Ziua de 13 octombrie 1307 căzuse într-o vineri şi se arăta promiţătoare pentru Jacques de Molay. Ceţurile se risipiseră încă dis-de-dimineaţă şi soarele lumina acum blând, învelind într-o aură întreg oraşul.

Poate că nu era decât o părere, dar Marele Maestru îşi simţea obrazul mângâiat de degetele călduţe şi… trandafirii ale astrului. Zâmbi: cine să se gândească la Homer şi la Aurora lui?

Avusese noaptea trecută un vis ciudat, pe jumătate un coşmar: el era un Turn alb într-un joc de şah. Era un final de partidă şi Turnul era atacat concomitent de Damă şi de Rege. Atâta doar că Dama purta două sau chiar trei coroane. Ca şi cum ar fi fost un Papă. Şi poate chiar asta era. Zâmbi din nou: chiar dacă îl atacaseră piesele negre, realitatea nu putea fi de această culoare. În fond, Filip cel Frumos îl invitase în ajun să-l însoţească în biserica Dominicanilor pentru a asista la funeraliile bietei Catherine de Courtenay, cumnata Regelui, adică a Sa, căci era soţia lui Charles de Valois, fratele Său mezin.

„Poate că m-a impresionat ceremonia şi moartea Doamnei s-a convertit într-un coşmar, lipindu-se de gândurile mele în legătură cu Papa, imaginea lui Clement al V-lea suprapunându-se peste cea a Catherinei.”

„Cam confuz. Ca şi cum aş continua coşmarul.”

Coşmarul se sfârşise pe jumătate comic. Jucătorul (Cine era? Nu-l văzuse) întoarse Turnul cu meterezele în jos şi îl aşeză pe acelaşi Pătrat al Tablei. Semn de prăbuşire, de cedare, sau, dimpotrivă, o victorie a spiritului?

Brusc, se gândi la o coincidenţă extraordinară: tot pe 13 octombrie, în anul 64, la Roma, Sfântul Petru îşi găsise moartea prin crucificare, cu capul în jos, (după cum a cerut el însuşi, considerându-se nedemn de a muri precum Isus), pe locul numit Naumachia, aproape de obeliscul lui Nero, în partea dinspre deal, adică Circul lui Nero, aflat lângă colinele Vaticanului.

Mintea lui, obişnuită cu cifrele (era renumit pentru viteza cu care făcea calcule dintre cele mai dificile), îi permise lui de Molay să facă în vis câteva asociaţii şi suprapuneri : 1307 era de fapt 13 x 10 la care se alătura 7, ca cifră a iniţierii.

Iniţierea putea însemna atât viaţă, cât şi moarte. Dar 3 şi cu 7 fac tot 10, iar cifrele rămase 1 şi 0 tot 10 se scriu cu cifrele indiene, persane, numite acum arabe. Nu mai visa, dar mintea sa făcea speculaţii simbolice din numere: Petru murise în a 10-a lună, iar cifrele anului morţii, însumate, dădeau tot 10. Cât despre 13 se spune că e un nume sacru pentru evrei, căci înseamnă începutul unui nou ciclu, nu şi pentru creştini care îl resimt ca imperfect şi prim, departe de elegantul 12, cel care permite atâtea jocuri superioare ale minţii. Dar Jacques de Molay trebuia să facă alte calcule, mai grele, fără cifre: Clement al V-lea îi ceruse să redacteze urgent un memoriu la un proiect de fuziune între cele două ordine militare din Ţara Sfântă: Templierii şi Ospitalierii. Trebuia să cedeze, dar… nu de tot. Îi scrisese lui Clement al V-lea o declaraţie de supunere, care semăna însă cu o declaraţie de neatârnare: „De fiecare dată când veţi binevoi să ascultaţi consiliul mănăstirii noastre şi pe înţelepţii ordinului nostru… îi vom aduna laolaltă, dacă veţi dori, în prezenţa Sanctităţii voastre.”

Mai gândi: „…dacă Papa are trei coroane, eu am trei inele.”

Era singurul care ştia acest lucru. Primul inel era de fapt sigiliul Ordinului şi era cunoscut şi recunoscut de către toţi templierii. Al doilea inel, pe care îl purta doar atunci când trebuia să ia decizii foarte importante, hotărâtoare pentru destinul său şi al Ordinului, avea în relief litera grecească Ψ (psi) sau poate un sfeşnic uşor stilizat (nu mulţi văzuseră inelul de aproape). Al treilea inel era şi mai ciudat, având tot în relief tot o literă grecească, Θ, şi îl purtase până acum doar de două ori. Inexplicabil, astăzi îl purta pentru a treia oară.

Auzi, întâi slab, apoi din ce în ce mai puternic, bătăile clopotelor din bisericile catolice. Închise ochii. „Doar la mare incendiu se trag aşa clopotele.” Era fix ora 10. La această oră, conform unui plan dinainte stabilit în cele mai mici detalii, toţi templierii din Franţa sunt arestaţi în comanderiile lor. Nu se ştie câţi templieri au fost arestaţi, dar numărul comanderiilor depăşea cifra de 3000. A fost, se spune, una dintre cele mai „extraordinare operaţiuni poliţieneşti ale tuturor timpurilor”.

Sfârşitul lui Petru a început cu un incendiu. Jacques de Monay nu avea de unde să ştie că, peste aproape 7 ani, într-o zi care semăna uimitor cu cea de azi, tot blândă, cu ceţuri risipite în amurg, cu un soare ce îi încălzise obrazul şi aurise casele Parisului şi Turnurile Bisericii Notre Dame, doar că era în primăvară, pe 18 martie 1314, tot un incendiu avea să-i aducă şi lui moartea: propria sa ardere pe rug.

Atât a doar că arderea sa se făcuse pe seară, scânteile ridicate din rug amestecându-se cu stelele ce tremurau pe cer.

2

Sophie de Clairevaux era iremediabil romantică. Boticul obraznic, cu buze senzuale, puţin prea mari, ochii verzi, uşor migdalaţi, părul castaniu, tăiat paj, înaltă de 1,73 m şi cântărind puţin peste 50 de kilograme – toate acestea date naturale alcătuiau un aliaj simpatic, nesofisticat, respirând tinereţe, senzualitate, spirit sportiv, camaraderie. Cartea pe care o avea în faţă contrazicea violent imaginea de ansamblu a tinerei: era o carte serioasă despre cruciade. De fapt, poate că lucrurile trebuiau nuanţate: pe Sophie n-o interesau în secret cruciadele, cât cruciaţii, mai exact raporturile dintre cei care plecau în cruciade şi domniţele rămase singure, în castelele cenuşii ale Franţei. Ce putea fi mai romantic decât o despărţire de câţiva ani, decât o poveste de dragoste abia îmbobocită… Acum o săptămână Sophie împlinise 21 de ani şi se simţea deja bătrână. Pentru că era singură. Pentru că trebuia să se ocupe de cruciade. Pentru că afară păsările ridicau imnuri ciripitoare primăverii. Privi pe fereastră, cu regret, pomii înfloriţi. când îşi întoarse înapoi privirea în sală, se simţi, la rândul ei, privită. Cel care o privea insistent era la fel de tânăr ca şi ea, slăbuţ, cu o faţă prelungă, inteligentă. Curios pentru un tânăr aflat într-o bibliotecă publică la această oră, nu purta ochelari.

„Prima condiţie pentru a fi un cavaler.”

Nu era adepta muşchilor, dar un cavaler în armură şi cu ochelari i se părea greu de acceptat, chiar dacă un fel de ochelari purtase şi Nero. Oricum, dacă tânărul o va invita la o plimbare prin livada înflorită de meri, nu avea de gând să-l refuze. În aşteptarea propunerii, Sophie se adânci în hăţişurile celei de a IV-a Cruciade, citind comentarii docte despre situaţia politică a Europei la început de secol XIII şi despre politica puternicului papă Inocenţiu al III-lea.

Trebuie spus că sala de lectură a bibliotecii în care se aflau cei doi era una specială. Veneau aici doar cei interesaţi de secolele XII-XVI, istorici, critici de artă, prelaţi, câţiva studenţi, profesori. De aici şi mirarea celor doi şi posibila întrebare: „Ce caută el (ea) într-o asemenea sală?”

Ar fi fost mult mai firesc ca ea să răsfoiască o revistă de modă, iar el una de automobilism. În realitate, Hugues-Bernard Prudhomme, aşa se numea tânărul, nu se afla din întâmplare aici. El chiar se născuse într-o bibliotecă, atunci când mama sa, Isabelle, aflată în luna a noua, consulta un tratat de istorie, impresionant prin dimensiuni. Isabelle născuse chiar acolo, în liniştea şi răcoarea unei biblioteci, asistată doar de o bibliotecară ceva mai în vârstă, cu mult umor, care trecuse de patru ori printr-un asemenea eveniment. „Atât a doar că eu, deşi bibliotecară, n-am avut şansa să nasc vreodată într-o bibliotecă. Cu siguranţă tânărul nostru va fi un foarte mare savant.”

Hugues nu era un savant, nici măcar un savant în devenire, dar îl interesau semnele şi simbolurile din toată lumea şi din toate timpurile. Aşa că, ori de câte ori nu făcea sport, se refugia într-o bibliotecă.

Sophie îşi desfăcu larg braţele în lături, ca şi cum şi le-ar fi dezmorţit. Apoi trase puternic, un pic cam zgomotos, aer în plămâni. Era aproape o invitaţie la o pauză binemeritată pe care Hugues n-o putea refuza. Aşa că se ridică el primul şi ieşi, păstrându-şi totuşi cartea pe pupitru. Sophie îl urmă imediat. nu stătu mult pe gânduri şi atacă imediat:

-Am văzut că te uitai la mine. Mă cheamă Sophie şi sunt… ne… sopfi… sticată.

-Pe mine Hugues- Bernard Prudhomme.

-Curios nume. Dar şi mai curioasă e împletirea de nume…

-De ce?

-Cum de ce? Să nu-mi spui că te numeşti aşa… din întâmplare! Tot numele tău e legat de Templieri. Hugues vine cu siguranţă de la Hugues de Payns, cel care împreună cu prietenul său Geoffroy de Saint-Omer se hotărăşte în 1118 să-şi consacre viaţa apărării pelerinilor şi întemeiază practic Ordinul Cavalerilor Sărmani ai lui Cristos şi care devine Ordinul Templului după Templum Salamonis având ca sediu principal (maison chêvetaine) Ierusalimul. Sophie spusese totul dintr-o suflare. Hugues îi plăcea şi vroia să-i producă o primă impresie puternică.

Tânărul dădu uşor din cap, zâmbind, oprindu-i vârtejul de vorbe şi de date:

-Şi Bernard ?

– Bernard vine cu siguranţă de la Bernard de Clairevaux. Acesta a reunit la Troyes la 13 ianuarie 1128 un conciliu prezidat de legatul papal Matteo d’Albano şi la care au participat între alţii arhiepiscopii de Reims şi din Sens şi episcopii de Troyes şi de Auxerre. Bernard va fi acela care va întocmi Regula, până când va cunoaşte o nouă redactare prin Étienne de Chartres, Patriarhul Ierusalimului între 1128 şi 1130. Bernard e de fapt Sfântul Bernard. Şi mai e ceva de spus: unchiul lui Bernard, André de Montbard este unul din cei nouă baroni de rang înalt care s-au alăturat lui Hugues de Payns încă de la început.

Hugues o privea cu o admiraţie mută, dar vie, aproape religioasă.

Sophie lămuri repede lucrurile:

-E mai simplu decât crezi. Mă pasionează Cruciadele şi, în plus, numele meu complet este … Sophie de Clairevaux!

-Vorbeai de împletiri curioase…

-Da, dacă te-ai însura cu mine, şi mi-ai lua numele, te-ai numi Bernard de Clairevaux. Adică ai deveni un Sfânt… Şi mai e o împletire: prenumele meu este Sophie adică Înţelepciune. Numele tău, Prudhomme înseamnă Om înţelept. Dacă m-aş mărita cu tine aş fi Înţeleapta Înţeleptului. Sau Înţelepciunea Înţeleptului. N-ar suna deloc rău pentru o femeie, nu-i aşa?

Hugues zâmbi din nou.

-Cred că am ameţit… m-ai ameţit puţin!

Sophie încercă un moment de trufie, pe care îl mască uşor cu o undă de melancolie.

-Nu eu. Cred că de vină e primăvara şi merii aceştia înfloriţi incredibil… Despre mine cred că sunt… iremediabil romantică…

Hugues încuviinţă uşor din cap. Nu era deloc convins de cele ce îi spusese Sophie, dar se gândi că, cel puţin la o primă întâlnire, cel mai înţelept va ceda primul…

3

-Anul 1314 fusese pentru Europa unul năprasnic. Să recapitulăm: pe 18 martie sunt executaţi prin ardere pe rug Jacques de Molay, maestrul Ordinului şi Geoffroy de Charnay, preceptor al Normandiei. În momentul pronunţării sentinţei, cei doi au fost văzuţi de o mulţime numeroasă şi pestriţă, ridicându-se. Solemni şi gravi, ei au protestat energic, declarând că Ordinul era sfânt, iar Regula Templului era sfântă, dreaptă şi catolică.

Rugul a fost ridicat în preajma grădinii Palatului Regal, acolo unde astăzi se află statuia regelui Henric al IV-lea, către Pont-Neuf. Jacques şi Geoffroy au murit cu cel mai senin curaj, fără a scoate vreun suspin.

Nimeni dintre cei prezenţi n-a putut uita însă invitaţia pe care Jacques le-a făcut-o ironic lui Filip şi lui Clement şi anume să se întâlnească în faţa tribunalului lui Dumnezeu după şase luni.

Blestemul lui Jacques de Molay s-a împlinit.

Astfel, la castelul din Roquemaure murea papa Clement al V-lea, în noaptea de 19 aprilie (înmormântat în grabă la Uzès, mormântul i-a fost distrus în mai multe rânduri), iar regele Filip cel Frumos, lovit de apoplexie, murea la 29 noiembrie, în vârstă de patruzeci şi şapte de ani.

Anul 1314 mai consemnase şi procesul de adulter al celor trei nurori ale regelui, proces condus de Filip, dar şi de fiica sa Isabelle.

Tot 1314 se inaugura primul orologiu public în Franţa, la Caen şi avem o menţiune despre prima folosire a pulberii pentru tunuri în Flandra.

Nimeni n-a putut spune precis ce s-a întâmplat cu inelele lui Jacques de Molay.

Unii presupun că Marele Maestru le-ar fi dăruit acolo, pe eşafodul ridicat dinaintea catedralei Notre Dame din Paris, lui Hugues de Pairaud, vizitator al Franţei şi lui Geoffroy de Gonneville, preceptor de Poitou şi Aquitania, atunci când aceştia au fost condamnaţi doar la închisoare pe viaţă.

Oricum, se credea că, dacă cineva ar fi reuşit să poarte cele trei inele pe mâna dreaptă, ar fi devenit automat Marele Maestru al Ordinului Templierilor, iar Ordinul ar fi devenit nemuritor.

-Acum înţelegi de ce mă preocupă atât de mult semnele şi simbolurile? –o întrebă Hugues pe Sophie, după acest îndelung expozeu.

-Cred că da. Şi dacă pot, te voi sprijini în căutările tale.

-Atunci trebuie să-ţi mărturisesc că mai am un motiv: am deja unul dintre inele.

-Care dintre ele?

-Cum? Le cunoşti şi tu?

-Să spunem că da!

-E vorba de al doilea inel. Cel cu litera Ψ. Mai ştiu că niciunul dintre inele nu s-a topit în seara zilei de 18 martie. Jacques nu le mai purta pe mână. Despre primul inel, sigiliul Ordinului, am indicii serioase că mai există. Despre al treilea inel însă, nimeni nu m-a putut lămuri cu nimic.

-S-ar putea să ştiu eu câte ceva despre cel de-al treilea inel… – îi spuse, şovăind, gânditoare, Sophie. Dacă îl găsesc, promiţi să-l consideri un inel de logodnă?

Hugues exclamă bucuros:

-Iată o propunere care îmi convine de două ori! Fii binecuvântată!

Sophie se încruntă, întunecându-se puţin:

-Stai, că nu e totul aşa de uşor…

Ridicându-şi privirea, îl văzu pe Hugues preocupat de ceva. Îl întrebă neliniştită:

-Ce s-a întâmplat?

Hugues râse galben:

-Încep să cred că întâlnirea dintre noi nu a fost o întâmplare…

Dar Sophie era prea veselă, pentru a lua în seamă temerile logodnicului ei …virtual:

-Nimic nu este întâmplător şi totul e doar rodul Întâmplării…

Din păcate pentru ei, Hugues avea perfectă dreptate. Longa manus îşi aruncase umbra şi peste capetele lor.

Sophie redeveni serioasă:

-Cred că putem ajunge la adevăr, la găsirea celor două inele, urmând mai multe căi. Asta e şansa noastră reală. Nimeni nu poate umbla simultan după două lucruri care au trecut prin atâtea mâini, mă rog, degete. Una dintre căi este cea a bibliotecii. Biblioteca ascunde şi totodată eliberează informaţiile. E calea pe care am urmat-o până acum, părându-ni-se mai uşoară. Cealaltă cale e călătoria. Nu ştiu câţi kilometri va trebui să străbatem până când vom reuşi să găsim toate cele trei inele. Nu ştiu nici măcar cât e de mare miza. Ordinul Templierilor nu mai există de aproape 700 de ani. Şi chiar dacă ar reînvia, ar fi un Ordin perimat, anacronic, care s-ar autonega.

-Ai şi nu ai dreptate. Biserica are 2000 de ani sau chiar mai mult şi nimeni nu o consideră anacronică. Orice Ordin se poate renova. Important e că Ordinul păzea Calea, o vroia liberă, îi apăra pe pelerini. Am semne că nu suntem singuri. Şi alţii vor să intre în posesia inelelor.

-Depinde cu ce scop.

Hugues se înclină în faţa Sophie, pe jumătate ironic, pe jumătate admirativ:

-Ca întotdeauna ai ultimul cuvânt. Şi ce e mai important: ai dreptate. Dar vreau să spun şi eu ceva: cred că ar trebui să ne concentrăm atenţia pe căutarea inelelor şi nu pe identificarea adversarilor sau a prietenilor noştri virtuali.

Sophie se înclină şi ea:

–Touchée !

(Aici se încheie fragmentul pe care l-am descoperit la mănăstire.

Mi s-a spus că acest fragment era o copie a unui fragment dintr-o carte întreagă, e vorba de o carte frumos ornată, scrisă în mai multe limbi, cu multe desene, gravuri, semne misterioase, anluminuri, capiteluri, că un călugăr foarte bătrân o citise în întregime, se înspăimântase, spusese că e o carte extrem de primejdioasă, că dacă ar fi cunoscută de prea mulţi, ar putea schimba ordinea lumii. Aşa că o va ascunde, pentru vremuri mai bune şi mai sigure.

Nu o va arde, acum sunt alte vremuri, nu se mai ard pe rug oameni şi cărţi, dar o va ascunde.

Şi dacă întâmplarea va fi mai puternică decât noi şi Cartea va fi totuşi descoperită, atunci Facă-se Voia Celui de Sus !

M-am hotărât să plec în căutarea Cărţii.

Poate că drumul meu se va încrucişa, din întâmplare sau nu, cu cel al lui Hugues-Bernard Prud’homme şi al distinsei şi frumoasei sale logodnice Sophie de Clairevaux.

Poate că voi vedea şi eu cele trei inele. Dacă într-adevăr au existat vreodată.)

Lucian Strochi