Integrala prozei scurte: Fratele meu, vrăjitorul

magicianCând l-am întâlnit prima dată, mi s-a părut trist, nefiresc de trist, tristeţea părea veche, îi săpase adânc un rid de-a lungul obrazului, pornind de sub ochiul stâng şi oprindu-se undeva, ezitant, în dreptul colţului gurii, o altă ramură continuând discret, abia vizibil, până sub bărbie; în ochi se ghicea, sub gene lungi, umbroase, sub pleoape leneşe, o lumină stinsă, o strălucire mată, ca şi cum ochiul ar fi fost învăluit într-un văl transparent, aproape invizibil, ca o pleoapă diurnă, care să-l protejeze de prea multă bucurie.

Nu ştiu de ce, atunci mi se părea că am dreptate, credeam că, dacă bucuria i-ar fi traversat pentru o clipă obrazul, acesta s-ar fi schimonosit atunci de durere, că pentru el şi pentru noi toţi acea scurtă bucurie ar fi fost izvorul unor nesfârşite necazuri, unor iremediabile tristeţi, unor înalte şi albastre melancolii.

-Eu m-am născut ca să aduc celorlalţi bucuria, numai că bucuria lor, ca într-o nevăzută balanţă, trebuie echilibrată cu tristeţea mea.

– Sunt cu atât mai trist, cu cât ceilalţi se bucură mai mult.

– Nu sunt trist pentru că ceilalţi se bucură, ci cred că doar tristeţea mea alimentează veselia, bucuria, râsul, uimirea celorlalţi.

-Poate că e un blestem, poate că aşa trebuie să fie, aşa cum se spune despre clovni că sunt cei mai trişti oameni.

– Nu sunt clovn, sunt magician sau vrăjitor, pentru mine e acelaşi lucru.

– Trec prin oraşe, prin pieţe, prin gări, prin azile de bătrâni, prin orfelinate, prin câmpuri de luptă, intru pe stadioane, în biserici, călătoresc în trenuri, în avioane, pe vapoare, sosesc odată cu ajutoarele umanitare în calamităţi, intru în penitenciare, în lagăre de muncă forţată, în camere de tortură, particip la sărbători naţionale, la defilări, la adunări publice, comemorări, mitinguri electorale, la demonstraţii antiguvernamentale, antitotalitare, antiglobaliste, antirasiste.

– Prima vrajă sau miracol rămâne faptul că nimeni nu mă poate opri, nu se întreabă ce caut eu acolo, de partea cui sunt, pe cine reprezint, cine m-a trimis, dacă fac jocul cuiva, nimeni nu mă legitimează, nu mă loveşte, nu mă arestează, nu mă torturează, nu mă execută.

– Nu scot un cuvânt, asta m-ar face vulnerabil, scot cărţi de joc, cărţi de tarot, cărţi de pocher, de toate felurile, trefle, pici, carouri, cupe, inimi roşii, frunze verzi, ghinde, globuri, ca în cărţile ungureşti, numere, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, litere, J, Q, K, A, V, D, K, A, T, simboluri, le desfac în evantai, le fac să plutească, le fac să semene cu o coadă de păun, le rup, le ascund, le descopăr ascunse în buzunarul altcuiva, tatuate pe pielea unui bărbat prea sigur pe el, îndoită, într-o sticlă cu dop, le măresc, le micşorez, le transform în sabie, retezând lumânări aprinse, le fac să pară miriapod sau şarpe sau pasăre cântătoare.

– Nu-i las pe oameni să le treacă uimirea, scot, din acelaşi încăpător buzunar, cercuri, bile, cuburi, de toate culorile, le fac să danseze prin aer, le mişc atât de repede, încât aprind curcubee, jerbe de artificii, stele sau sori, fac să se joace între ei, într-un dans îngheţat şi straniu, fulgi de nea, scot apoi tunete şi fulgere, scânteieri albastre, albe, gălbui sau chiar roşii, oamenii ţipă de obicei atunci, nu ştiu dacă de spaimă sau de încântare, poate şi de una şi de alta.

– Cu un gest larg, dar convingător, delicat şi totuşi ferm, dau drumul sunetelor, le înmulţesc, le comprim, devin un om-orchestră, scot sunete de vioară, de tobă, de pian, de flaut, de orgă, de violoncel, de corn englez, de harfă, de trompetă.

– Nimeni nu ştie a cui e muzica, cine e compozitorul, li se pare că recunosc muzica, e şi firesc, comprim în sunetele mele toate muzicile cunoscute, de la muzica popoarelor considerate primitive până la muzica clasică, de la cea clasică la muzica pe care o poţi găsi astăzi pe orice post comercial de televiziune, pe cel mai nou CD.

– Scot apoi din infinitul buzunar sticle cu esenţe, parfumuri de toate felurile, surprind toate nuanţele, pot reproduce parfumul levănţicii, al moscului, al busuiocului, al trandafirului, al camforului, mirosul amar de migdale, mirosul sărat de mare, mirosul înţepător de amoniac, mirosul delicat de iasomie, mirosul dulce al florii de salcâm, mirosul de cadavru, de muscă albastră, mirosul lunii sau al stelei polare, miros de iarbă după ploaie, mirosul iubitei, mirosul somonului luptându-se cu cascada, mirosul fiarei încolţite, mirosul fiarei care atacă, mirosul hăului şi al înălţimii, mirosul sunetelor, le combin, le despart, le vând la funie, la bucată, la mililitru, esenţă sau apă de colonie, oamenii adulmecă, salivează, se visează fiare, se cred într-o cameră de hotel de cinci stele singuri cu iubita, agonizează pe un câmp minat, alături de un camarad intrat în putrefacţie.

– Scot apoi greu, cu ambele mâini, din acelaşi buzunar miraculos, pepeni galbeni, harbuji roşii, plesnind de sănătate şi de obrăznicie, fructe verzi, aguridă, prune, mere, murături, lămâi, toate strepezindu-ţi dinţii, şerbet de zmeură lipindu-se de cerul gurii, îngheţată cu fistic, cu vanilie sau cu ciocolată, torturi cu frişcă, cu fructe sau cu cafea, bezele, peltea, jeleuri, caramele, marţipan, vată de zahăr, cremă de zahăr ars, lapte de pasăre, cozonaci, sucuri dulci, acidulate, reci ca gheaţa, vinuri seci, vinuri dulci, lichioruri de ouă, de cafea sau de fructe exotice, afinate, vişinate, socate, cireşate, siropuri, toate în baloane de laborator, jonglez cu ele prin aer şi-i văd pe toţi salivând, lingându-şi buzele, cu ochii aprinşi de poftă, îi văd flămânzind brusc, pregătindu-şi delicatele papile şi înţelegătorul stomac pentru aventuri neîngăduite prea multor muritori.

– Buzunarul meu prea încăpător mai ascunde şi alte surprize, pe care le scot, le arunc în aer, le fac să plutească sau le opresc din căderea lor firească, mătăsuri fine, atât de fine, că le poate tăia chiar şi un suspin de fată, bile de sticlă, turnate sau lustruite atât de perfect, încât le crezi pierdute de copiii zeilor, bile de marmură nervoasă, bile de oţel răcit doar de vânturi stelare, strălucitoare ca o fereastră deschisă larg spre ceruri, flori de mină, perfecte în imperfecţiunea lor, pietre de râu, unele dure ca diamantul, altele atât de moi, că le poţi zgâria cu sufletul, lumânări aprinse cu ceară moale precum carnea de înger, arici cu ţepi ascuţiţi ca dinţii de şarpe turbat, stele brumate şi stele fierbinţi, clopote de bronz, de argint şi de aur, toate jonglate, aruncate în aer, înlocuite cu altele, aterizând ca o pană în palmă şi din nou luându-şi zborul.

– Apoi, când sunt ca şi vrăjiţi, când sunt victimele sigure, le prezint sinestezii, amestec simţurile, culorile, sunetele, mirosurile, gusturile, contrastele de fierbinte şi rece, de moale şi dur, totul se învârte ca o morişcă, atunci toţi cad într-un extaz ca într-un vis, sau poate e un blând coşmar, prea multă bucurie poate ucide, biciuirea simţurilor poate ucide, sinesteziile pot ucide, culorile pot ucide, sunetele pot ucide, eu pot ucide. De prea multă frumuseţe, pot ucide.

– De aceea sunt trist. Sunt trist pentru că ceilalţi se bucură, sunt trist pentru că această bucurie îi poate ucide.

– De aceea trec prin oraşe, prin sate, prin pieţe, prin gări, prin azile de bătrâni, prin orfelinate, prin câmpuri de luptă, intru pe stadioane, în biserici, călătoresc în trenuri, în avioane, pe vapoare, sosesc odată cu ajutoarele umanitare în calamităţi, intru în penitenciare, în lagăre de muncă forţată, în camere de tortură, particip la sărbători naţionale, la defilări, la adunări publice, mitinguri electorale, la demonstraţii antiguvernamentale, antitotalitare, antiglobaliste, antirasiste, comemorări, aniversări.

– Prima vrajă sau miracol rămâne faptul că nimeni nu mă poate opri, nu se întreabă ce caut eu acolo, de partea cui sunt, pe cine reprezint, cine m-a trimis, dacă fac jocul cuiva, nimeni nu mă legitimează, nu mă loveşte, nu mă arestează, nu mă torturează, nu mă execută.

– Nimeni nu mă poate opri, nimeni nu mă poate consola, nimeni nu mă poate înţelege.

– Înţeleg că te temi de cuvânt?!?

– Şi da şi nu. Sunt doar o parte dintr-un substantiv…

– Nu înţeleg.

– Substantivul e partea de vorbire flexibilă care denumeşte obiecte. Prin obiecte se înţeleg fiinţele, lucrurile, fenomenele naturii, stările sufleteşti şi acţiunile. Eu am reuşit să dresez, să stăpânesc doar fiinţele, lucrurile şi, parţial, fenomenele naturii.

– Cum anume… „parţial” ?

-Pot face să ningă sau să plouă, să fie arşiţă sau ger, dar nu pot produce o eclipsă, nu pot influenţa traiectoria unei comete, a unei planete, a unei stele.

-Aduci totuşi zâmbetul pe buzele oamenilor, bucuria în ochii lor. Şi acestea sunt stări sufleteşti.

– Ai dreptate. Nu ştiu cum mă privesc ei, ce cred ei despre mine. Poate că sunt, într-un fel, visul lor, neîmblânzitul lor vis. Eu pot să fac ceea ce ei nu pot sau nici nu au încercat să facă: să ascundă obiectele, să le lege între ele, să le despartă, să le unească, să transforme iluzia în realitate şi invers. Iată de ce, pentru ei, eu sunt clovnul, scamatorul, vrăjitorul, şamanul, străinul, iluzionistul, maestrul de sunet şi de lumini, de mirosuri, de gusturi, pentru ei, eu pot pipăi nepipăitul, nevăzutul, neauzitul, insipidul, inodorul. Iată de ce nu mă opresc: pentru ei sunt omul care aduce ploaia, gerul, seceta, înmugurirea, floarea, ramura de măslin, frunza de laur, visul, bucuria, dorinţa de zbor, dorinţa de a fi altfel decât comun, cenuşiu, searbăd, limitat. Nu mă pot opri armate, poliţii, gărzi de corp, porţi, garduri metalice, câmpuri minate, raze ucigătoare, otrăvuri savant distilate, aparţin altei lumi şi totuşi lumii acesteia, sunt înger şi demon, Orfeu, umbră, fantomă, spectru, vârcolac, demon, Dumnezeu, Diavol, duh. Sunt zeu, semizeu, erou, prieten, aliat, trădător, idee, o pată de lumină sau de întuneric. Şi mai ştiu că, din tot ce fac, totul e pentru ei, nimic pentru mine. De asta nu mă opresc, nimeni nu mă legitimează, nu mă loveşte, nu mă arestează, nu mă torturează, nu mă execută. Deşi ştiu că sunt ca şi ei, făptură de carne, amintire de zeu, fragil precum tulpina unei zambile, ferm şi neîmblânzit ca o sabie, visător ca o stea, călător ca o cometă şi enigmatic ca un om.

– Te-ai întrebat dacă oamenii au, într-adevăr, nevoie de tine, dacă nu cumva, prin prezenţa ta, le tulburi existenţa paşnică, siguranţa, destinul?

-Oamenii au nevoie de certitudini, de calcule, de precizie, de raţiune, de logică. De toate acestea au nevoie pentru a întreţine Marea Iluzie, aceea că ei sunt stăpânii universului, că ei domină natura. Oamenii au nevoie de certitudini. Dar, în egală măsură, au nevoie de miracole, de credinţă. Au nevoie de mine pentru că, pentru ei, eu reprezint, prin incertitudinile mele, certitudinile lor. Ei ştiu că iluzia nu va dura, că miracolul va obosi, că vraja se va sparge, că totul se va întoarce în marginile şi limitele fireşti, ca un râu care îşi regăseşte albia.

L-am privit cu atenţie, de parcă atunci l-aş fi văzut pentru prima oară. Ca şi cum aş fi fost unul din milioanele lui de spectatori pe care îi fascina, îi hipnotiza, îi vrăjea, îi metamorfoza. Mi s-a părut că-l descopăr trist, nefiresc de trist, tristeţea lui părea veche, îi săpase adânc un rid de-a lungul obrazului, pornind de sub ochiul stâng şi oprindu-se undeva, ezitant, în dreptul colţului gurii, o altă ramură continuând discret, abia vizibil, până sub bărbie; în ochi se ghicea, sub gene lungi, sub pleoape leneşe, o lumină stinsă, o strălucire mată, ca şi cum ochiul ar fi fost învăluit într-un văl transparent, aproape invizibil. Părea obosit, îmbătrânit, chiar dacă ne dăduse iluzia că e nemuritor, că timpul nu îl poate atinge, că spaţiul nu mai poate avea pentru el vreun secret.

– De ce ai venit la mine?

Se aştepta la întrebarea asta, avea răspunsul pregătit, a renunţat în ultima clipă să-mi dea acel răspuns, a rămas pe gânduri, apoi a rostit greu, cu multă sfială şi umilinţă în glas:

– Am venit să mă înveţi cum să supun cuvintele. Mă declar umilul tău ucenic, mă închin pe veci, cu adâncă supunere, ţie, prinţ al cuvintelor.

Nu era nicio undă de ironie sau de linguşire în vorbele lui, dimpotrivă, o imensă tristeţe, tristeţea unui învins care îşi lasă totul, onoarea, gloria, viaţa însăşi în mâinile învingătorului.

Am protestat:

– Dar n-am făcut nimic pentru a te învinge.

– Aşa e. Poate că atunci aş mai fi avut o şansă. Dar aţi găsit, încă de la început, Calea Dreaptă.

– Şi ce ar trebui să te învăţ? Nu cred că un poet poate învăţa pe cineva, oricât de ascultător ar fi acesta, să devină şi el poet. Tu stăpâneşti obiectele, te joci cu culorile, cu mirosurile, cu sunetele, cu gusturile cele mai rafinate, pipăi materia şi îi descoperi însuşirile, calităţile şi defectele. Eu am învăţat că trebuie să mă supun cuvintelor, nu să le stăpânesc, să le domin. Am început prin a observa că ele nu-mi aparţin, că sunt ale unui grup de oameni care au hotărât în taină că fiecare obiect trebuie să se numească aşa cum se numeşte şi nu altfel. Am descoperit apoi că un cuvânt te poate ucide, naşte, învia, te poate face fericit, te poate arunca în deznădejde. Am înţeles că forţa cuvântului e imensă, fie că acest cuvânt e singur sau e unit cu alte cuvinte. Că un cuvânt înseamnă sunet, culoare, miros, gust, pipăit, adică terminalele celor cinci simţuri, dar că, dincolo de cuvânt, se găseşte altceva, realităţi noi, ce nu pot fi numite, ci doar bănuite, că ambiguitatea nu ucide, dimpotrivă, ne hrăneşte pe toţi. Am descoperit apoi că, asemeni metalelor, cuvintele intră în aliaje, că proprietăţile unui aliaj sunt total diferite de cele ale metalelor, elementelor componente, că într-o sintagmă, niciun cuvânt nu mai e ceea ce a fost, e ca un altoi, generând fructe noi. Dacă aş fi un magician, un vrăjitor, un scamator ca tine, ţi-aş putea spune că diferenţa esenţială dintre noi constă în faptul că tu jonglezi cu obiecte, pe când eu nu fac decât să descriu, la infinit, prin perifraze, prin aluzii, prin arcane, prin acolade, prin analogii, prin metafore, tot ce se poate spune despre un obiect, fără să-l numesc însă.

Şi mai e o diferenţă: tu vrăjeşti obiectele, în timp ce eu cred că cuvintele sunt deja vrăjite. Tu vei reuşi să faci să crească, în câteva secunde, în faţa unei mulţimi uluite, un copac, eu nu fac altceva decât să rostesc o frază şi lumea va vedea copacul nevăzut, va admira netezimea trunchiului, vigoarea rădăcinilor, arhitectura subtilă a crengilor, mărimea şi forma neobişnuite ale frunzelor, culoarea şi gustul fructului, căderea frunzelor, moartea aparentă a copacului iarna, cerul de deasupra lui, norii, alţi copaci, fiarele care trec pe sub copac.

Tu ciocneşti între ele obiectele, le faci să geamă sau să cânte, eşti, cum ai spus, un om-orchestră, eu mă mărginesc să ascult cuvintele, ştiu doar că au o muzică a lor, unică, eu nu fac altceva decât să le pun la odihnă unele lângă altele, cum ai pune rufele la uscat pe o funie sau pe un gard foile de tutun, tu lucrezi cu sunete, eu caut mereu un ritm, acelaşi, îl caut, nu îl găsesc, dar sper să-l găsesc într-o zi.

Tu nu ai decât certitudini, eu nu am decât îndoieli.

Tu lucrezi cu o singură vrajă, vraja ta, puternică, fără îndoială, dar singură.

Eu descopăr mereu vraja literelor care alcătuiesc cuvântul, vraja cuvântului, vraja sintagmei, vraja versului, vraja unui întreg poem, vraja unei cărţi şi, peste toate, vraja care le uneşte pe toate celelalte, vraja labirintului.

E ultima, a şaptea vrajă dintre vrăji, e drumul luminii şi al întunericului împletite în funie, al dragostei şi al morţii, al vieţii şi al destinului, al iniţierii, al ieşirii din labirint.

Labirintul e litera primă şi ultimă a universului, înseamnă cosmos, cosmosul e universul guvernat de legi, înseamnă şi haos, haosul fiind universul dinainte sau de după legi, ilimitat, etern, indiferent la spaţiu şi timp, la gravitaţie şi simetrie, labirintul a fost născocit de minte omenească, din multe calcule, proporţii, legi, axiome, din teoreme şi leme, făcute toate nu pentru un triumf al logicii, al luminii, ci al haosului, a fost construită de o minte omenească contra aceleiaşi minţi omeneşti, dar mai e ceva, dincolo de lupta dintre Dedal şi Dedal, mai este Icar, poetul e Dedal şi Icar, deopotrivă.

Tu stăpâneşti natura sau pretinzi, e drept, cu destulă îndreptăţire, acest lucru.

Eu observ doar că cuvântul este o ezitare a naturii.

Cum să te învăţ cuvintele, când cuvântul spus sau revelat este refuzul altei rostiri, altui cuvânt.

Te-aş putea învăţa câte ceva despre cuvintele oamenilor, dar aproape nimic despre cuvintele pietrelor, ale arborilor, ale peştilor, şerpilor, păsărilor, mamiferelor.

Şi poate există cuvinte şi ale celor care vor veni peste noi, noi specii, rase, încrengături. Cum să te învăţ, dacă nici eu nu ştiu, cum să îţi vorbesc despre cuvinte ca despre nişte obiecte, ştiu doar atât : că cuvintele leagă între ele obiectele cu funii nevăzute.

Aş mai fi continuat aşa, căzusem într-un somn plin de vise sau într-un delir, nu ştiu, avusesem oricum un dialog cu fratele meu, el era un artist vestit, o vedetă internaţională, străbătea lumea şi-mi trimitea de peste tot vederi cu scurte urări de sănătate, eram adesea întrebat ce mai ştiu despre fratele meu, mulţumeam tuturor pentru întrebare, le spuneam că nu ştiu prea multe, ăsta era adevărul adevărat, oamenii erau puţin surprinşi de faptul că fratele meu purta acelaşi nume cu al meu, se gândeau că probabil mai aveam şi câte un alt pronume, îmi era dor de fratele meu, i-aş fi scris şi eu, i-aş fi trimis vederi, telegrame, câte un scurt telefon, dar părinţii mei mă pedepsiseră crunt de la naştere, mă născusem în locul fratelui meu, nu aveam niciun frate, îmi era teribil de dor de fratele meu, ce nu avea să se nască vreodată, netrebnică minune pentru mine, preapăcătosul.

Fie vie amintirea fratelui meu, vie împărăţia cerurilor, facă-se voia firii şi a Domnului să ne privim măcar o dată faţă în faţă. Măcar în oglindă.

Lucian Strochi