ei adică. Am dus-o până la spital, au internat-o imediat, copilul era frumos, am uitat să spun că era un băiat dolofan, am promis că am s-o caut când voi avea timp, când mă voi întoarce din cursă, nu s-a întâmplat aşa, am fost nevoit să fac o altă cursă, o cursă externă, a durat cu totul două săptămâni, când m-am întors, am găsit-o liniştită, îşi revenise complet, mi-a spus, Mihai, ce ai făcut tu pentru mine atunci, nu se uită, dacă te căsătoreşti, aş vrea să-ţi asist eu la naştere soţia, promite-mi că aşa va fi, m-am întâlnit şi cu Mihai, mi-a mulţumit, acum faci parte din familia noastră, mi-a propus să fiu eu naşul copilului lor, am acceptat cu plăcere, mai ales că băiatul avea să se cheme tot Mihai, la fel ca pe tatăl său, Maria mi-a spus, mult mai târziu, râzând, ce ţi-a venit atunci să spui că eşti soţul meu, era puţină cochetărie la mijloc sau poate că nu, încerca să-şi pună şi ea ordine între gânduri şi amintiri, nu ştiu, atunci aş fi spus orice, numai să trec, aş fi recunoscut şi o crimă, trebuia să trec, să înţeleg că e o crimă să fii soţul meu, nu asta am vrut să spun, ştii bine asta, atunci să-ţi spun eu altceva, atunci când am avut durerile acelea mari, când mi-am pierdut cunoştinţa, când am delirat, atunci chiar am crezut că eşti soţul meu, că eşti unica mea salvare, mă prăbuşeam într-o pâlnie, într-o cascadă, atunci tu mi-ai întins o mână şi m-ai ţinut să nu mă prăbuşesc, atunci, în acele clipe, chiar ai fost soţul meu, i-am spus-o şi lui Mihai şi mi-a spus că mă înţelege, sunt convinsă că mă înţelege, îl iubesc mult şi-i mulţumesc şi lui Dumnezeu că sunt atât de fericită, nu-mi plac telenovelele, le consider exagerate, false, siropoase, dar acum sunt gata să recunosc că am trăit o situaţie de telenovelă, prea s-au potrivit toate, să nu-mi spui că tânăra pe care a ajutat-o să nască Mihai a născut tot un băiat, ba chiar aşa a şi fost şi, în semn de recunoştinţă pentru domnul Doctor, care s-a luptat cu frigul şi cu nămeţii, ea şi ai ei au hotărât să-l boteze pe copil tot Mihai, vă vine să credeţi asta?

Am zâmbit. Terminaserăm de fumat amândoi ţigările şi Mihai semnaliza că vrea să se înscrie pe axul şoselei:

-Şi pe mine mă cheamă tot Mihai.

-Nemaipomenit. Nu e chiar atât de neobişnuit. La urma urmelor, Mihai nu e un nume prea rar.

-Cu atâţia Mihai putem întemeia un oraş.

-Dacă ne gândim mai bine putem spune chiar o naţiune.

Am intrat în P. La despărţire, nu a vrut să primească nimic.

N-am insistat, i-am strâns doar mâinile şi i-am mulţumit pentru timpul petrecut împreună.

Mă felicit pentru faptul că nu i-am spus că şi pe soţia mea o cheamă Maria.

Sunt convins că nu m-ar fi crezut.

Deşi şi Maria e un nume destul de frecvent.

În noaptea aceea, am visat omuleţi verzi. Spuneau ceva, erau veseli, nu erau mai mari decât copii de doi-trei ani, cântau cam aşa: Malutare malutare măieţei mi momnişoare moi min mosmos mam menit mi mă micem mun menit.

Am înţeles că pe Marte se vorbeşte tot cam ca pe la noi, atâta doar că marţienii înlocuiesc cu „m” prima literă a fiecărui cuvânt pe care îl rostesc. Aflasem asta încă din copilărie, ascultând o piesă la radio despre marţieni sau cam aşa ceva.

Bineînţeles că Mihai şi Maria n-au nicio legătură cu marţienii…

Lucian Strochi