La ieşirea din oraş, şoseaua o lua brusc spre stânga, apoi, ca un dragon uriaş, sprinten, cenuşiu despica dealul în serpentine strânse, cu pante accentuate.

Când drumul redevenea drept şi chiar începea să coboare uşor, jos, în dreapta, printre stânci, vedeai intrarea în peşteră. Sau cel puţin aşa credeai, vedeai o gaură întunecată, de dimensiuni apreciabile, ghiceai că acolo trebuie să fie intrarea.

Pârâul, pe pod, cu o inscripţie albă pe fond albastru, era botezat râu, dar niciodată nu a depăşit în lăţime trei metri, era ciudat cum nu-şi schimba niciodată volumul, debitul, indiferent la vremea de afară, putea să plouă oricât, să se topească brusc zăpezile, el rămânea acelaşi, ieşea triumfător dintre stânci, parcă şi valurile uşoare şi spuma albă, atunci când apa bătea în stânci, erau aceleaşi, explicaţia era simplă, el venea de fapt din interior, din adâncuri, era o apă subterană, cheile erau minuscule, doar cu ceva mai înalte de zece metri, la picioarele stâncilor aflându-se cinci sau şase bolovani uriaşi, de câteva zeci de tone, albi, de calcar.

Se vede că tavanul peşterii se prăbuşise cândva şi, dacă o luai prin apă, altfel n-aveai cum, vedeai că, decupat de stânci semeţe, cerul a luat forma şerpuită a pârâului.

Nu era niciun mal, doar stâncă abruptă, acoperită uneori cu muşchi umed şi lunecos, verde, apă, destul de adâncă şi de limpede şi deasupra cerul, mereu albastru.

De obicei te opreai la bolovani, erau lustruiţi, nu de ape, ci de cei care făceau de atâţia ani aici plajă, vara, întinzându-se pe ei, ascunşi întrucâtva de privirile indiscrete ale şoferilor, căruţaşilor, pădurarilor, în general ale drumeţilor şi turiştilor, căci, nu prea departe de acest loc, se deschidea larg pădurea, cu toate minunile ei ce atrăgeau ca un magnet orăşeanul, pădurea cu ciupercile, cu fragii sângerii, cu zmeura proaspătă şi curată ca gura unei fete, cu mura în care se răsfrângeau luminile negre ale adâncurilor şi ochii fetelor, cu mugurii de brad, cu florile albastre, roşii, vinete, galbene, erau în pădure, cel puţin la începutul ei, câteva ochiuri de pajişti pline de flori de câmp.

Nimeni nu se aventura în peşteră, teama era mult mai puternică decât curiozitatea, peştera se apăra prin nume, se numea rău-prevestitor Peştera Bolii, prin intrarea îngustă, de mai puţin de un metru, prin legendele ţesute în jurul ei, se spunea că era plină de emanaţii, probabil de sulf, de bioxid de carbon, se spunea că dacă o oaie sau vreun câine nimerea în ea, nu mai ieşeau vii, mureau şi apa scotea leşul animalului peste câteva zile, intrarea era şi ea ciudată, intrarea cobora, aşa încât apa care ieşea din peşteră părea că urcă, ceea ce ar fi contrazis fizica, legea gravitaţiei.

Se mai spunea că în această peşteră se ascunseseră pentru ultima oară zeii, după lupta pierdută cu oamenii, erau prea bătrâni, prea obosiţi, semănau cu nişte pustnici, poate că asta şi erau, nu erau zei mari, ci zei mai mărunţi, abia dacă îi puteai numi zei, erau totuşi zei, păreau puternici şi nemuritori, au dispărut fără veste, poate că şi acum trăiesc acolo în peşteri, poate că au murit de vreo molimă ciudată, atât de puternică, încât să le învingă şi nemurirea.

Poate că lăsaseră ceva urme, aşa cum au lăsat urşii de peşteră sau leii de cavernă sau alte animale ciudate, reptile uriaşe pe care le-ai fi crezut adevărate doar în închipuirea ta.

Ne-am hotărât să mergem în peşteră, s-o explorăm, doar noi trei, adică eu, Adriana şi fratele ei Iuliu, fără ca cineva să afle ceva din planul nostru. Ne-am pregătit timp de o săptămână rucsacurile înghesuind în ele cutii de conserve, pâine, lumânări, sticle de sucuri, cuţite, pahare, lanterne, rezerve de baterii, piolete, pulovere, treninguri, tenişi, busole, brichete, agende, pixuri, hanorace, ba chiar şi un binoclu şi o rachetă de semnalizare, de care făcuse rost, nu ştiu de unde, Iuliu.

Eram în vacanţă, vremea era frumoasă, nu făceam decât o excursie de o zi, ne născuserăm la munte, nu ne temeam de el, nici părinţii, atât de fricoşi în general când e vorba de odraslele lor, nu se temeau pentru noi, în fond făcuserăm, de la o vârstă fragedă, sute de ascensiuni pe munte şi nu se întâmplase nimic deosebit, ce se putea întâmpla acum, cel mult o entorsă, eram trei, ne-am fi putut ajuta între noi în caz de nevoie, animalele sălbatice erau retrase mult în adâncul pădurii, nu ies prea des în calea drumeţilor, aşa că ne-au lăsat să facem excursia, ba chiar au acceptat să rămânem peste noapte la cabană, dacă vremea se înrăutăţea cumva sau nu am mai fi avut timp să coborâm pe lumină, în siguranţă, în oraş. Evident, muntele se afla exact în partea opusă peşterii, trebuia să pornim spre el, apoi să ne întoarcem, printr-un ocol destul de larg, în şosea şi de acolo să încercăm să intrăm în peşteră.

Ne-am hotărât să intrăm în următoarea ordine: întâi eu, Adriana la mijloc, iar Iuliu să încheie şirul.

Am pătruns în peşteră. Intrarea nu era prea largă la început, dar apoi pătrundeai într-o sală destul de confortabilă, din care porneau trei coridoare, unul spre stânga, unul spre dreapta, unul pe mijloc, cel mai înalt şi mai larg, singurul prin care se scurgea pârâul.

Ne-am hotărât să alegem coridorul din mijloc. Am mers vreo douăzeci de metri, pe lângă apă, temându-ne mereu să nu alunecăm, apa era foarte rece, nu era deloc plăcut să mergi prin ea, câteva ore bune, aerul era rece, cred că erau cel mult zece grade, am constatat atunci că uitasem să luăm şi un termometru, de fapt nu uitasem, Adriana a vrut să ia unul, dar era cât pe ce să fie văzută de tatăl ei, care s-ar fi întrebat ce să facem cu un termometru la munte, ar fi bănuit că e vorba de ceva necurat la mijloc, aşa că a renunţat la termometru, mergeam aplecaţi, aduşi de spate, ca şi cum am fi fost nişte bătrâni gârboviţi de boli şi de timp, mergeam sprijinindu-ne de pereţii jilavi ai peşterii, nu era prea vesel, nici prea spectaculos, tăceam, poate impresionaţi de măreţia naturii, de liniştea din peşteră, nu se auzea decât, din când în când, curgând, pârâul, nu era nimic vesel deocamdată, poate că eram noi prea grăbiţi, am fi vrut poate să găsim deja schelete de lei, Felis leo, Felis pardina, Felis pardus, toate aparţinând rasei spelaea, de urşi, Ursus spelaeus, hiene, Crocuta crocuta spelaea, lupi, Canis lupus spelaeus, vulpi, Canis vulpes fossilis, capre, Capra ibex sau Rupicapra tragus sau chiar cerbi, Cervus euriceros, toate aceste nume erau recitate solemn de Iuliu, dintr-un carnet plin de însemnări despre peşteră, în general despre speologie, el era savantul grupului, el avusese ideea de a redescoperi Peştera Bolii, spusese ironic, să ridicăm vălul de ignoranţă care mai stăruie…, nu era vorba de asta, eram într-un labirint, e drept că minotaurul murise demult, noi nu-i vom găsi decât cel mult scheletul, murise atât el cât şi legenda lui, i-am spus Adrianei, dacă am amesteca literele numelui tău, adică dacă l-am anagrama, am obţine Ariadna, cea care…, ştiu cine e Ariadna, dar tu eşti Teodor, nu Tezeu, e o oarecare diferenţă, îmi plăcea Adriana, eram amândoi la acea vârsta fără vârstă şi fără o identitate precisă, ca şi cum ne-am fi aflat într-o metamorfoză îngheţată, copilul nu devenise încă tânăr, fetele au, la această vârstă, un ultim refuz al vârstei, nu le plac băieţii, oricât de chipeşi sau de inteligenţi ar fi, peste un an, cel mult doi, alta va fi situaţia.

Nu ştiam prea multe despre peşteră, cineva, un bătrân pustnic mărturisise cuiva faptul că el a reuşit s-o străbată în întregime, că seamănă cu un balaur cu trei capete, că el i-a spus Grota Balaurului, acolo unde se termină coada este şi ieşirea, asta dacă nu cumva vroiai să ieşi tot pe unde ai intrat, trebuie să fii foarte atent să nu te rătăceşti, el mai fusese şi în alte peşteri, peştera asta seamănă cu Peştera Muierilor, cea de dincolo de munţi, nu atât prin forma peşterii, cât mai ales prin formele calcaroase asemănătoare, stalactite, stalagmite, perdele, altare, pilieri, terase, resturi scheletice, guano, a făcut chiar o schiţă a ei, nu e deloc uşor să faci o hartă a unei peşteri, chiar dacă ai busolă, un unghi greşit cu doar un grad te duce în cu totul altă parte, oricum el nu sfătuia pe nimeni să intre în peşteră, din când în când, la intervale regulate, de cam două ore, vin din adâncuri miasme otrăvitoare, scapi numai dacă eşti la intrarea în peşteră sau dacă porţi mască de gaze, erau schelete, destule, majoritatea de animale, erau fiare cu colţi mari şi gheare puternice, acum nu mai rămăsese aproape nimic din ele, doar scheletele, mai văzuse şi scheletul unui om, cel puţin aşa credea el, n-a avut prea mult timp la dispoziţie, începuseră emanaţiile şi a trebuit să se retragă, dar aşa credea el, că e scheletul unui om, bărbat desigur, căci scheletul avea o mărime neobişnuită.

Cam atâta ştiam despre peşteră, nu prea multe, era totuşi mai mult decât nimic, ne interesa scheletul de om, pentru că era de om, pentru că era singurul schelet de om, cel puţin aşa susţinuse pustnicul.

Am ajuns la vreo sută de metri în interiorul peşterii, când coridorul s-a desfăcut din nou în trei, dacă acceptam forma propusă de pustnic eram cam în locul de unde labele din faţă ale balaurului se despărţeau de trunchi, am convenit, pentru a câştiga timp, ca eu s-o iau spre stânga, Iuliu spre dreapta, iar Adriana să rămână pe loc, n-ai un ghem de lână, Adriana a zâmbit, era totuşi destul de îngrijorată, poate că îi era chiar teamă, dar nu recunoştea acest lucru, şi eu nu mă simţeam prea comod, singurul dintre noi care era încântat, puţin prea exaltat, rămânea Iuliu.

Şi poate că el avea dreptate, eram acum o specie ciudată, din neamul descoperitorilor şi al cuceritorilor, aveam dreptul să botezăm cum vrem formaţiunilor carstice, cei care vor veni după noi vor trebui să ţină cont de aceste nume, Orga, Naiul, Moşul, Candelabrul, Coliba, Vălul Fecioarei, Altarul, Cascada, Lacrima Zeului, Camera Scheletelor, Corul Sclavilor, Poarta Leilor, Bârlogul Urşilor, Haita, Coada Vulpii, Cârja, Pieptenele, toate aceste nume se înghesuiau deocamdată pe o bucată de hârtie, ne-am întors, Adriana se plictisise aşteptându-ne, am stat fiecare în laba sa, laba Balaurului, mai bine de o jumătate de oră, ne-am continuat drumul, nu erau mari denivelări, dar nici nu puteai spune că te plimbai ca pe bulevard.

Distanţele în metri nu par prea mari când e vorba de o peşteră, dar în peşteră timpul în care poţi parcurge aceeaşi distanţă afară trebuie înzecit, chiar însutit. Nu e chiar ca pe o coardă de alpinist, dar e pe aproape.

Aşa că un kilometru într-o peşteră înseamnă poate zeci de kilometri bătuţi cu pasul afară, la lumină, pe teren plat. În plus, într-o peşteră se petrec destule lucruri ciudate.

Plecaserăm cu lanternele cu baterii noi, pentru ca numai după două ore lumina să slăbească atât de mult, încât ne temeam că vom face drumul de la întoarcere pe întuneric.

De vină era probabil umezeala, care atacă bateriile mai ceva ca un acid. Era multă umezeală, ne schimbaserăm pentru a doua oară hainele, mai aveam un singur schimb, nu cred că ajunseserăm să explorăm cu mult peste jumătate din peşteră, eram, cred, în pântecele Balaurului, asta dacă aprecierea noastră era corectă, dacă pustnicul ne descrisese exact peştera, în curând aveam să ne întâlnim cu o ultimă bifurcaţie, aşa şi era, am hotărât ca de această dată eu să merg în dreapta, iar Iulia şi Adriana în stânga, motivul era unul simplu, dar important, economiseam acum o lanternă, nimic nu mai e de preţ ca lumina în întuneric, urma să ne întâlnim peste vreo trei sferturi de oră în acest loc pe care îl părăseam acum.

M-am întors la timp, cel puţin aşa cred, ceasul meu stătuse, mă lovisem de o stâncă şi ceasul nu rezistase şocului sau era vorba de aceeaşi blestemată de umezeală, i-am aşteptat vreo două ore, nu pot să spun precis, timpul are mereu alte valori, timpul cronologic nu coincide niciodată cu timpul psihologic, oricum, cei doi fraţi ar fi trebuit să se întoarcă de cel puţin o oră, nu ştiam ce să fac, normal ar fi fost să merg după ei, dar eram convins că nu-i voi găsi, refuzam să cred că li se întâmplase ceva rău, erau în fond doi, se puteau ajuta unul pe altul, poate că ajunseseră la vreo ieşire secretă, neobservată de pustnic, poate că se întorseseră şi nu mă găsiseră şi atunci intraseră în panică şi se hotărâseră să se întoarcă sau, dimpotrivă, o luaseră spre coada Balaurului, eram într-o luptă contra-cronometru cu lumina, cu timpul, în cel mult o jumătate de oră aveam să rămân pe întuneric, trebuia să iau cât mai grabnic o hotărâre, am pornit-o înainte, trebuia să le las un semn, m-am întors, le-am scris că am pornit-o spre coada balaurului, nu puteam să-i mai aştept, ceasul se oprise, lanterna era aproape oarbă, m-am reîntors, am mai parcurs vreo cincizeci de metri, poate ceva mai mult, atunci am simţit miasmele, întâi ca un miros neplăcut, înţepător, ca cel de amoniac, apoi unul sălciu, buzele îmi erau dulci, prin coridor pătrundea totuşi aer proaspăt, oxigen adică, puteam respira, apoi mirosurile au fost mai puternice, mirosea a sulf, a bioxid de sulf, a ouă clocite, a hidrogen sulfurat, erau mirosuri noi pentru mine, auzisem doar că aşa trebuia să miroasă un gaz, dar nu-l încercasem, mirosul era acum tot mai greu, mai înecăcios, trebuia să ajung spre ieşire, ce se întâmplase cu cei doi, dacă aş fi reuşit să ajung cât mai repede afară, dacă aş fi întâlnit pe cineva căruia să-i cer ajutor, nu mai conta acum că avea să se afle de aventura noastră, nici nu puteam să răspund prea bine la întrebarea ce căutam noi de fapt acolo, în fond pentru ce venisem, era o aventură stupidă, încercam să-mi aduc aminte ce căutam acolo, pentru ce venisem, gândurile îmi erau coclite, cred că şi sângele, acum mă deplasam tot mai greu, auzisem că aşa ceva simt şi alpiniştii când ajung la o mare înălţime, când fiecare pas presupune un efort supraomenesc, eram epuizat, mergeam pe întuneric, lanterna părea doar o uşoară umbră luminoasă în întuneric, şi asta numai dacă o priveam, nu vedeam nimic, mergeam cu mâna dreaptă întinsă, de câteva ori m-am lovit zdravăn la cap, cred că începusem să sângerez, nu era ceva foarte grav, îmi curgea sânge pe nas şi de pe frunte, sângele se coagula imediat, era extrem de lipicios, aş fi vrut să mănânc o lămâie întreagă, aflasem că dacă mănânci o lămâie după un mare efort, lămâia nu ţi se mai pare acră, ci dulce, mult mai dulce ca o portocală, am ajuns la schelet, era uriaş, omul trebuie să fi fost cu adevărat un uriaş, trebuie să fi avut bine peste doi metri, poate că nu era aşa, spaima măreşte obiectele, ştiam asta, spaima lungeşte obiectele, aflam acum asta, nu vedeam prea bine scheletul, îl pipăiam mai mult, mi-l închipuiam, era ceva mitic, încercam să-mi imaginez zeul, din el nu rămăsese decât urmele, oasele adică, nu aveam puterea să mai car nimic, renunţasem şi la rucsac, acum şi lanterna mi se părea un drug de fier, mai grea ca o rangă, mă împleticeam, important era să nu mă prăbuşesc, drumul meu se încrucişa, se intersecta cu cel al apei, cădeam des în genunchi, încercam să glumesc, iată zeul meu îmi cere ascultare şi supunere, îmi cere să mă rog lui, oare zeii le cer cu adevărat oamenilor să stea în genunchi, e oare o pedeapsă, e poziţia prin care te rupi de tot ce este lumesc şi cauţi să te înalţi spre Dumnezeu, spre zeu, spre zbor, aş fi vrut să fiu uşor, nu-mi dădeam seama dacă în peşteră erau lilieci, cu siguranţă că sunt, atunci trebuie să fie şi o ieşire, am găsit ieşirea într-un târziu, nu ştiam dacă visez, dacă sunt treaz, dacă sunt treaz şi cred că visez, dacă delirez, dacă vorbesc sau tac, dacă cineva îmi poate auzi gândurile, ce fac acum Adriana şi Iuliu, refuzam să cred că li s-a întâmplat ceva rău, cu siguranţă sunt afară şi au alertat deja oamenii să pornească în ajutorul meu, cine putea să coboare în peşteră, minerii, salvamontiştii, pompierii, tuneliştii, toţi mi se păreau prea departe de peşteră, acum mi se părea că sunt într-un imens acvariu sau în zona Marii Bariere de Corali, pe lângă mine treceau peşti albaştri, peşti galbeni traversaţi de dungi brune, peşti stacojii, peşti irizaţi, fantastice făpturi ale altui adânc, al apei, acum ochii mei deveniseră de pisică, sunt convins că acum pupila mea nu mai era rotundă, ci avea acea fantă pe care o au felinele, stalactitele deveniseră fosforescente, prismatice, irizate, neînchipuit de frumoase, rar, foarte, rar având transparenţa şi limpezimea cristalului perfect îngheţat în forme geometrice, se amestecau lumile, nu mai ştiam unde sunt, printre stele, printre corali, printre flori de mină, totul căpăta acum o nuanţă de roz, mi se făcea tot mai somn, aş fi dat orice numai să pot dormi măcar o oră, ştiam însă că dacă adorm, nu mă mai trezesc, cred că era ultimul meu gând lucid, nu ştiam dacă afară era noapte sau zi, pierdusem complet noţiunea timpului, mai aveam în mână o lumânare, dar nu aveam puterea s-o aprind, mergeam mecanic, ca şi cum aş fi făcut primii paşi, ca şi cum ar fi fost ultimii mei paşi, mi se păreau că pe lângă mine, prin dreptul obrazului, se zbat aripi de păsări, eram tot o rană, aveam sensibilitatea unei răni, mă durea până şi contactul cu aerul pe care îl despicam în înaintarea mea, mă târam, dar mi se părea că ating viteze cosmice, că în obraz mi se înfig cristale de gheaţă, îmi era când fierbinte, când atât de rece, încât mi se părea că durerea nu-mi mai atinge osul, ci, direct, măduva, am ajuns la ieşirea din peşteră, aerul de afară m-a îmbătat imediat şi eu m-am prăbuşit aşa cum se prăbuşeşte un marinar care a înotat până la ţărm zeci de kilometri şi care se prăbuşeşte pe nisip, la doar un metru de apă, am auzit oameni, strigăte, poate erau doar cuvinte sau chiar şoapte, dar eu aşa le percepeam, ca pe strigăte puternice, am leşinat, mi-am revenit pentru câteva clipe, când am auzit la un moment dat sirena salvării, nu ştiam dacă era pentru mine sau pentru altcineva, am leşinat din nou, mi-am revenit abia peste vreo două ore, intrasem în comă, nu mai ştiu de ce grad, ce importanţă mai avea gradul, părinţii erau lângă patul meu, păreau unul – un semn de exclamare, tata; celălalt – un semn de întrebare, mama; mama plângea, bocea mai mult, n-am îndrăznit să-i întreb ce s-a întâmplat cu ceilalţi, am aflat mult mai târziu că ei reuşiseră să găsească o ieşire prin gheara Balaurului, nu trecuseră prin ceea ce am trecut eu, aproape că nu m-au crezut, Iuliu m-a întrebat dacă am văzut totuşi chipul zeului, am zâmbit, i-am răspuns că nu i-am văzut decât scheletul.

Peştera Bolii îşi merita numele. Numai că nu îmi dăduse nicio boală, dimpotrivă mă vindecase de câteva, fusesem în labirint, aflasem că ieşirea din labirint nu se poate face decât printr-o moarte, poate că şi murisem, poate că nu mai eram decât scheletul unui zeu. Căci carnea trupului meu, trădătoarea mea carne nu era altceva decât stângacea sa încercare de a-i amăgi, încă o dată, pe oameni.

Cât despre mine, îmi puteam spune că văzusem un zeu. Privindu-l într-o oglindă.

Lucian Strochi