Integrala prozei scurte: Nimic despre eroi

romania-subteranaNici acum nu ştiu prea bine de ce am dat curs invitaţiei sale. Mă deplasam destul de mult prin ţară, funcţia mea era de aşa natură, încât puteam spune oricând că, oriunde m-aş fi aflat, adică în orice colţ de ţară, eram în misiune, în interes de serviciu.

Eram consilier pe probleme de cultură, culte şi patrimoniu naţional doar de câteva luni, mă înţelegeam bine cu şeful meu, i-am raportat că vreau să mă deplasez până la Sinaia, m-a privit întrebător, aştepta probabil lămuriri, detalii, am continuat, mâine voi fi de dimineaţă la program, la prima oră, a renunţat atunci să-mi mai spună ceva, bine, te aştept mâine dimineaţă, am pentru tine o surpriză, nici eu nu am încercat să aflu despre ce era vorba, l-am salutat scurt şi m-am retras.

Cu Stelian nu mă văzusem de aproape douăzeci de ani. Îmi plăcuse, atunci când îl cunoscusem, tânăr inginer miner, energia lui, ambiţia, profesionalismul, firescul, felul lui direct de a vorbi cu oamenii, indiferent de interlocutor. Am insistat să-mi spună la telefon despre ce era vorba, m-a refuzat, destul de ezitant, sunt multe de spus, multe nuanţe, va trebui să discutăm pe îndelete, timp de vreo două ore, situaţia e destul de complexă, dacă vii, vei vedea că am dreptate, sunt şi lucruri care nu pot fi spuse la telefon, mă intriga mult Stelian, îşi schimbase total stilul, am încercat să-mi imaginez cam despre ce ar putea fi vorba, aveam însă mult prea puţine detalii, am renunţat, la urma urmelor, peste două-trei ore, aveam să aflu totul, chiar cu detalii, îmi promisese acest lucru.

-Aş vrea să facem o plimbare, mergem până la Braşov, cunosc acolo un local intim, unde putem discuta în linişte, netulburaţi de nimeni.

Am acceptat, ce mai contau câţiva zeci de kilometri, eram intrigat de misterul cu care învăluia totul, părea speriat de ceva, se temea oare să nu fie ascultat, pur şi simplu nu-l înţelegeam.

-Te-ai schimbat mult.

-Viaţa ne schimbă.

Am tăcut aproape zece minute. Se vedea bine că era frământat de ceva, se întâmplase ceva grav, ce anume, nu-mi puteam da seama, era pus în dificultate, nu ştia cum să înceapă, până la urmă s-a decis:

-Sunt sigur că vei înţelege de ce mă comport aşa. Se închid minele.

Asta era, nu spun că am răsuflat uşurat, a lăsa fără lucru câteva zeci de mii de oameni nu e o treabă simplă, oricum ai pune problema, statul, guvernul avea să încerce să atenueze acest şoc, salarii compensatorii, reconversie socială…

-E, într-adevăr, o problemă gravă. Şomerii…

M-a întrerupt brutal, violent:

-Nu despre asta e vorba…

Violenţa lui m-a iritat pe moment:

-Atunci poate ar fi bine să-mi spui despre ce e vorba. Şi cu ce te pot eu ajuta.

-Ai dreptate. Am început-o prost. Mă depăşeşte însă importanţa problemei, nu ştiu cum să mă exprim. Se închid minele. S-a propus cimentarea puţurilor, obturarea galeriilor…

-Probabil… din motive de securitate. S-ar putea întâmpla accidente. Nu ştiu, nu mă pricep, dar cred că soluţia tehnică a fost propusă, stabilită de către specialişti…

-Aşa e, numai că specialiştii nu ştiu nimic, nu ştiu despre ce e vorba.

-Mărturisesc că nu înţeleg mare lucru. Dacă specialiştii nu ştiu nimic, atunci cine ştie…

Stelian mă privi uşor ironic, îşi recăpătă siguranţa de sine:

-Şi totuşi aşa e, vei vedea că am dreptate. S-a tot vorbit de două Românii, una virtuală, cea văzută de politicieni şi una reală, adevărată, cea pe care au descoperit-o reporterii, cu ocazia inundaţiilor. Ce-ai zice dacă ai afla că mai există şi o a treia Românie, deopotrivă virtuală şi reală?

-Ce să zic? Aştept detalii, nuanţe. Promit să nu te întrerup până spre final, când, poate, îţi voi pune, firesc, nişte întrebări.

-Totul a început de pe vremea dacilor, poate şi mai devreme. Istoria noastră cultivă ambiguitatea. Se spune cam aşa: după cel de al doilea război dintre daci şi romani, din 106 d.H., încheiat cu victoria romanilor, s-a produs un amestec de populaţii, soldaţii romani şi funcţionarii din administraţie căsătorindu-se cu femei dace. În acest fel, s-a format, timp de câteva secole, poporul român. Ce s-a întâmplat însă cu bărbaţii daci, asta nimeni n-o mai spune.

-Mulţi au pierit în luptă. Alţii au fost luaţi drept prizonieri şi duşi la Roma. O parte dintre ei au rămas acasă.

-Nimeni nu vorbeşte de prizonieri sau de daci rămaşi acasă. Ceva s-a întâmplat cu ei… Dacii au dispărut sub pământ. S-au refugiat în galeriile pe care le cunoşteau atât de bine. Spunem despre daci că erau plugari şi păstori. Erau şi mineri foarte buni. Nu aurul Daciei i-au excitat pe romani? Dacii ştiau să exploateze fierul, sarea, aurul, metalele neferoase, chiar cărbunele. Pentru a găsi în pământ toate aceste bogăţii, au săpat galerii. Timp de sute de ani. S-a format o formidabilă reţea subterană. Oricât ar părea de ciudat, minele de aur s-au unit în timp cu cele de cupru, de fier, cu minele de cărbuni şi cu minele de sare. Tranşee subterane ale muncii, dar şi ale salvării. S-au folosit desigur şi de natură, de zecile de peşteri pe care le-au descoperit şi le-au amenajat.

-O Românie subterană? Metafora e seducătoare, dar seamănă, ca propunere, cu Dacia preistorică a lui Nicolae Densuşianu.

Dacia preistorică este o operă de diversiune, de manipulare. Densuşianu a primit sarcina să abată atenţia de la adevărata stare de lucruri, s-a achitat excelent de sarcina primită, este un adevărat erou…

-Scuză-mă că te întrerup, dar îmi vine în minte o întrebare: -Cum de nu a aflat nimeni de această reţea nemaiîntâlnită de galerii, de acest păienjeniş, de acest incredibil labirint? Nu cred că aşa ceva ar fi putut rămâne secret. Întotdeauna au existat, există şi vor exista trădători.

-E adevărat. Numai că aici era o problemă de viaţă şi de moarte. Oamenii, nu are nicio importanţă cum îi numim – daci, români – , spune-le cum vrei, ştiau că dacă nu vor păstra Marele Secret, vor muri. Şi atunci şi-au luat măsuri severe de siguranţă. Cine intră în galerii, nu mai iese de acolo, nici viu, nici mort.

-Vrei să spui că…

-Exact. Sunt acolo sub pământ şi cimitire…

-Sincer să fiu, nu-mi vine să cred că aşa ceva e posibil.

-Lasă-mă să-ţi spun istoria în continuare. Oamenii s-au organizat perfect, ca o adevărată societate secretă. Doar câţiva ştiau realitatea, aveau viziunea ansamblului. Ceilalţi munceau, cunoşteau doar o zonă extrem de restrânsă, chiar dacă ar fi trădat, dacă ar fi spus despre ce se petrecea acolo sub pământ, nu avea ce să trădeze, pentru că pur şi simplu nu ştiau despre ce e vorba. Ştii care e definiţia secretului ?

-Aproximativ.

Secretul e acel lucru pe care nu-l ştie nimeni.

-Bine, dar cineva trebuia să păstreze legătura cu lumea de afară!

-Desigur. Oamenii au nevoie de hrană, de îmbrăcăminte, de atâtea materii prime. Nimic mai simplu. Cei din subteran cumpărau totul cu aur, cu sare, cu cărbune, cu plumb, cu aramă, cu fier. Asta la început. Apoi au început să funcţioneze adevărate uzine subterane. Nicio noutate. Aproape nouăzeci la sută din producţia de armament a unei ţări se produce în uzine subterane.

-Se poate. Teoretic, se poate. Teoretic, totul se poate.

-Văd că începi să înţelegi. Multe din misterele românilor se lămuresc acum. În timpul răscoalelor, revoluţiilor, războaielor au dispărut fără urmă mii şi mii de oameni. Se credea că ei se refugiază de duşman în peşteri, în saline părăsite, în cetăţi aflate în ruine, în tunele. În realitate, toate erau puncte de intrare (şi de ieşire) din Marele Labirint. Aproape că nu există eveniment, cât de cât important din istorie, care să nu aibă o legătură cu Marele Labirint. Şi oamenii subteranei au devenit ingineri mineri, genişti, constructori, mecanici, profesori, medici, chiar avocaţi. Practic, toate profesiile.

-Să nu-mi spui că există şi procese subterane!

-În subteran, viaţa e mult mai complexă şi mai dinamică decât la suprafaţă.

-Încă nu ştiu de ce îmi spui toate astea, dacă totul nu e decât o ficţiune, interesantă ca discuţie, ca potenţialitate…

-Am nevoie de sprijinul tău direct. Se închid minele. Pentru prima dată, după atâtea secole, patria aceasta subterană e pusă în pericol. Avem, desigur, mijloacele tehnice de a debloca galeriile. Nu asta e problema. Adevărata problemă e faptul că s-ar afla atunci de existenţa noastră.

-Încă nu-mi vine să cred, mărturisesc asta. Cum îngropaţi… morţii?

-Nu-i îngropăm, îi expunem. Fiecare om poate opta: să-şi doneze scheletul sau să fie mumificat. Nu e nicio noutate. Procedăm ca în Italia. Ai auzit de Grota Capucinilor din Roma, de catacombele din Palermo?

-Vag. Nimic precis.

-Ei bine, capucinii îşi donează scheletul pentru a fi folosit ca material de construcţie pentru o biserică. Sunt folosite craniile, mandibulele, oasele bazinului, femurele. Rezultatul final e o adevărată operă de artă, te asigur.

-Cam sinistră.

-Crezi că e mai puţin sinistru să laşi să putrezească un om în pământ? Există însă şi posibilitatea de a fi mumificat. Avem medici foarte buni care reuşesc să păstreze, în cele mai bune condiţii, un cadavru timp de sute de ani. La noi morţii sunt încă în picioare.

-Dar cum aţi rezolvat problema înaltei tehnologii? Bănuiesc că nu aţi avut de la început specialişti…

-Aşa este. La început am folosit materiale refolosibile. Îţi aduci aminte de avionul militar prăbuşit în Parâng? N-a explodat, era aproape intact. N-a mai fost găsit niciodată. S-a găsit ceva tablă de aluminiu pe la ciobanii din zonă. Am folosit toată aparatura, toate reperele. Acum avem specialişti. În plus, cam zece la sută din producţia uzinelor de armament este a noastră. Nu ne interesează prea mult armele, dar uzinele de armament nu produc numai arme.

-Şi totuşi, îmi vine foarte greu să cred că e vorba de kilometri întregi de galerii, de tunele. E o muncă titanică …

-E adevărat. Am folosit munca de sute de ani a minerilor, a călugărilor, a hoţilor, a tuturor celor care au avut un interes în a săpa galerii. O mină de cărbune se întinde pe zeci de kilometri, ştiai asta? De multe ori mănăstirile aveau tunele secrete tot de zeci de kilometri. Peşterile au şi ele, uneori, zeci de kilometri. Problema pentru noi nu a fost săpatul, ci consolidarea şi întreţinerea galeriilor.

-Şi care ar fi numărul celor aflaţi în subteran?

-E vorba de aproape trei milioane.

-Incredibil! Dacă ar fi aşa, ar fi vorba de populaţia unui stat ceva mai mic din Europa…

-Suntem un stat din Europa. Deocamdată nu ne interesează să intrăm în O.N.U., în NATO, în Uniunea Europeană. Dar suntem pregătiţi. Avem stemă, steag, imn.

-Trei milioane. Mi se pare de-a dreptul exagerat.

-Ştii câţi oameni sunt daţi dispăruţi anual în România?

-Habar n-am. Probabil e vorba de două-trei mii…

-Peste o sută de mii. Mulţi ajung la noi. Dar, oare, cei care pleacă în Italia, Germania, Franţa, Spania – ajung cu toţii acolo? Mulţi se refugiază la noi. Câştigă aici mai bine decât oriunde. În plus, au foarte multe facilităţi. Nu uita şi de sporul natural, unul dintre cele mai ridicate din lume.

-Sunt de-a dreptul buimăcit. În schimb, văd că tu ai răspuns la orice întrebare…

-Nu fac decât să-ţi explic nişte structuri, să-ţi arăt o realitate pe care n-ai avut de unde s-o cunoşti.

-De ce te-ai gândit, v-aţi gândit tocmai la mine? Eu nu sunt decât un pion… Alţii iau deciziile.

-Bineînţeles. Dar avem încredere în tine, în cinstea şi corectitudinea ta, în discreţia ta, în capacitatea de a-i determina pe alţii, cei care pot să o facă, să ia nişte decizii corecte. În plus, eşti sigur că eşti singura persoană cu care am intrat în contact ?

-Promit să discut, aşa cum îmi ceri, discret, despre renunţarea la decizia de zidire a minelor. Nu-ţi pot însă garanta că voi fi şi ascultat… În plus, sunt şi câteva probleme mai delicate. Îmi spuneai că aveţi imn, stemă, drapel. Recunoaşteţi sau nu autoritatea statului român…

-Bineînţeles. Numai în cazul, de nedorit, în care existenţa noastră s-ar afla într-un pericol real, mortal, atunci va trebui să acţionăm. Uneori am şi acţionat, atunci când reprezentanţi ai statului român au luat decizii aberante. A se vedea episodul cu salinele. Dar suntem, te asigur, paşnici.

-Nu că nu te-aş crede, dar aş putea vizita şi eu măcar o parte din… România subterană ?

-Bineînţeles. Nu ai nevoie de paşaport. Punem o singură condiţie: tot ce vezi, tot ce auzi, să păstrezi pentru tine.

-Accept.

-Bine atunci, mâine dimineaţă vom vizita câteva locuri interesante. Odihneşte-te bine, mâine va fi o zi extrem de obositoare.

Am adormit într-un târziu, cu un ultim gând: nu credeam că voi ajunge să retrăiesc lumea lui Jules Verne. Şi, culmea, nu lumea din O călătorie spre centrul pământului, ci mai degrabă aceea din 20.000 de leghe sub mări.

Dimineaţa, puţin înainte de ora nouă, Stelian mă întâmpină vesel la recepţie:

-Te-ai odihnit bine? Sper că n-ai avut coşmaruri. Ţi-ai pregătit un nou set de întrebări? În ceea ce mă priveşte, astăzi, o zi întreagă, îţi stau la dispoziţie.

Am luat micul dejun, ne-am urcat în maşină, apoi, după vreun sfert de oră, ne-am îndreptat spre un zid ce părea unul de întărire, de susţinere, de consolidare a şoselei. Am parcat maşina la vreo sută de metri mai încolo. La un moment dat, zidul avea un refugiu, sau asta părea să fie, un mic intrând. Stelian a scos din buzunar un gen de cartelă, a introdus-o într-un mic orificiu, invizibil din exterior. S-a deschis o poartă, practic o porţiune din zid, iar noi am intrat. Nu ne-a văzut nimeni, eram într-un unghi mort, nu puteam fi văzuţi dinspre şosea.

-Sunt multe asemenea intrări?

-Destule. După cum ai observat, folosim cartele de acces. Ca la hotelurile de patru sau cinci stele.

Am mai mers vreme de vreo zece minute, apoi ne-am oprit într-o staţie. Am urcat într-un microbuz electric, silenţios, în care se aflau câţiva călători. Nimeni nu ne-a privit cu suspiciune.

-Şi totuşi, n-a existat niciodată vreo trădare, nu au fost trădători? Practic e imposibil ca un asemenea secret să supravieţuiască atâta timp…

-Răspunsul nu e unic. Ca să trădezi, trebuie să ai ce trăda. Ţi-am mai spus-o, fiecare nu cunoaşte decât o parte infimă de adevăr. Există apoi o forţă de descurajare, bine organizată, bine informată. Extrem de eficientă şi de brutală. Aşa cum dispar o sută de mii de oameni anual în România, tot aşa se găsesc şi câteva sute de cadavre. Prin păduri. În râuri. Există apoi şi varianta ca cei care ar vrea să trădeze să nu fie crezuţi. Dacă se întâmplă totuşi vreo evadare izbutită, avem grijă să schimbăm totul, în zona sa, pentru ca nimeni să nu ajungă la noi, chiar dacă şi-ar dori acest lucru, chiar dacă ar avea mijloacele tehnice să o poată face. În plus, cei care pleacă, ştiu că rudele lor au rămas la noi. Şi pentru ce ar trăda, în fond, cineva?

-Pentru că e în firea omului, ne place să recunoaştem acest lucru sau nu.

Microbuzul se opri.

Stelian mă anunţă sec:

-Coborâm aici. Vom vizita, pentru început, muzeele.

Am vizitat pe rând Muzeul Mineritului, Muzeul Luminii, Muzeul de Artă Contemporană, Muzeul Florilor de Mină, Muzeul de Istorie. Muzee excelent organizate, cu valori incredibile, inestimabile. Eram entuziasmat.

Stelian m-a temperat:

-Nu-ţi înţeleg entuziasmul. În fond, marile valori, comorile se găsesc aproape întotdeauna în pământ. Găsim zilnic asemenea comori. Uneori găsim comori faţă de care tezaurul de la Pietroasa sau cel de la Sânnicolau Mare par modeste.

Într-adevăr aurul şi argintul se revărsau aici râuri-râuri, strălucitoare, sclipitoare, sub vitrinele de cristal ale vitrinelor.

-Şi nu uita, tot ce s-a găsit aici, aici a rămas, nu a luat drumul marilor muzee ale lumii, care, ştii prea bine cam cum şi-au constituit colecţiile.

Eram copleşit, strivit, buimac, năucit. Îmi tremura şi buza de jos, de emoţie.

Dacă Muzeele de Istorie, al Florilor de Mină, al Mineritului aveau o explicaţie în ceea ce priveşte bogăţia şi valoarea exponatelor, Muzeul de Artă Contemporană m-a lăsat mut.

Erau acolo pânze de cei mai mari pictori europeni, japonezi, chinezi, americani, artă contemporană africană, australiană, sud-americană.

-Probabil vrei lămuriri. Muzeul se bazează în parte pe descoperirile noastre. Oricât ar părea de ciudat, aproape 2.000 de pânze le-am găsit ascunse în grote de către nazişti. Altele au fost cumpărate la licitaţii. De multe ori câştigătorul şi deci proprietarul unei capodopere era anonim. Dar „anonimul” eram noi. Avem destui bani ca să participăm la cele mai mari licitaţii din lume. Nu uita că Apusenii sunt cel mai mare poligon aurifer din Europa… În fine, prin intermediari, am cumpărat multe opere ale artiştilor români contemporani.

Am vizitat apoi Biblioteca, cu un fond de carte de peste două milioane de exemplare.

-Nu e decât o filială.

-Bănuiesc că există şi un Teatru.

-Evident. Avem şi trupe permanente. Toţi actorii sunt profesionişti. Şi să nu-ţi închipui că jucăm doar Oamenii cavernelor sau Orfeu în infern… Acustica e perfectă, scena – impresionantă prin dimensiuni, spectatori – avizi de teatru, de muzică, de circ, de tot ce înseamnă spectacol…

-Mai rămâne să te întreb cum vă descurcaţi cu agricultura.

Stelian m-a privit din nou ironic. Nu mă deranja acum faptul că era atât de sigur pe el, că era încântat de noua lume pe care mi-o descoperea la tot pasul:

-Sub pământ se găseşte şi… pământ. Care e problema? Pentru fotosinteză avem lumina artificială, problema apei nu se pune. Dimpotrivă, noi nu cunoaştem calamităţile naturale: nu mai ştim ce e seceta, ce sunt inundaţiile, grindina, gerul. Obţinem câte patru recolte pe an. Exportăm peste trei sferturi din producţia agricolă.

-Cum anume? Pentru export e nevoie de avize, de certificate de tot felul, exportul trebuie să fie făcut prin firme specializate.

-Nimic mai simplu. Ne-am infiltrat şi noi printre aceste firme. Pe unele le-am salvat practic de la faliment.

-Dar cum s-a rezolvat problema politicii. E pluripartitism, există opoziţie…?

-Politica este, din punctul nostru de vedere, o pierdere de vreme, o mare consumatoare de energie umană. Avem lucruri mult mai importante de făcut, decât să ne războim între noi. Nu ne interesează puterea, iar bani avem destui, am mai spus-o. Şi dacă nu e vorba de putere sau de bani, ce rost mai are politica? Avem un for de conducere colectivă, un fel de Academie, cu trei sute de membri, cei mai buni specialişti din domenii. Ei rezolvă toate problemele care apar. În plus, am fost şi suntem loiali statului român, nu putem veni cu un guvern subteran, virtual sau din …exil. Dar am discutat deja prea mult despre politic. Omul e, într-adevăr, zoon politikon, dar asta înseamnă animal social şi nu animal politic, cum încearcă să ne convingă, traducând prost, unii.

-Te mai întreb două lucruri şi apoi mă dau bătut. Cum rezolvaţi problema poluării şi problema turismului?

-Cu poluarea a fost mai simplu. Pentru noi poluarea era într-adevăr o problemă şi noi am rezolvat unele probleme puse de poluare, înainte ca cineva să ştie ce e aia poluare, înainte să apară problemele reale ale poluării. Am rezolvat problema poluării lichide în 1979, cea a poluării solide în 1988, cea a poluării gazoase acum doi ani.

-De ce a fost mai greu de rezolvat problema poluării gazoase şi nu cea a poluării solide, deşeurile solide mi se par o problemă mult mai…

-Atunci când poţi stăpâni un fenomen, problema e pe jumătate rezolvată. În cazul poluării gazoase, e ceva mai complicat, întrucât ne-am confruntat cu emanaţii de gaze spontane, în primul rând cu emanaţii de gaz metan. Pământul e viu, lucrează mereu, apar permanent fisuri prin care se strecoară perfid gazul exploziv sau otrăvitor. Am avut în urmă cu câţiva ani unele accidente grave, chiar mortale. În ceea ce priveşte turismul, cred că am rezolvat şi această problemă. Am construit munţi, dealuri, cascade, prăpăstii, am amenajat peşterile, am organizat stâne. Turismul cultural – ai văzut cum l-am rezolvat.

Surâse ironic, superior, conştient de superioritatea sa, de superioritatea civilizaţiei care, iată, mi se desfăşura incredibilă şi totuşi atât de reală.

Nici nu ştiu cum a trecut ziua. Trebuie să mai spun că oamenii din adâncuri nu aveau de ce să încerce nostalgia cerului albastru. Problema era rezolvată printr-un subtil joc de lumini.

-Comandăm nori, aşa, pentru mai multă autenticitate. Avem şi zone unde plouă, ninge. Avem şi lunci şi râuri şi păduri. Nimic din ce este omenesc nu ne este străin. Mulţi din cei care s-au născut aici nici nu ştiu că deasupra noastră, deasupra lor se găseşte o altă lume, oarecum asemănătoare cu a noastră, dar infinit mai murdară şi mai pestriţă, te rog să mă scuzi.

Am ieşit foarte aproape de locul pe unde intraserăm. Am regăsit uşor maşina. Ne-am luat rămas bun în holul hotelului. I-am promis că voi face tot ce e omeneşte posibil să-l ajut.

Am ajuns acasă aproape de miezul nopţii. Pe drum, apoi în pat mi-am pus zeci de întrebări, am căutat să le găsesc răspunsuri cât de cât valabile.

A doua zi, am început tatonările. Am ajuns şi la un ministru pe care îl cunoşteam relativ bine. Nu m-a lăsat să-i spun prea multe:

-Eşti a treia persoană care, într-un interval de două săptămâni, ridică, într-un fel sau altul, aceeaşi problemă. Stai liniştit. Minele nu se vor cimenta. Ne-am gândit să folosim unele dintre galerii ca depozite. Putem depozita orice, de la vinuri selecţionate la materiale strategice. Şi, la urma urmelor, putem să dezvoltăm un turism subteran, vizite în mine părăsite, să organizăm concerte în saline, galerii de artă.

Nu ştiu de ce, dar domnul ministru aducea cam aceleaşi argumente, folosea cam acelaşi limbaj cu cel al lui Stelian.

De data asta, recunosc, eu am fost acela care am zâmbit ironic.

Şi totuşi, cineva trebuia să afle de existenţa României subterane. Dar cum puteam să informez pe cineva, fără să trădez. M-am gândit să scriu o povestire în care, un personaj, să-l numim Stelian, îmi propune o vizită în tărâmurile subpământene. Sau să scriu că am avut un vis şi că, în acel vis, mi-a apărut un prieten vechi, pe numele său Stelian, care mi-a povestit despre o ţară subterană.

Nu era deloc simplu. Trebuia să fiu ezitant, dubitativ, ambiguu şi cu toate astea convingător.

Aş fi putut scrie o povestire fantastică. Sau un basm în care să dezvolt motivul Celuilalt Tărâm.

Minele s-au închis, dar nimeni nu a mai propus zidirea galeriilor.

În ceea ce mă priveşte, am început să recitesc, cu cea mai mare atenţie, ziarele.

De sărbători, l-am sunat pe Stelian.

Mi-a mulţumit pentru sprijin. Mi s-a părut puţin distant, detaşat, calm, politicos, dar fără vreo emoţie detectabilă în glas.

-Ştii, n-am vorbit nimic despre eroi. Orice ţară îşi are eroii săi.

-Ai dreptate. Dar nu puteam discuta atunci despre toate.

Când l-am mai sunat, peste vreo două luni, o voce de femeie, impersonală totuşi, m-a anunţat, fără vreo emoţie în glas, că abonatul cu numărul… şi-a schimbat numărul.

Recitesc cele câteva pagini scrise. Le-am intitulat, provizoriu, Nimic despre eroi. Poate cândva îi voi cunoaşte şi voi putea să scriu ceva şi despre ei.

Nu mă mulţumeşte materialul scris: e mult dialog, puţină analiză, descrierile sunt sărace, expediate, pe alocuri de-a dreptul stângace. Seamănă cu o compunere pe o temă dată, cerută elevilor în prima clasă de liceu.

Îmi propun să rescriu totul. Şi nu trebuie să uit cumva de regula de aur: ambiguitate, ambiguitate, cât mai multă ambiguitate.

Nimic despre eroi.

Lucian Strochi