Prietenii mi-au reproşat uneori că acord prea mare importanţă numerelor şi numelor proprii.

Recunosc că aşa e, poate e o boală din copilărie, ţin minte o întâmplare ciudată, când am primit un 9 la aritmetică, pentru că, având de făcut o adunare abstractă, gen 34 plus 47 egal 81, eu am scris 34 de frunze şi cu 47 de frunze fac 81 de frunze, învăţătoarea mi-a spus că adunarea trebuie să fie abstractă, adică pot aduna orice fel de obiecte şi, dacă pot aduna orice fel de obiecte, atunci nu are rost să scriu un singur obiect, adică frunze, eu n-am înţeles cum poţi aduna ceva care nu există, nu aveam decât să scriu frunze sau creioane sau copii sau orice, dar trebuia să fie ceva care să se poată aduna, adică dacă eu spun şi scriu 34 plus 47 nu văd creşterea, pe când dacă spun şi scriu 34 de mere şi cu 47 de mere fac 81 de mere, atunci văd un coş plin cu mere, i-am spus toate astea învăţătoarei, ea m-a privit uimită şi l-a chemat pe tata la şcoală, băiatul dumneavoastră e puţin ciudat, nu poate aduna doar cifre, el trebuie să adune numai obiecte, tata n-a înţeles nici el despre ce era vorba, bine, dar rezultatul e bun, da, e bun, numai că nu e vorba de frunze sau de mere, tata n-a fost prea convins, dar mi-a spus să nu mai scriu frunze, că nu sunt copil care să aibă nevoie de degete ca să poată număra, aduna sau scădea, ce vei face mai departe, când nu vei avea numere, ci litere, cum vei aduna literele, cum vei aduna a plus b totul la puterea a doua, am ridicat din umeri, nu ştiam ce înseamnă totul, nu ştiam ce înseamnă la puterea a doua, le-am făcut pe plac, pe hârtie scriam 81, dar în mintea mea apăreau 81 de mere roşii sau 81 de frunze verzi.

Tot aşa se întâmpla şi cu numele proprii. Eu credeam că Ion sau Vasile trebuie să însemne ceva, că, dacă un loc se numea Valea Mormântului, atunci acolo trebuia să fie o vale şi, cu siguranţă, şi un mormânt, chiar dacă acum nu mai ştiai unde e, pentru că îl acoperise iarba, dispăruse crucea şi pământul se nivelase. Dar un mormânt trebuie că era, sau, dacă locul se numea Vadul Calului, înseamnă că pe acolo trecuse un cal la adăpat şi cineva îl văzuse şi îi spusese locului acela Vadul Calului, chiar dacă prin vad treceau şi trec şi vor trece şi vite şi oi şi câini şi fiare sălbatice, căprioare sau urşi, mistreţi şi bursuci, vulpi roşietice sau lupi suri.

Ajunsesem pentru prima dată pe locurile acestea şi am primit explicaţii: ca să ajungi la Trei Ape, acolo e un lac natural, cu o plajă nemaipomenită, cu nisip mai fin decât cel de la mare, trebuie să ajungi mai întâi la Trei Izvoare, acolo se întâlnesc Trei Pâraie, aproape de izvoarele lor, de acolo nu e departe la Trei Fântâni, care e un sat şi, dacă mai ai timp, poţi urca şi până la Trei Căldări. Dacă nu, de la Trei Fântâni până la Trei Ape nu e mai mult de doi kilometri, doi kilometri şi ceva, în niciun caz trei kilometri. La început, am crezut că vara mea, singura mea vară din partea mamei, Veronica, Nona, aşa îşi spunea ea de mică şi aşa îi spuneau toţi, îşi bate joc de mine. Mi se părea de-a dreptul ciudat să ai, în doar vreo douăzeci de kilometri, atâtea denumiri legate de ape şi de cifra trei, trei izvoare, trei ape, trei fântâni şi chiar trei căldări.

-E cumva un basm? Sunt eu Făt-Frumos şi n-o ştiu? Numai în basm se repetă mereu cifra trei.

-Ai dreptate. Şi mie mi s-au părut ciudate denumirile, mai exact aglomerarea lor, dar te asigur că nu am exagerat cu nimic. Trei Căldări chiar sunt, e vorba de un monument al naturii, trei scobituri într-o stâncă uriaşă, nu se ştie dacă sunt rodul fanteziei naturii sau a intervenit, măcar pentru a le lărgi, şi mâna omului. Trei Fântâni e numele satului. Ai să vezi că scrie şi pe plăcuţa de la autocar. La fel şi Trei Ape şi Trei Izvoare. Poate că sunt mai mult de trei izvoare, poate că în timp a mai secat vreunul. Dar, cu siguranţă, au fost cândva trei izvoare. Şi asta n-are nicio legătură cu Făt-Frumos. Pentru fata care te va iubi, vei fi Făt-Frumosul ei, te asigur.

Vara mea era, într-adevăr, mai mare ca mine cu un an şi câteva luni, dar vroia să pară mult mai matură, mai înţeleaptă, aşa cum se cuvine unei domnişoare.

-Vroiam să vin şi eu cu tine. Din păcate s-a ivit ceva, important şi neprevăzut, aşa că ai să te descurci singur.

-Aş putea amâna…

-Nici vorbă. Ţi-am gândit programul pe zile, poimâine avem altceva în plan. Ţine, ţi-am şi luat biletul.

Mai urma să-mi spună: vezi să nu-l pierzi, aşa cum îl avertizezi pe un copil de grădiniţă şi totul ar fi fost perfect. Eram, oricum oaspetele ei, trebuia să fac ce îmi spunea, adică să respect programul.

-La ce oră e plecarea şi de unde?

-Scrie pe bilet. La şapte. De la Autogară. E lângă noi.

Când vroia să-mi pară autoritară, Nona îmi vorbea în propoziţii extrem de scurte, de doar două-trei cuvinte, repezit, pe un ton care nu se vroia neapărat aspru, cât categoric. Am tăcut, nu am mai deschis gura vreo jumătate de oră, mi-am căutat chiar o carte şi am încercat să citesc ceva, nu reuşeam să-mi adun gândurile, poate că era vorba şi de emoţia întâlnirii cu un loc până atunci necunoscut, despre care auzisem doar câte ceva, dar care îţi era drag, pentru că era strâns legat de fiinţe care îţi erau ţie dragi, mătuşa şi verişoara, Nona s-a dus în camera de alături, a început să cânte la pian, cânta corect, dar destul de neglijent, se vede că nu urmărea decât să mă impresioneze, între noi era un război nedeclarat, ciudat, care din noi e mai bun, mătuşa mea, Maria, ţinea cu mine, mama cu Nona, războiul era întreţinut vag, dar ferm, prin scrisori, prin telefoane, prin ştiri cu conţinut aluziv, pe care mama sau mătuşa le comentau ca pentru sine, dar cu intenţia clară de a auzi şi noi şi mai ales de a reacţiona, pozitiv, desigur, dar şi aprig, atunci când surorile se întâlneau între ele şi când copilul fiecăreia era o sumă de nereuşite, de erori, de imperfecţiuni, în timp ce copilul celeilalte era acoperit de sus până jos numai de calităţi, în realitate nu eram decât nişte copii obişnuiţi, poate ceva mai ciudaţi decât alţii în unele privinţe, absolut normali în general, fără vreo virtute supremă, vreun semn clar de genialitate, vreo performanţă răsunătoare, care să încline net balanţa în favoarea vreunuia.

Autocarul era confortabil, găsisem un loc comod, puteam privi pe fereastră, treceam prin păduri nesfârşite, unele bătrâne, întunecoase, altele cu copaci tineri, zvelţi, mai luminoase, vedeai până departe prin pădure, vedeai toată pădurea; rar, câte o pasăre greoaie zbura scurt, neconvinsă, doar de la un copac la altul, pădurea părea pustie, nu se auzeau nici lovituri de topor, nu se vedea niciun fum, autocarul se strecura prin pădure urmând cuminte banda cenuşie a şoselei, care şi ea se strecura, în serpentine scurte, prin pădurea eternă. Drumul a durat aşa vreo două ore, poate ceva mai mult, tocmai mă uitam la ceas, când autocarul s-a oprit pe neaşteptate. Am privit pe fereastră şi am văzut un sat ciudat, poate că repet prea des cuvântul ăsta, dar, într-adevăr, era un sat ciudat, părea că se întinde doar de o parte şi alta a şoselei, cu case mici, vopsite toate la fel, în alb, brun şi verde, cu acoperişuri roşii, de ţiglă, era o staţie unde cobora şi urca destulă lume, am coborât printre primii, am citit plăcuţa albastră cu alb bătută direct în cuie pe un copac bătrân, scria într-adevăr, Trei Fântâni; curios niciun călător nu vorbea cu celălalt, mai mult nu se auzea niciun sunet, de parcă cineva mi-ar fi pus vată, din belşug, în ambele urechi, de autocar s-au apropiat câţiva copii, patru sau cinci, m-a frapat că semănau uluitor, trebuie să fie fraţi, erau cam de aceeaşi înălţime, toţi blonzi şi cu ochi albaştri, nu scoteau nici ei nicio vorbă, stăteau cuminţi, privind călătorii din autocar, m-a mirat indiferenţa cu care priveau pe cei care coborau, indiferenţă care era contrazisă în fond de curiozitatea care îi îndemnase să vină la autocar, călătorii coborau în linişte, ca şi cum ar fi fost speriaţi de ceva, nici ei nu păreau însufleţiţi de vreun sentiment, de bucuria că au ajuns, de uşurare, în sfârşit am ajuns, în fond drumul fusese destul de lung, de aproape două ore şi jumătate, coborau greu, descărcându-şi bagajele, ciudate şi ele, căci erau şi geamantane ultimul tip, din fibră de sticlă, pe care le iei cu tine în general când călătoreşti cu avionul, dar şi desagi moi, din lână sau din cânepă aspră, plini, sau chiar cufere din răchită, ba chiar şi câteva cutii de lemn, în care se putea găsi orice, de la marmeladă la animale vii, nu, animale vii nu puteau fi, căci, repet, nu se auzea niciun sunet, de parcă am fi fost în preajma unui mort, într-o catedrală sau am fi trecut peste un pod improvizat, iarna, şi ne-am fi temut ca vorba noastră să nu supere zăpada bogată de pe versanţi, să provoace o avalanşă, sau poate mi se păreau mie aşa totul, poate că aveam urechile înfundate, se schimbase mult altitudinea, urcasem continuu, chiar dacă panta nu fusese decât pe alocuri una accentuată.

Când au coborât toţi călătorii, copiii blonzi, cu ochi albaştri s-au întors brusc, ca la o comandă şi au dispărut la fel de rapid ca la venire, s-au îndreptat spre ceea ce eu credeam a fi marginea satului, satul semăna cu o jumătate de covată, avea o porţiune scurtă, plată, apoi urma o pantă destul de accentuată, satul fiind aşezat în trepte, casele părând, sub un anume unghi, suprapuse, puse una peste alta, aşa cum mai vezi doar în unele sate, acolo unde apele Mediteranei se întâlnesc cu munţii, am urcat din nou, rămăseserăm doar trei călători în afară de şofer, mai aveam puţin până la Trei Ape, am ajuns acolo în doar zece minute, şoferul ne-a spus că autocarul pleacă înapoi peste o jumătate de oră, următoarea cursă avea să plece peste trei ore, cum doriţi, biletul e valabil toată ziua, simţise că nu doream să rămânem acolo peste noapte, era o zi mohorâtă, cu nori ameninţători, vineţii, cu apa lacului răscolită de un vânt rece, obrazul apei înfiorându-se, apa părea mai rece decât era de fapt, părea metalică, avea un luciu uşor vioriu-gălbui, de oţel proaspăt polizat, nimeni nu se aventurase să intre în apă, să înoate, doar vreo două bărci, stinghere şi ele, traversau nehotărâte lacul.

Eram destul de nemulţumit, Nona ar fi putut avea fantezii mai …, nu-mi găseam cuvântul, făcusem aproape trei ore, pentru a privi lacul preţ de câteva minute, era destul de frig, eram şi eu puţin răcit, sunt sigur că ar fi replicat, am crezut că te interesează, în fond e o staţiune turistică destul de cunoscută, cel puţin localnicii o preferă altora, nu aveam de gând să-i fac niciun reproş, mai bine aş fi rămas la Trei Fântâni, ceilalţi doi care călătoriseră cu mine, rămăseseră totuşi în staţiune, poate că erau hotărâţi să rămână şi peste noapte sau chiar câteva zile aici, era treaba lor, la urma urmelor, fiecare face absolut ce vrea, suntem o ţară liberă, nu-i aşa, şoferul se hotărî să vorbească, eram singuri, începu brusc, cu o mărturisire:

-Nu-mi place deloc traseul ăsta. Numai că nu am ce face, suntem puţini, la lună îmi vine de două ori rândul să fac drumul ăsta, dar l-aş schimba oricând cu un altul, mai greu, mă simt permanent stingherit, oamenii mi se par ciudaţi, nu ştiu de ce, nu ştiu nici măcar dacă e adevărat…

-Şi eu am simţit asta şi vin pentru prima oară pe aici…

-…În plus motorul se defectează des, deşi, de fiecare dată când plec, îl verific bine la bază, mai ales când plec la Trei Ape…

Avea dreptate şi acum. Motorul se defectase, fără niciun motiv aparent.

Şoferul trase o înjurătură scurtă, pomenind probabil de Sfântul Pinion cel cu Ghinion, îşi puse o pătură pe un cărucior pe rulmenţi şi dispăru sub maşină.

Ne anunţă că reparaţia avea să dureze cam o oră. Oricum nu pleacă mai devreme de o oră.

Între timp natura se schimbase complet. Cerul se întunecase brusc, din albastru devenind vânăt, apoi negru, atât de negru, că pământul părea mai luminos, iar casele te orbeau cu albul lor, devenit acum agresiv.

M-am hotărât să mă duc la prima casă, îmi era sete, puteam cumpăra lapte cald, aş fi băut şi un ceai, aveam timp destul, am bătut la poartă, a apărut o fată, m-a văzut, a dispărut repede înăuntru, ca o veveriţă.

A ieşit la poartă maică-sa, bănuiam că e maică-sa, m-a întrebat ce vreau, i-am răspuns că mi-e sete, a stat o clipă pe gânduri, apoi m-a poftit înăuntru.

Casa avea mai multe odăi, dar în cea în care am intrat eu erau strânşi cu toţii, trei generaţii, de la doi bătrâni, mult mai în vârstă decât ceilalţi, până la o fetiţă ce părea să nu aibă decât doi sau trei ani, i-am numărat, erau exact doisprezece, i-am salutat, mi-au răspuns pe rând, ezitant, nu erau nici bucuroşi, nici supăraţi de venirea mea, erau probabil surprinşi, nu le trecea zilnic pragul un străin, eu eram străinul, eram şi eu blond, dar nu aveam ochii albaştri ca ei, toţi semănau foarte bine între ei, indiferent de vârstă, femeia care mă însoţea a dispărut într-o cameră cu o uşă ce ţinea loc şi de fereastră, adică avea geamuri, n-am văzut prea bine ce era dincolo de uşă, fereastra era acoperită cu o perdea, un bărbat, cred că era stăpânul casei, a tras un scaun şi m-a poftit să iau loc, abia atunci m-am aşezat, eram intimidat şi nu ştiu de ce, mi-am strâns sub mine picioarele, erau acum oblice faţă de picioarele scaunului, tăceau toţi, aşteptând, aşteptând ceva, apoi bărbatul m-a întrebat dacă venisem cu autocarul, am zâmbit, am răspuns da, cu autocarul, în gând: cu ce altceva aş fi putut ajunge până aici, pe jos ar fi trebuit să merg continuu vreo trei sau patru zile, omul mă întrebase asta, doar pentru că trebuia să mă întrebe ceva, nu mă putea întreba cum mă cheamă sau cine sunt, sau ce caut pe aici, da, am venit cu autocarul, autocarul s-a defectat, reparaţia va dura o oră, mă întorc apoi cu el, mi-era sete şi atunci am bătut la poarta casei lor, era prima casă de la staţie, bărbatul a încuviinţat, da, aşa e, între timp s-a întors şi femeia, ţinea în palmă o tavă pe care se găsea un pahar de lapte, o felie de cozonac, o cană cu ceai, ceaiul e bun, e din plante, noi bem şi ne place, a mai spus femeia, ceaiul era fierbinte, m-am hotărât să încep cu ceaiul, femeia a aşezat tava pe masă, ca la un semn, copiii s-au risipit, care încotro, camera era foarte mare, mai mare decât două camere obişnuite, fiecare s-a îndreptat spre colţul său, interesant, se aşezaseră pe un pat de lemn, unul lângă altul, doar ca să-i văd eu aşa când intru, sau poate că se terminase ceva, poate masa, poate o şezătoare, oricum, la început arătau ca o poză de familie, aşa cum erau strânşi toţi, unul lângă altul, trei sau poate chiar patru generaţii, dacă cei mai în vârstă nu erau cumva străbunici, am băut liniştit ceaiul, era bun, avea un gust aparte, era un amestec de mai multe plante, nu am recunoscut decât cimbrul, erau cu siguranţă plante de pădure, bune la toate şi la ceai, dar şi pentru a aroma ciorba sau friptura, după ce am băut am simţit un uşor gust amărui, ca şi cum aş fi băut pelin, nu cred că puseseră pelin, poate că nu puseseră prea mult zahăr, femeia dispăruse şi ea cu treburi, dincolo de uşa-fereastră, acolo unde bănuiam că era bucătăria, am mâncat şi felia de cozonac, era foarte bun, avea şi stafide, şi nucă, şi mac, era pufos şi proaspăt, am băut şi laptele, cu siguranţă că ochii mei trădau mulţumirea, chiar mi se făcuse foame, aveam mâncare la mine, câteva sandviciuri cu caşcaval, cu şuncă, le pregătise mătuşă-mea, aveam cu mine o mică sacoşă, în care strecurase şi o sticlă de suc, uitasem de ea, sau poate că nu uitasem, căutasem un pretext pentru a vedea cum arăta pe aici o casă de om, am mulţumit, am vrut să plătesc, am scos chiar banii, măcar laptele, bărbatul m-a refuzat, nu e cazul, am simţit că îi stânjenesc, m-am ridicat, stătusem totuşi mai mult decât am crezut, afară, şoferul reuşise să repare, mai repede decât crezuse, motorul, motorul bâzâia acum vesel, nerăbdător, şoferul a mai aşteptat totuşi un sfert de oră, nu ştiu dacă era chiar o oră, cum promisese, urcară câţiva călători, mă întrebam chiar dacă acea cursă, mai bine zis traseul era rentabil, era, pentru că, pe la jumătatea drumului, autocarul era arhiplin, se stătea şi în picioare pe culoar, acum autocarul devenise un autobuz obişnuit, oprea din poartă în poartă, nimeni nu protesta, nimeni nu se grăbea, oamenii se cunoşteau între ei, schimbau vorbe repezi, vesele, erau bucuroşi că ajung la oraş, unii intrau în schimburi, alţii mergeau după cumpărături mai deosebite, se apropiau sărbătorile, se simţea deja asta, autobuzul se însufleţise brusc, am coborât şi eu cu o staţie mai devreme, de fapt, casa mătuşii mele era cam la egală distanţă dintre două staţii, am mers pe jos, gândindu-mă la satul pe care îl descoperisem în pădure, între munţi, cu oameni atât de ciudaţi, ciudaţi pentru că erau atât de asemănători, acum nu mai eram supărat pe Nona, ardeam chiar s-o întreb cât mai multe despre Trei Fântâni, despre locuitorii acelui sat.

Am ajuns, mătuşă-mea nu era acasă, Nona m-a privit lung, pieziş şi m-a întrebat, parcă surprinsă şi ea de întrebare:

-Ai băut?

Nu ştiu ce anume o făcuse să pună tocmai această întrebare, mă simţeam uşor ameţit, ca şi cum aş fi băut o băutură intens alcoolizată, nu băusem altceva decât ceai şi lapte, i-am răspuns Nonei ca într-un ecou:

-…N-am băut altceva decât ceai şi lapte…

Nona m-a privit înspăimântată:

-Unde? Nu cumva la Trei Fântâni?

Am privit-o la rândul meu, mirat:

-Ba da.

Nona a continuat:

-Te rog să nu-i spui nimic lui maică-mea… Pe mine o să mă certe… că nu ţi-am spus să nu bei nimic… am uitat… nici nu m-am gândit că tu, atât de mofturos cu mâncarea, ai să bei tocmai de la oamenii aceia…

M-am enervat, simţeam că reacţiile mele erau puţin exagerate, ca şi cum ar fi fost false, în realitate eram din ce în ce mai confuz, când mişcam capul se prelungea şi mişcarea, nu ştiu cum să spun, nu mai trecusem niciodată prin aşa ceva, bănuiam că aşa trebuie să fie când te îmbeţi, eu nu mă ameţisem măcar niciodată, i-am răspuns răstit:

-Şi ce vrei de la mine… Îmi era sete. Am intrat într-o casă şi femeia mi-a dat un pahar cu lapte, o cană cu ceai şi un cozonac. Nimic altceva.

Nona a continuat, de data asta spăşită:

-Vino, întinde-te pe pat. Încearcă să te relaxezi. Avem noroc că mama e plecată până la o prietenă pe care n-a mai văzut-o de multă vreme şi au ce-şi spune, aşa că vine numai pe seară. Poate că între timp îţi revii.

-Dar nu mă doare nimic.

Nona mă privi lung, ca şi cum ar fi vrut să-mi spună cât mai multe în cât mai puţine cuvinte:

-Între timp am să-ţi spun şi eu o poveste, nu ştiu cât de adevărată, dacă exagerez, o fac pentru că şi alţii au exagerat lucrurile.

Nona se aşeză comod într-un fotoliu, pe care îl trase aproape de pat, în ideea că trebuie să-mi observe orice reacţie, orice…

-Încearcă să nu adormi. E foarte important să nu adormi.

Adevărul era că Nona părea cu adevărat îngrijorată, vocea îi tremura şi reuşise să-mi transmită şi mie o undă de nelinişte.

-Satul pe care tocmai l-ai vizitat, Trei Fântâni, e un sat neobişnuit, din mai multe privinţe. E un sat vechi, de sute de ani. Fără să fie sălbatici, nimeni nu s-a putut apropia prea mult de aceşti oameni. Aşa că s-au căsătorit între ei, doar între ei, nu ştiu cum se spune la asta, consangvinitate, un fel de incest, de aceea oamenii seamănă atât de mult unul cu altul, blonzi cu ochii albaştri, nu se poate să nu fi remarcat şi tu acest lucru.

Simţeam că adorm, îmi părea şi rău că Nona îmi povestea despre Trei Fântâni şi nu mă lăsa pe mine să-i spun ce observasem eu, pe de altă parte îmi era prea greu să vorbesc, aşa că am mormăit mai mult:

-Am remarcat… Toţi sunt blonzi şi au ochii albaştri…

-Oamenii au găsit câteva metode ingenioase de a-i îndepărta pe ceilalţi de satul lor. O fac pe nebunii. Chiar dacă ar vrea cineva, un medic sau un profesor, să se stabilească acolo, nu că ar dori el asta, ci pentru că e trimis de stat, nu rezistă decât o lună, cel mult două şi renunţă. În plus, străinilor le oferă băuturi vrăjite, din plante. Să-i sperie, să-i ameţească, să-i îndepărteze.

-Ceai de plante. Mie mi-au dat ceai de plante.

Vorbeam greu, de parcă, în loc de măsele, aveam în gură pietre de moară.

-Oamenii au halucinaţii, intră în delir, apoi când se trezesc, uită complet de faptul că au fost la Trei Fântâni. Ca şi cum ceilalţi ar inventa, le-ar inventa acest lucru. Şi locurile pe acolo sunt ciudate. Nu ştiu, cu voia lor, fără voia lor, oamenii consumă tot felul de plante care le produc stări contradictorii, de delir. Cu toate astea, oamenii se feresc din răsputeri să intre în conflict cu autorităţile. La rândul lor, acestea îi protejează cât pot. Nu le iau feciorii la oaste, nu îi obligă să-şi trimită copiii la şcoală, acceptă şcoala lor, biserica lor, au un fel de casă de rugăciuni, nu se ştie prea bine de ce religie sunt, poate de aici a început totul, de la religie, s-ar putea să fie nişte sectanţi, nişte eretici, refugiaţi aici, nimeni nu ştie exact ce e cu ei, ei se descurcă, n-au nevoie de stat, înţeleg că plătesc nişte taxe anuale statului şi statul, la rândul lui, îi lasă în pace. Nu apelează la serviciile medicale, nu se prea îmbolnăvesc, mor foarte de tineri, se vede că sângele nu îi iartă totuşi…

-Aici te contrazic. Eu am văzut, în casa în care am intrat, doi bătrâni. Cred că aveau peste şaptezeci sau chiar optzeci de ani. Aşa că…

Nona redeveni Nona, adică din nou categorică, neadmiţând să fie contrazisă, se vede că îi trecuse spaima:

-Şi i-ai întrebat câţi ani au de fapt? Te asigur că în realitate nu aveau mai mult de patruzeci de ani…

-Eu i-am văzut bătrâni. Şi ştiu cum arată un om bătrân.

Nona continuă, ceva mai conciliatoare însă:

-Când sunt tineri, sunt sănătoşi. Sau par sănătoşi. Apoi, brusc, pe la patruzeci de ani, îmbătrânesc brusc, vizibil, într-un an cât în zeci de ani. Puţini supravieţuiesc. Bătrânii pe care spui că i-ai văzut nu vor mai fi în viaţă la anul, te asigur…

Apoi vocea ei s-a îndepărtat mult de mine, ca şi cum ar fi vorbit dintr-o maşină cu megafon, din acelea care anunţă sosirea circului într-un oraş, o maşină care se îndepărta repede.

Am adormit şi am visat, sau am delirat, eu nu eram sigur, Nona nu era prea sigură, vorbind de oameni-copaci, copaci cu ochi albaştri şi cu plete blonde, de casele care înghiţeau totul, de la oameni la copaci, de la copaci la nori, de la nori la garduri şi animale. Casele semănau cu nişte pâlnii, erau nişte tornade inverse, adică cu pâlnia în jos, dar mişcarea era mai rapidă, nu mai lentă, cum ar fi fost normal, sau cu o jumătate de clepsidră, femeile se lipeau de bărbaţi, păreau drăgăstoase, apoi bărbaţii dispăreau, intrau în ele, era un androgin care redevenea femeie, imaginea asta semăna cu cel al unei devoratoare călugăriţe care îşi decapitează bărbatul, soţul, amantul în timp ce acesta încearcă, cu un suprem spasm sexual, deja postum, să-i asigure ei nemurirea, copulând-o, numai că aici imaginea era mai tandră, bărbaţii mureau în îmbrăţişare, se contopeau cu femeile, poate că erau tot ei, bărbaţii, cei rămaşi, numai că purtau acum măştile femeilor pe care le iubiseră o clipă, s-a apropiat de mine o fată sau o femeie, era blondă, cu ochi albaştri, m-a prins de o mână, trăgându-mă spre ea, m-am opus din răsputeri, nu vroiam să împărtăşesc soarta celorlalţi bărbaţi, femeia sau fata a renunţat în cele din urmă, mi-am revenit sau m-am trezit din coşmar, alături de mine Nona îmi zâmbea enigmatic:

-Să nu-mi spui că ai avut un vis erotic.

Am înghiţit în sec, Nona a continuat să deretice prin casă, apoi mi-a spus pe un ton neutru, aparent fără vreo emoţie în glas:

– Mâine vei merge la Trei Ape. Ca să ajungi la Trei Ape, acolo e un lac natural, cu o plajă nemaipomenită, cu nisip mai fin decât cel de la mare, trebuie să ajungi mai întâi la Trei Izvoare, acolo se întâlnesc Trei Pâraie, aproape de izvoarele lor, de acolo nu e departe la Trei Fântâni, care e un sat şi, dacă mai ai timp, poţi urca şi până la Trei Căldări. Dacă nu, de la Trei Fântâni până la Trei Ape nu e mai mult de doi kilometri, doi kilometri şi ceva, în niciun caz trei kilometri. Vroiam să vin şi eu cu tine. Din păcate s-a ivit ceva, important şi neprevăzut, aşa că ai să te descurci singur.

-Aş putea amâna…

-Nici vorbă. Ţi-am gândit programul pe zile, poimâine avem altceva în plan. Ţine, ţi-am şi luat biletul.

Mai urma să-mi spună: vezi să nu-l pierzi, aşa cum îl avertizezi pe un copil de grădiniţă şi totul ar fi fost perfect. Eram, oricum oaspetele ei, trebuia să fac ce îmi spunea, să respect programul adică.

-La ce oră e plecarea şi de unde?

-Scrie pe bilet. La şapte. De la Autogară. E lângă noi.

N-am contrazis-o. La urma urmelor, Trei Fântâni e un sat ca oricare altul. Cu case frumoase, curate, albe, cu ferestrele în chenare brune, cu oameni frumoşi şi luminoşi, majoritatea înalţi, blonzi şi cu ochi albaştri.

Cu oameni primitori, gata oricând să-ţi dea un pahar cu lapte, o cană cu un ceai răcoritor, de plante de pădure şi un cozonac cu stafide, cu nucă şi cu mac.

– Mâine vei merge la Trei Ape. Ca să ajungi la Trei Ape, acolo e un lac natural, cu o plajă nemaipomenită, cu nisip mai fin decât cel de la mare, trebuie să ajungi mai întâi la Trei Izvoare, acolo se întâlnesc Trei Pâraie, aproape de izvoarele lor, de acolo nu e departe la Trei Fântâni, care e un sat şi, dacă mai ai timp, poţi urca şi până la Trei Căldări. Dacă nu, de la Trei Fântâni până la Trei Ape nu e mai mult de doi kilometri, doi kilometri şi ceva, în niciun caz trei kilometri. Vroiam să vin şi eu cu tine. Din păcate s-a ivit ceva, important şi neprevăzut, aşa că ai să te descurci singur.

-Aş putea amâna…

-Nici vorbă. Ţi-am gândit programul pe zile, poimâine aveam altceva în plan. Ţine, ţi-am şi luat biletul.

Mai urma să-mi spună: vezi să nu-l pierzi, aşa cum îl avertizezi pe un copil de grădiniţă şi totul ar fi fost perfect. Eram, oricum oaspetele ei, trebuia să fac ce îmi spunea, să respect programul adică.

-La ce oră e plecarea şi de unde?

-Scrie pe bilet. La şapte. De la Autogară. E lângă noi.

N-am contrazis-o. La urma urmelor, Trei Fântâni e un sat ca oricare altul. Cu case frumoase, curate, albe, cu ferestrele în chenare brune, cu oameni frumoşi şi luminoşi, majoritatea înalţi, blonzi şi cu ochi albaştri.

Cu oameni primitori, gata oricând să-ţi dea un pahar cu lapte, o cană cu un ceai răcoritor, de plante de pădure şi un cozonac cu stafide, cu nucă şi cu mac.

Lucian Strochi