Integrala prozei scurte: Ore suplimentare

angel-ore-suplimentareSe prezentase la post într-o zi de august. Se aşteptase să-l găsească pe director, avea să-i înmâneze personal repartiţia şi adeverinţa ce ţinea, timp de un an, loc de diplomă. Aşa li se spusese la Secretariatul facultăţii. Diplomele se eliberează abia peste un an, trebuie semnătura Rectorului, a Decanului, a Preşedintelui de comisie, a Secretarului-şef, aplicat timbrul sec, trecut pe original şi pe cotor numărul de la minister şi numărul diplomei, nu te joci un un asemenea act, e un unicat, procedurile sunt greoaie, dar sigure, aşa e în administraţie, dar nu era nicio problemă, adeverinţa avea aceeaşi valoare cu originalul, atâta doar că nu are poza absolventului, secretara-şefă era gureşă, astăzi era bine-dispusă, de obicei era acră, monosilabică, acum însă se vede că i se întâmplase ceva plăcut, nimeni dintre studenţi nu aflase dacă era domnişoară bătrână sau doamnă, sau dacă era văduvă sau divorţată, se spunea că purtase cândva un alt nume, dar nimic nu era sigur.

Repartiţia se făcuse centralizat, avea medie mare, putea să aleagă un oraş închis, preferase un sat, e drept, destul de aproape de localitatea de baştină, un municipiu ca oricare altul, abia trecând de o sută de mii de locuitori, dar curat şi liniştit, cu o creştere naturală, nu cunoscuse revoluţia industrială ca alte oraşe mai mari, unele burguri medievale, dar care acum deveniseră oraşe muncitoreşti, cu platforme industriale, cu o populaţie migratoare, ţărani care fuseseră atraşi de mirajul unui salariu relativ sigur, de o casă la bloc, dezrădăcinaţi, buimaci, dezlănţuindu-se doar pe la nunţi, când dansau aşa cum ştiau ei de pe-acasă, doar atunci era mulţumiţi, obosiţi, dar fericiţi, ochii li se limpezeau ciudat, nu mai conta că a doua zi îi aştepta coloana la cinci şi jumătate, schimbul începea la şase, oraşul ei era într-adevăr liniştit, nu era totuşi un oraş de pensionari, îşi iubea oraşul şi se hotărâse să trăiască toată viaţa în el, curios, nu se gândise prea mult la o familie, nu era deloc o fată urâtă, poate puţin cam ştearsă, cam palidă, avea însă ochi frumoşi, expresivi, albaştri, îi plăcuse cartea, Bucureştiul îi oferise, prin biblioteci publice sau universitare, cărţile pe care le visase şi iată că acum avea şansa să le ţină în mână, mai mult, să le poată citi, citise mult, obţinuse uşor note bune şi foarte bune, era respectată în an, câţiva băieţi încercaseră să se apropie de ea, renunţaseră, nu pentru că fuseseră respinşi, ci se retrăseseră, pentru că simţiseră în ea cel mult o camaradă, nu o eventuală amantă, o aventură de o noapte sau de un semestru, sau o nevastă cu care să împarţi începuturile de drum, să înfrunţi cei trei ani grei ai repartiţiei, legarea de glie, oricum, băieţii erau destul de puţini şi, aceia care mai erau, alergau după juriste sau după mediciniste, nu după filoloage, aşa că timpul trecuse pe nesimţite, rămasese singură, fără să-şi fi propus neapărat acest lucru, nu o speriase intimitatea cu un bărbat, ştia că va veni o vreme când şi ei i se va întâmpla acel lucru de care se tem şi se bucură toate femeile, dar credea că toate vor veni la rândul lor, fără să le cauţi anume, aşa cum te naşti şi cum mori, adică fără să vrei anume să se întâmple un lucru, acel lucru.

Alesese satul Cotunghi, aflase dintr-o hartă veche a judeţului că era la vreo 12 kilometri de oraş, la vreo 2 kilometri de drumul naţional, asfaltat şi destul de frecventat, autobuzele erau şi ele destule, aproape din sfert în sfert de oră până la intersecţie, din oră în oră până la şcoală, acolo autobuzele întorceau, după o staţionare de vreo zece minute, mai exact până când autobuzul devenea neîncăpător, atunci soferul care se sprijinea invariabil de un tei din apropiere, se urca agil, grăbit, dintr-un singur salt, la volan, trântindu-se pe scaunul din muşama care imita vag pielea, ca şi cum ar fi vrut să recupereze timpul pierdut, bineînţeles că nu era vorba de aşa ceva.

Se gândise la numele satului, era aproape tautologic, Cotunghi, adică şi cot şi unghi, aşa şi era, satul era paralel cu drumul naţional, dar, pentru a ajunge la el, trebuia să faci două coturi în unghi drept, prima data la dreapta şi apoi la stânga, după cum şi şcoala era pe dreapta, iar biserica imediat pe stânga, dar asta la al doilea cot, adică la intrarea în sat, poate că numele satului venea de altundeva, îi veni în minte cotiugă, cotarlă, cotlon, cotlet, cotolan, cotrog, coturn, cotruţă, de multe ori i se întâmpla asta, adică să-i patineze cuvintele, s-o ia razna, secretarul o privi bănuitor, îi luă hîrtiile, nu aţi avut până acum carte de muncă, oftă, asta însemna că trebuia să înceapă el una, muncă în plus, un secretar trebuie să facă de toate, de la eliberarea de adeverinţe până la cărţile de muncă, apoi situaţiile matricole, pe fiecare clasă şi elev, pe ani de studii, telefoane, note telefonice, cataloage, condica de prezenţă, directorul e director, el doar semnează, dar cine să aprecieze munca unui secretar, cui poţi să i te plângi, ba mai eşti şi invidiat, bine, lăsaţi-ne un număr de telefon, aţi venit prea devreme, consfătuirile încep imediat la începutul lui septembrie, avea autobuz direct, la întoarcere, la 12 şi jumătate, nu, directorul nu era la şcoală, făcea şi el naveta din oraş, numai el, secretarul şi profesorul de desen erau din Cotunghi.

Consfătuirile se ţineau de obicei la centrul de comună sau la centrul zonal, un asemenea centru cuprindea 7-8 comune, veneau şi de la Inspectorat, mai rar Inspectorul General sau vreun adjunct, dar sigur participa la consfătuiri inspectorul din teritoriu, adică zonal, un fel de protopop, şi unu-doi inspectori de specialitate, consfătuirile durau de obicei două zile, în prima se analiza global situaţia la învăţătură pe anul precedent, se stabileau obiectivele şi strategiile pentru următorul an şcolar, adică anul în curs, lucruri generale în general, evaluările ministerului, ale inspectoratului, situaţia sancţiunilor, a gradaţiilor de merit, a salariilor de merit, se comunicau datele pentru titularizări şi supliniri, datele pentru examenele de grad; a doua zi se discuta pe secţiuni, adică pe specialităţi, se fixau locurile unde aveau să se ţină cercurile, orele deschise şi cine anume avea să susţină o lecţie deschisă, demonstrativă.

Sistemul se urnea în cele din urmă, greoi, stereotip, dar implacabil, trecuse totuşi pe la şcoală şi avusese o discuţie cu directorul plin, o sfătuise să nu iasă cu nimic în evidenţă, din nefericire aveau un inspector teritorial extrem de aspru, o inspectoare de fizică, o chema Litra, zâmbise abia perceptibil auzind numele, dar directorului nu-i scăpase acest lucru, poate şi pentru că se aşteptase la o asemenea reacţie, ar fi bine să nu zâmbeşti acolo, e foarte răzbunătoare, e un zbir, se spune că şi-a băgat şi bărbatul în mormânt, poate că nu era aşa, dar aşa vorbea lumea, până şi Inspectorul General se temea de Litra, e drept că şi avea rezultate foarte bune, mă rog, el doar atât avea să-i spună acum.

Litra era aşa cum îi spusese directorul, extrem de tăioasă, cuvintele ei despicau, sfâşiau, tăiau aerul, erau precise, exacte, reci, aproape metalice. Litra ceru să se întâlnească cu noii absolvenţi, erau vreo cinsprezece, de diferite specialităţi, le spuse doar să pună în practică tot ce au învăţat teoretic în facultăţile pe care tocmai le terminaseră, să aibă o ţinută decentă şi, când spusese acest lucru, se uitase insistent la bărbaţi, trebuie să fim exemple vii, modele, chiar dacă e vorba de copiii de la ţară, tocmai din această cauză, le strânse tovărăşeşte mâna şi le ură succes, era îmbrăcată într-un taior cenuşiu, strâns pe corp, care reuşea să nu îi evidenţieze talia şi care îi ascundea ferm sânii, nimeni nu îndrăznea să spună ceva, nici măcar mulţumesc, probleme – mai spusese – sau întrebă, tonul era neutru, apoi, schimbându-şi brusc atitudinea, ceru să mai rămână trei dintre ei, printre care şi ea, fusese puţin surprinsă, dar nu lăsă să se vadă acest lucru, sunt câteva ore de limbi străine la cei de la Bradiolca, e la şase kilometri de Cotunghi în linie dreaptă, un sat mic, cu o şcoală şi mai mică, cu doar patru clase, e un sat de lipoveni, dar şi acolo sunt copii, iar lipovenii sunt şi ei oameni, spuse lucrul acesta fără nicio căldură, la fel de aspru, de parcă ar fi certat-o, e vorba de şase ore suplimentare, de două ori pe săptămână, nu e mare lucru, există şi un autobuz care ajunge acolo, dar mai bine să nu te bazezi doar pe el, e vechi, se defectează mereu, copiii o să-ţi placă, sunt isteţi, deci consider că ai acceptat, nu spusese nimic, apoi rosti totuşi un da slab, de parcă ar fi fost la propria ei ceremonie în faţa primarului sau a ofiţerului de stare civilă şi s-ar fi emoţionat, nu se gândise să refuze, nici nu o încântau prea mult orele suplimentare, deşi erau plătite, prost, dar erau plătite şi, pentru un tânăr la început de drum, orice ban în plus prinde bine.

Până atunci nu cunoscuse satul decât din poze, din filme documentare, chiar dacă trecuse cu trenul, cu autobuzul, cu autoturismul prin sate. Dar acele sate erau la şosea, casele erau frumoase, din cărămidă, uneori aveau şi etaj, nu intrase însă niciodată pe o uliţă laterală, nu intrase într-o casă obişnuită de la ţară.

Anul acela avu loc recensământul animalelor şi profesorii şi învăţătorii primiră ca sarcină să se ocupe de recensământ şi asta din mai multe motive, erau în general oameni respectaţi de comunitate, chiar dacă majoritatea erau navetişti, puteau să completeze corect formularele destul de complicate privitoare la juninci, viţele, vaci cu lapte, vaci la prima lactaţie, bubaline, tauri, tăuraşi, boi de povară, asta numai la vite, dar mai erau şi oile şi caprele şi găinile şi gâştele şi curcile şi porcii şi caii şi bibilicile şi raţele, totul pe sexe, pe greutate, pe număr, pe gospodărie, mai era apoi şi rezistenţa oamenilor, care erau dispuşi oricând să te păcălească, nu pe tine, ci statul, statul era un hoţ vechi şi ţăranii erau şi ei prea vechi şi prea încercaţi ca să ştie că, din partea statului, nu vine niciodată vreo măsură în favoarea lor, dacă nu erau cote, erau taxe, dacă nu erau taxe, erau impozite, dacă nu erau impozite, erau impuneri, contribuţii, tot soiul de dări care ameţeau pe omul simplu, aşa că oamenii se apărau şi ei cum puteau, ascundeau animalele prin păduri sau le duceau pe la rudele pe unde trecuse deja recensământul, declarau mai puţine păsări, le ascundeau prin pivniţe, prin poduri, prin grajduri, şi apoi cine să intre prin fiecare coteţ, prin fiecare cocină, raţele şi gâştele luau firul apei, curcile se plimbau slobode pe uliţele satului, cine să mai ştie ale cui mai sunt, uneori, în situaţii mai speciale, unele animale erau sacrificate, îndeosebi porcii, mai bine îl tai şi îl mănânc eu, decât să îl dau la stat, o năpădeau şi o zăpăceau toate aceste sunete şi strigăte, toată această avalanşă, de hârtii şi de situaţii, dar cel mai mult o ameţeau mirosurile, nu neapărat neplăcute, cât tari, de sânge, de păr pârlit, de carne crudă, de balegă, de lături, de leşie, simţea că leşină, că nu mai are aer, îi plăcea să fie cât mai mult pe drum şi cât mai puţin într-o curte sau casă de gospodar, ochii ei înregistrau cu uimire scene neobişnuite, şase copii stând într-o singură cameră, cu porcul proaspăt tăiat în covată, toţi muşcând din şoricul crud, cu rufe de o culoare îndoielnică puse la uscat, dar cel mai mult o impresionaseră încălţările; în loc de pantofiori sau de ghetuţe, copiii purtau opinci, rar din piele, acelea semănau cu o corabie, erau chiar frumoase, ci opinci din scoarţă de copac sau din anvelope de tractor, grosolane, cu legături adesea de sârmă ruginită sau, mai rar, de sfoară scămoşată şi aspră.

Oamenii nu erau ursuzi, nici răi, nici morocănoşi. Le cam plăceau vinul, dar cui nu îi place băutura, îşi iubeau copiii, nevestele, aveau şi ibovnice vrednice, mergeau la nunţi, la botezuri şi la alte cumetrii, le plăcea cântecul şi dansul, ţineau posturile şi principalii sfinţi, e drept că nu se omorau cu munca, dar nu erau mai leneşi decât alţii, lucrau şi la pădure, şi la mină şi la fabrica de cherestea, şi la tăbăcarie, şi pe la sonde sau pe la stâne, mai munceau şi pe acasă, puneau ceva porumb, ceva fasole, mai rar cartofi, aveau şi câţiva pruni la care ţineau mult şi asta nu pentru că le-ar fi plăcut fructele.

Cu toate astea erau destul de săraci, nu le spusese nimeni că se poate şi altfel, aşa că de ce să dea atâţia bani pe încălţări, când se putea şi aşa, îşi croiau singuri încălţările, uneori şi straiele, numai când era sărbătoare sau când mergeau la oraş se îmbrăcau şi se încălţau cu straie ce păreau noi sau poate că, nepurtate, chiar erau noi; şi când mureau purtau straie şi încălţări noi, dar atunci nu mai conta decât pentru rude.

Se terminase în fine şi recensământul, fusese pentru ea o experienţă dură, neaşteptată, pentru care nu era pregătită. Rezistase şi asta era un lucru extrem de curios în ceea ce o privea: părea fragilă, ca o zambilă, gata să se frângă, ca un pahar de cristal într-o mână neîndemnatică. Cu toate astea se îmbolnăvea extrem de rar, părea că nu oboseşte niciodată, rezista la cele mai lungi şi dificile drumuri, fie că era vorba de drum prăfuit de ţară sau şerpuit, de piatră, înşelător şi abrupt, de munte.

Îi plăceau copiii, erau extrem de cuminţi şi de curioşi, aveau memoria bună, prindeau repede tot ce le spunea, căutau să nu o supere cu nimic – într-un cuvânt, o iubeau – şi îi aduceau în fiecare dimineaţă toporaşi delicaţi, pe care îi ţineau strâns în mânuţele lor mici şi roz, sau fragi pe care, la început, îi refuzase, mâncaţi-i voi, să prindeţi puteri, dar apoi acceptase să-i primească, văzând umbra de tristeţe ce pogora pe pleoapele şi ochii lor. Le aducea şi ea de la oraş bomboane şi ciocolată, cele mai căutate erau bomboanele cu mentă, inventa pretexte, azi e ziua mea, azi e ziua mamei mele, copiii acceptau micile daruri dulci firesc, ca între prieteni. Le promitea că, dacă erau cuminţi, avea să-i înveţe şi alte limbi străine: limba păsărilor, limba florilor, limba animalelor, limba marţienilor. Când veţi şti aceste limbi, veţi înţelege ce îşi spun florile între ele, păsările, animalele. Copiii erau încântaţi, povesteau acasă tot ce învăţau la şcoală, părinţii, mamele îndeosebi se mai mirau, altă şcoală făcuseră ele odată, acuma oamenii vor să ştie chiar totul, şi ce vorbeşte şi gândeşte chiar Dumnezeu. Oricum oamenii o îndrăgiseră şi, dacă la început abia îi răspundeau la salut, acum o salutau ei întâi, ba îi spuneau şi săru’ mâna, chiar şi femeile, chiar şi cele mai în vârstă.

La Cotunghi şcoala era destul de mare, cu clase paralele, cu destui profesori, era nouă, dacă fusese înălţată cu vreo zece ani în urmă. La Bradiolca, nu ştia prea bine rusa, dar ştia că ruşii spun la brad iolka, aşa că şi numele acesta era ciudat, poate că cineva simţise nevoia să-l traducă din română în rusă sau mai degrabă invers şi ieşise Bradiolca şi aşa îi rămăsese pe veci numele, la Bradiolca îi era sufletul ei şi asta din mai multe motive, copiii erau mai mici, de clasa a doua, şcoala era şi ea foarte mică, în şcoală nu erau decât patru învăţătoare, dintre care una era şi directoare, se înţelegeau de minune.

Aici, la Bradiolca era o altă lume, timpul părea suspendat, nu existau decât două anotimpuri, un anotimp prăfos, căruţele, mai rar maşinile, când treceau, lăsau în urma lor atâta praf, cât o furtună de nisip în deşert, numai că nu era nisip, ci un praf galben şi fin, care se lăsa peste case, peste drum, peste suflete, intra în tine, acoperea orice rid, când ieşeai din sat, părea că purtai o mască, un anotimp din care dispăruse apa, râul era prea departe, sau aşa părea, în realitate râul se scurgea leneş şi obosit la mai puţin de trei sute de metri, în dreapta, numai că râul nu mai era atunci decât o şuviţă de apă verzuie, s-o treci dintr-un salt cu piciorul; şi mai era un anotimp îngheţat, în care totul era din metal, crengile, gardurile, iarba, metal greu şi cenuşiu, plumb adică şi asta de prin octombrie până în mai, când începea celălalt anotimp, anotimpul prăfos. Şi pomii erau ciudaţi, înfloreau cu toţii, într-o singură noapte, la început de mai, venea apoi un vânt, tot noaptea şi florile se scuturau, credeai că niciun pom nu va mai face fructe, dar nu era deloc aşa, merii, cireşii, vişini, caişii şi prunii înfloreau toţi odată şi, la fel, cu toţii prindeau, într-o singură noapte, rod. Nu vorbea cu nimeni despre asta, de două sau de trei ori pe săptămână făcea drumul din Cotunghi până la Bradiolca pe jos şi avea timp să vadă toate acestea şi încă altele.

De două ori pe an, atât, de două ori, ploua fără întrerupere o zi, două, mai rar trei şi satul era inundat, în partea dreapta, înspre râul care se revărsa, era ceva ciudat, satul era mai jos decât lunca, părea fundul unei bălţi, apa se strângea doar acolo, aşa încât râul părea să nu-şi iasă din matcă, dar inunda satul. Abia atunci, adică prima dată când a văzut o asemenea inundaţie, a observat că toate casele plutesc, fără să fie inundate, apoi, după retragerea apei, au văzut că ele, casele adică, au picioare, erau pe stâlpi, pe piloni, patru la număr pentru fiecare casă, apa nu ajungea până în prag, se oprea ca la un semn, doar la o palmă de uşă, păreau sau chiar erau locuinţe lacustre, era vorba de un flux şi un reflux foarte lent, totul dura o săptămână, adică inundaţia şi retragerea apelor, aşa se şi explica numărul mare de prepeleacuri din fiecare curte, acolo se zvântau haine, oale, ulcele, căni, tot ce putea fi surprins de apă.

Şi mai era o ciudăţenie, în Bradiolca nu erau oameni, adică nu-i întâlnea niciodată pe uliţă sau pe la porţi, nu-i vedea prin curţi sau prin case sau pe drum, dacă nu ar fi fost copiii de la şcoală, ai fi crezut că satul e pustiu, blestemat, atins de cine ştie ce molimă. Cu toate astea, pe lângă şcoală, satul, sătucul, cătunul sau ce va fi fost, niciodată nu a avut ocazia să-l vadă tot, de parcă ar fi fost imens şi nu o aşezare cu doar două drumuri, numai că ea se grăbea întotdeauna, să ajungă la timp la şcoală şi nu se aventurase niciodată pe celălalt drum, să vadă cum arată satul, nici măcar pe timpul recensământului, avusese atunci un alt sector, din Cotunghi, pe lângă şcoală Bradiolca avea şi o biserică, nu foarte mare, dar care părea impunătoare şi se vedea de departe, fiind aşezată pe o măgură, neobişnuit de înaltă şi de abruptă, nu avusese curiozitatea să urce până la biserică, ştia că biserica avea un preot, destul de tânăr şi de ciudat, un preot ateist şi altoist, aşa glumise directoarea, zâmbind cu toată gura, dezvelindu-şi dinţii superbi, oare de ce zâmbea aşa de rar, când avea asemenea comori, ridicase din sprâncene a mirare şi directoarea se simţi obligată să-i explice, pe îndelete, venise cu o jumătate de oră mai devreme, directoarea îşi terminase şi ea orele, părintele Gheorghe se lupta cu balaurii, numai că balaurii erau greu de învins, căci erau nevăzuţi, formaţi din aburi tari şi înţepători, de alcool curat, de ţuică întoarsă de două ori, dacă nu cumva era vorba de alcool pur, etilic, adus de la uzină, părintele era neobişnuit de înalt, avea aproape doi metri, ochi albaştri şi ar fi fost un bărbat foarte frumos, fălos, dacă n-ar fi avut obrajii prea roşii, nefiresc de roşii, plesnind nu de sănătate, ci de bucuria întâlnirii cu băutura, se spuneau multe despre el, fugărea femeile, pe cele mai slabe de înger şi de puteri reuşea chiar să le prindă, ajunsese aici după ce fusese ghid la mănăstiri şi avusese o parohie mare şi bogată, dar băutura şi femeile, apoi şi anumite vorbe, nu tocmai sfinte, spuse chiar în altar, îi atrăseseră nu atât antipatia oamenilor, cât mai ales porecla de popă ateist, că nu prea le mai avea cu cele sfinte, era căsătorit cu o femeie trupeşă, ingineră, femeie de treabă, care îl iubea şi pe care el, părintele o legase într-o noapte de vară goală de un copac, e drept, nu singură, o legase şi pe soacră-sa, cine ştie din ce motive, femeia nu îl reclamase, dar enoriaşii merseseră cu plângere la protopopiat şi el fusese pedepsit să ia parohia asta, cu doar câteva zeci de suflete, aşa că de atunci popa căpătase şi o a doua poreclă cea de altoist, căci îşi altoise cu pomul femeia.

Se întâlni cu el pe uliţă, el o salutase exagerat, scoţându-şi, cu un gest larg, pălăria şi mai largă, neagră, uriaşă, amintind de una mexicană, se înclină ceremonios de parcă ar fi fost la curtea Spaniei, ea zâmbi uşor, se vede că părintelui Gheorghe îi plăcu zâmbetul ei, aşa că se oferi s-o însoţească până la şcoală. Nu avea cum să-l refuze, drumul nu era doar al ei, drumul e al tuturor celor care trec pe el, nu era nici încântată, se aştepta că părintele să-i spună ceva porcos, să râdă zgomotos de propriile lui glume, dar nu se întâmplase nimic din toate acestea, dimpotrivă, părintele rămăsese la fel de prevenitor şi de atent, îi deschise portiţa, uşa de la intrare, intrară împreună în cancelarie. Era pauză, aşa că învăţătoarele erau toate în cancelarie, vorbeau de copii, de copiii lor, nu de cei din clasă, de mâncăruri, era sezonul murăturilor, se făceau zacuştile de vinete, de fasole, de ghebe, vorbeau chiar de afumături, când îl văzură pe părintele Gheorghe intrând, se speriară, aşa cum se sperie găinile, când văd pe pământ şi simt în aer umbra morţii sub formă de uliu. Părintele zâmbi, părea nepăsător, am venit să văd ce-mi mai fac sufletele, nimeni nu ştia dacă se referă la copii sau la învăţătoare, ea ieşise să-şi caute ceva material didactic, când se întoarse, văzu învăţătoarele roşii la faţă, una chiar plîngea, era măritată de nici două săptămâni, înţelesese, după plecarea părintelui, că acesta trăsese de ele cu neruşinare, le spusese să se hotărască să vină la el, una dintre ele, nu avea nicio importanţă care anume, oricum vor trece toate prin patul lui, fusese vulgar şi hotărât, dacă nu avea să se întâmple asta, avea să intre chiar în clasă, să le facă ce le-o face chiar de faţă cu elevii, aşa că să se gândească bine, el avea să se reîntoarcă peste exact două ore, când aveau să se termine programul.

Nu-i venea să creadă, le privea cu uimire, de parcă atunci le-ar fi văzut pentru prima dată, se supără chiar pe ele, fără să le-o spună însă, bine şi voi de ce nu aţi reacţionat, de ce nu aţi spus nimic, trebuia să-l daţi pe uşă afară, să-l ameninţaţi cu poliţia, le linişti, chiar dacă nu era cea mai în vârstă dintre ele, directoarea era mai mare ca ea cu doi ani, să vină numai, să îndrăznească numai şi veţi vedea.

Părintele Gheorghe se întoarse peste două ceasuri, aşa cum promisese, mirosea puternic a băutură şi avea chef de ceartă, vă fac şi vă dreg, că nu sunteţi toate decât nişte curve, ea intră pe cuvântul acesta, ieşise să aducă o cană cu apă dintr-o clasă, părintele amuţi, atunci ea întrebă, neobişnuit de ferm, ce se întâmplă aici, preotul nu mai avea ce face, nu mai putea da înapoi, aşa că îi spuse şi ei, nu plec de aici pînă nu vine cu mine una dintre voi, şi cine anume să vină şi unde, îl întrebase calm, de parcă ar fi fost o invitaţie oarecare, la o manifestare culturală, oricine, la casa parohială, şi pentru ce – mai întrebase, de data asta preotul dădu puţin înapoi, să bem şi pe urmă om mai vedea, bine, atunci merg eu, celelalte rămăseseră trăsnite, nu ştiau ce să mai creadă, erau total derutate, înţelegeau într-un fel că ea se sacrifică pentru ele, dar le mira uşurinţa cu care acceptase propunerea neruşinată a preotului, nu o cunoşteau totuşi prea bine, fusese atâta timp singură, într-un oraş aşa de mare ca Bucureştii, acolo se pot întâmpla multe, fetele, studentele ştiu că nu le urmăreşte nimeni şi îşi fac de cap, şi ea se gândise că acceptase prea uşor, totul seamănă cu povestirea aceea a lui Maupassant, Bulgăre de seu, nu-i nimic, avea o încredere nebună în ea, nu orgoliu, cât inconştienţă, ştia, mai mult intuia, că pe ea răutăţile lumii nu o pot atinge, avea o atitudine visătoare, parcă plutea, parcă venea dintr-o altă lume, pură, unde răul nu putea să ajungă, la urma urmelor totul depinde de mine, ce mi se poate întâmpla, preotul plecase înainte, îşi luă rămas bun de la celelalte fără şovăire, celelalte rămăseseră cu ochii holbaţi, ştia că nu aveau să vorbească un timp după plecarea ei, nu ar fi îndrăznit să spună nimic, despre ea cu atât mai puţin, urcă dealul neobişnuit de abrupt, îţi scotea sufletul, se întoarse de vreo două ori, de aici de vedea bine satul, înecat totuşi în ceaţă, nefiresc de întins, iar şcoala nu părea decât o casă obişnuită, doar cu ceva mai mare decât celelalte, părintele încercă un zâmbet, care se transformă uşor în rânjet, ai venit totuşi, spusese asta nu cu bucurie, ci cu un soi de regret, da, aşa cum ne-am înţeles, ce bei, vin roşu, sângele Domnului sau ţuică, să-l lăsăm pe Dumnezeu în pace, uneori numele Domnului nu trebuie rostit nici de către preot, părintele înghiţi în sec, nu se supărase, o invită la masă, dacă vrei să mănânci ceva, nu, nu e o vizită obişnuită, aşa că începură să bea, nu avusese curajul să-i spună că nu băuse niciodată, ba nu, o singură dată, când avea vreo zece ani, cineva îi dădu un pahar cu ţuică încă fiebinte să guste, nu-i plăcuse, nu înţelegea de ce oamenii beau şi, mai mult, îşi pierd minţile, avea în ea o nedumerire pe care chiar părinţii ei o luaseră la început, în copilărie, o dovadă de încetineală a minţii, nu era vorba de aşa ceva, dar pur şi simplu ea trecea printre obiecte, printre oameni, nimeni şi nimic nu o atingea, bău primul pahar, aşa cum ai bea un pahar de apă, preotul rămase uimit, ar fi vrut să spună ceva de genul: măi, dar ştiu că îţi place sau se vede că nu e prima dată când bei zdravăn, rezişti la băutură, asta era mândria bărbaţilor, să reziste la băutură, adică să le arate tuturor că pe ei nu-i atinge şi nu-i doboară alcoolul, părintele bău şi el un pahar mare şi plin ochi, n-o să ne luăm la întrecere, nu, băură, cum se spune, cot la cot, se mira că alcoolul, tare, care cobora prin esofag spre stomac, simţindu-l arzând-o totuşi plăcut pe dinăuntru, nu îi făcea niciun rău, preotul se schimbă însă, lega tot mai greu cuvintele, încercă să fie vulgar, voi femeile, sunteţi toate nişte curve, din cauza voastră eu…, apoi începu să plângă cu ochii înceţoşaţi, roşii, nu mă înţelege nimeni, nici nevasta, nici soacra, nici oamenii, nici protopopul şi poate nici Dumnezeu, dar tu ai încercat să-i înţelegi pe ei, nu mă judeca, femeie, îi răspunse răstit, ar fi avut chef de ceartă, cine era femeia asta străină, ce merite şi ce drepturi avea ea să-l înfrunte, eu care am fost…, ar fi vrut să se laude, să-i spună că şi mitropolitul îl lăudase cândva, dădu a lehamete din mână, adică ce ştiţi voi şi adormi cu capul pe masă, aşa că, după câteva clipe lungi, ea ieşi, se întâlni pe poteca abruptă cu nevastă-sa, aceasta nu schiţă niciun gest de uimire, era, se vede obişnuită cu tot soiul de vizite ale femeilor la ea acasă, în lipsa ei, la început se împotrivise, acum ce rost mai avea, oricum nu mai putea schimba lucrurile, vezi că a adormit cu capul pe masă, atât îi spusese, nici nu se salutaseră, e drept că nici nu se cunoşteau, femeia venise mai repede de la fabrică, primise un telefon, probabil de la o învăţătoare, poate că învăţătoarea se gândise că e mai bine aşa, că se putea evita un dezastru, sau poate că vroia să se răzbune pe ea, cine ştie, năclăite sunt căile Domnului, oricum, telefonul fusese dat de la şcoală, aflase asta mult mai târziu, aşa că femeia venise într-un suflet, nu avea de unde să ştie ce i se spusese la telefon, că părintele bea, că i se făcuse rău, că bea cu o femeie sau că a ameninţat o femeie, cine ştie, se întorsese la şcoală, trecuse mai bine de o oră de când o părăsise şi învăţătoarele păreau că nu se mişcaseră, erau împietrite, le găsi exact în aceeaşi poziţie, mute, am băut pentru prima oară în viaţa mea, simţi că trebuie să le spună asta, nu avea nicio importanţă dacă aveau s-o creadă sau nu, nu s-a întâmplat nimic, iarăşi nu ştia dacă aveau să o creadă sau nu, de fapt ce importanţă mai avea asta, nu e chiar atât de cocoş, de zmeu – cum spune sau cum se crede, poate că n-ar fi trebuit să spună nimic, vroia însă să le liniştească într-un fel, să le elibereze de o vină care de fapt nu era reală, nimeni nu o obligase să-l urmeze, să se ducă după el, la el, ea hotărâse asta, era curioasă dacă întâmplarea de azi avea să le afecteze pe viitor relaţiile, de serviciu, de viaţă, de prietenie. Mai era ceva, dar asta nu le-a spus-o, preotul o privise uimit, cu câteva clipe înainte de a adormi, de parcă ar fi văzut-o atunci pentru prima oară, eşti ca o biserică, miroşi toată a smirnă şi a tămâie, miroşi a înger, adică a lapte şi a piele de copil mic, de câteva luni, nevinovat, nu ştia de ce îi spusese asta, nu era o constatare, era o concluzie, o concluzie care îl înfurie atât de tare, încât nu mai voi să stea de vorbă cu ea şi de aceea adormise. Cu ce parfum te dai, dragă, o întrebase şi o colegă, nu cu mult timp înainte, credeam că ştiu toate parfumurile, dar mărturisesc că pe ăsta nu-i ştiu, e nou, e un parfum inocent, dar stăruitor, foarte ciudat, îl crezi discret, dar îl regăseşti mult timp după ce ai crezut că l-ai piedut, aş zice chiar că e parfum de subţioară de înger, atunci zâmbise, acum rămase surprinsă, dacă şi un dipsoman e în stare să perceapă fineţea unui parfum, atunci înseamnă că totuşi e ceva real, nu se dădea cu niciun parfum, după cum nu se farda şi nu se dădea cu ruj pe buze, o singură dată, într-o iarnă geroasă se dăduse cu un strugurel, îi crăpase buzele de febră sau de frig, nu-şi imaginase că poate fi atât de rău, i se părea că se dăduse pe buze cu untură sleită, râncedă şi că, oricât s-ar fi şters, îi rămânea pe buze aceeaşi impresie de gras şi se jurase să nu se mai dea niciodată cu smacuri, nu sunt pentru mine şi nici eu pentru ele.

Vara trecu pe nesimţite, de fapt vara copiii intră în vacanţă şi profesorii în concediu, nu toată perioada, cum îşi imaginează unii, dar, oricum, nu mai trecu pe la Bradiolca, nu avea de ce, acolo avea orele suplimentare, îi veni să râdă, auzi ce ciudăţenie, ore suplimentare, ca şi cum cineva, Dumnezeu poate, sau vreun zeu al timpului ţi-ar mai dărui câteva ore pe lângă cele 24 ale unei zile, dar tot în cadrul lor, sigur că fizic nu se poate, dar sintagma rămânea curioasă. Anul şcolar următor avu din nou ore suplimentare, de fapt se dublaseră, aşa că trebuia să ajungă la Bradiolca de trei ori pe săptămână, îi convenea, oamenii, adică fetele, învăţătoarele rămăseseră aceleaşi, întâmplarea cu popa Gheorghe fusese dată cu totul uitării, ca şi cum nu ar fi fost şi, dacă fusese, ce fusese de fapt, în viaţă se întâmplă atâtea, lucruri cu adevărat grave sau tragice, aşa încât nici ea şi celelalte nu mai comentară vreodată ceva, nici preotul nu mai trecu pe la şcoală, îl mai întâlnea din când în când pe uliţă, cu el lucrurile mergeau din rău în mai rău, nu-l mai vedeai niciodată treaz, vorbeau greu, cleios, dar nu uita să-şi ridice pălăria, ba odată murmurase ceva, şapoba sau cam aşa ceva, semn că el nu uitase întâmplarea şi că o respecta într-un fel sau poate că se temea de o femeie atât de dârză şi de afurisită, după părerea lui, desigur.

Iarna care urmă fu una dintre cele mai geroase, ninsese puţin, fulguia din când în când, cu fulgi rari, de parcă şi zăpada şi ninsoarea s-ar fi temut şi ele de ger. Totul devenise sonor, lemnul avea sunet de metal, zăpada scârţâia aamarnic şi amărui sub greutatea pasului, crengile copacilor păreau de sticlă, vântul, trecând printre ele, scotea sunete ciudate, subţiri, parcă ar fi fost vorba despre un instrument muzical necunoscut ce scotea note unice, de xilofon, de ţambal, dar şi de harfă, ciupită gânditor, prea rar. Orice ochi de apă, oricât de subţire îngheţase, strălucea, iar soarele roşu, imens, lumina pieziş, auriu, întreg peisajul, amiaza părând un amurg continuu, cu câteva umbre vineţii, ceva între Alecsandri şi Bacovia, dacă cei doi poeţi pot fi asociaţi prin operă şi nu doar prin locul de baştină.

Mergea spre şcoală, ferindu-şi faţa, ace subţiri ca osul de peşte, dălţi reci de gheaţă îi încercau obrajii, când văzu, în faţa ei, parcă jucându-se, parcă dansând, sigur ezitând, umbra neagră, uriaşă a unei arătări, ghici, mai mult intui că e vorba de părintele Gheorghe, ca fata pescarului, încercă să zâmbească, dar şi zâmbetul îi îngheţă, nici pe drum, nici pe lângă drum, se prăbuşi greoi, ca un sac de pietre sau de cartofi în şanţ, la nici o sută de metri de ea. Grăbi pasul, pe frigul ăsta, dacă rămâne acolo, nu poate rezista prea mult, nici măcar o oră – mai gândi, ajunse în dreptul preotului, dar îl găsi mai vânăt decât de obicei, nu mai era un vânăt ce venea din roşu, ca de obicei, ci un vânăt ce bătea în cenuşiu şi chiar înspre negru, era amorţit, poate că leşinase, poate că adormise, nu putu uita imaginea lui, adormit, cu capul pe masă, la acea băută în doi, de pomină, poate că murise chiar, se aplecă, încercă să-l întoarcă, nu era slabă, dar corpul preotului i se păru cumplit de greu, nu putu să-l urnească deloc, să-l întoarcă cu faţa în sus, nu trecea nimeni pe stradă, cine să iasă pe drum pe un asemenea frig, cred că sunt sub 25 de grade, poate chiar şi mai mult, îi venea să plângă, îşi rupsese şi o unghie, femeile sunt ciudate, rezistă la naşteri, la operaţii dintre cele mai dificile, dar plâng atunci când li se rupe o unghie, citise undeva asta, nu ştia ce să facă, până la şcoală mai avea vreo jumătate de kilometru, până să ajungă acolo, până să dea telefon la salvare, până să vină salvarea, omul avea să fie mort demult.

Aşa că încercă din nou, cu disperare, să-l trezească, să-l sprijine de un copac, dar de unde copac, copacii erau prea departe acum, la peste douăzeci de metri, atunci se gândi că trebuie să se strecoare ea sub el cumva, avea cojoc, oricum o proteja întrucâtva, nu se poate să nu treacă până la urmă cineva pe aici, care s-o ajute, să-i ajute, ştia că preotul nu era prea iubit, dar, în faţa morţii, a iminentei morţi, oamenii sunt totuşi solidari, credea asta, nu era tocmai convinsă, dar nu avea ce face, trebuia să creadă, altfel omul acesta avea să moară, urât, într-un şanţ, beat şi murdar, nimeni nu stă acum să-i judece păcatele, e totuşi un om, reuşi, nu ştia nici ea cum, să-l salte puţin, să-şi folosească propriul trup ca pe o pârghie, da, pârghie, scripete, plan înclinat, îşi mai amintea asta de la fizică, se strecură sub el, gâfâia, pentru fiecare cuvânt chiar din gând i se părea că depune un efort imens, reuşi chiar să-l întoarcă cu faţa în sus, omul îşi dăduse însă ochii peste cap, i se vedea numai sclerotica, irisul dispăruse, ca la statui, ca la cei bolnavi de inimă, mai văzuse scena aceasta odată, în copilărie, se speriase atunci foarte tare, se apleca acum asupra părintelui, încercând să-l încălzească, suflând asupra lui, era greu, prea greu, plămânii săi erau şi ei presaţi de greutatea enormă a trupului inert al părintelui, nu puteau să-şi ia aerul, să se umfle, pentru ca ea să sufle apoi, aerul cald, dădător de viaţă asupra lui, se simţea sfârşită, ca după o naştere, ca după o traversare de fluviu, nu încercase niciuna dintre aceste experienţe, dar şi le imagina, gândurile i se zbăteau în ţeastă înnebunite, speriate ca un roi de bondari agitaţi din cauza fumului, simţea că adoarme, ar fi adormit poate, dacă nu era poziţia atât de incomodă, zâmbi, iată că acum el mă salvează de la moarte, dacă aş adormi, atunci…, ce ciudat şi că nu trece nimeni pe drum de atâta timp, ai crede că frigul năprasnic era o molimă care îi ucisese pe toţi sau, în cel mai bun caz, îi aruncase în pat, sub plăpumi groase şi salvatoare, acum asta ar fi fost cea mai mare bucurie a ei, să stea sub o plapumă groasă, care să se încălzească treptat de la căldura trupului ei, trupul lui devenea tot mai rigid, frigul părea să învingă, se văzu, pentru câteva clipe, departe, la câteva zeci de metri, tot pe drum, de acolo vedea insolitul grup statuar, el şi ea, parcă am fi o pietà, nu se gândi nici atunci la ce ar zice lumea, dacă i-ar găsi peste un timp, îngheţaţi şi îmbrăţişaţi, oamenii s-ar fi mirat desigur, dar nu ar fi înţeles nimic, absolut nimic.

Se spune că moartea prin frig e una dintre cele mai frumoase morţi, asta pentru că nu mori brusc, dureros, nu treci brutal hotarul dintre cele două lumi, îi veni în gând pârleazul şi zâmbi, mai întâi visezi, un vis roz, e foarte bine, pentru că e multă căldură şi poţi adormi liniştit, se mai spunea că cei treziţi din acest vis de moarte regretaseră trezirea, ei povestiseră cât de frumos era visul pe care tocmai începuseră să-l viseze şi ea, trezirea la viaţă adică, era dureroasă, extrem de dureroasă, îşi aduse aminte de o scenă din filmul lui Tarkovski, Solaris, unde eroina, interpretată de fata unui alt mare regizor, Serghei Bondarciuk parcă, se sinucide, aruncându-se în azot lichid (sau cam aşa ceva), revine la viaţă pentru că este nemuritoare (sau nu e decât proiecţia unui gând sau a unui vis, nu îşi mai aducea prea bine aminte filmul, ce importanţă mai avea asta acum), dar revenirea e cumplită, mai dramatică decât o criză comiţială, dar cu aceleaşi spasme şi spaime, căci vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi, celebrul vers eminescian, enigmatic şi ambiguu ca un alt vers, la fel de celebru, al lui Gongora, îşi aminti şi o poveste despre versul lui Eminescu, o întreagă poveste, erau doi fraţi (poate zei, sigur eroi) care, într-o zi, se certaseră (nu-şi mai amintea de la ce) şi unul dintre fraţi îi reteză, cu paloşul, capul fratelui său. De atunci, capul zeului pluteşte în univers, dar noi, lumea întreagă adică, nu suntem decât visul acelui cap în agonie, cam trist, nu-i aşa, acum visul se îmblânzi, ca şi gerul, era cald, tot mai cald, îi venea să se dezbrace, zăpada se rumenea, era deocamdată roz, dar avea să devină la sfârşit roşie sau caramelizată, drumul devenea tot mai leneş, nu mai era drept, ci plin de coturi, ea păşea sigură şi singură pe acest drum, îi venea chiar să cânte, nu avea voce, dar în gând toţi cântă perfect, îi veni în minte acum câteva versuri auzite de la copii sau în copilărie, nu se întâmplase nimic deosebit, dar era confuză şi memoria devenea tot mai capricioasă… pe o bancă cristalină / un căţel în pijama / tot cânta din mandolină / dragă, nu te supăra… să vă spun / să vă spun / alta mai frumos / un ţânţar la patinaj / a căzut la un viraj / şi-a rupt mâna şi-un picior / şi-a rămas de-un dinte chior … ar fi vrut să zâmbească, dar acum nu mai putea… îi veneau în minte, ca într-un vârtej de pâlnie, versuri, nu putea să-şi dea seama dacă au sau nu o legătură între ele mă cutremur asemeni unui plop regal / pendulând între tăcere şi hohot / iată cobor spre sigiliul de sare al lacrimei / sufăr de melancolia brună a frigului / rumegând iarba… atotpătrunzătoarele raze x / îmi subţiază atât de mult mâna / încât nu-i mai văd sângele zvâcnind / nu-i mai ştiu bătăturile / atotorbita şi orbitoarea lumină / mă preocupă un perimetru precis / reflexia mâinii pe creier / iată îi simt nerăbdarea / şi mulţumirea şi mânia şi mângâierea / şi întunericul acesta amorf / tăind o fereastră de cretă… marea fură îmbrăţişările înotătorului / plutirea nu-i decât dezamăgirea iubirii / îndelung încercate: cine atunci / să-ţi ierte tăcerea… ne prelungim ochiul pămîntului plânge / lacrima sa îngheţată pentru o clipă e cerul / cum i-aş putea străpunge membrana / grăunte de sare rebelă închipuie stelele / şi noi înotăm / înotăm spre un mal imposibil mai pur / decât însăşi apa ce-l roade / să uităm lacrima s-o distilăm / în alambicurile argintate ale oraşului / sau acolo în munţi unde ceaţa încearcă / aburul primordial al respiraţiei / ne prăbuşim ne prăbuşim urcând spre sugrumarea / clepsidrei / căci lacrima / lacrima aceasta îngheţată e / jumătatea clepsidrei / ne prăbuşim ne prăbuşim în eternitate… pentru voi ridic catedrala frigului / înţeleapta căldură a sângelui / din munţi rostogoliţi pietre spre / mine: / sunt cioplitorul vostru de visiarba adună puteri risipite şi verdele / prelungind resturi prea devreme-aruncate / acolo în mijlocul faptei fierbinte ca / orice mijloc / o iarbă mai pură inaugurează / sălbaticul dans / faţa nevăzută de tăciune a luminii / dezlănţuie îmbrăţişările / fulgeră: dezgolit de memorie / ochiul beat adulmecă / întâiul trup adevăratul / al visului peste care viaţa adie… nu pot muri şi lacrima îngheaţă / din răsuflarea mea se nasc munţii / acei munţi care se îngână cu văile / prin care au curs… pupila magică îmi încinge mijlocul: / în mine / se-neacă un cal se scufundă un om / ezitare de înger: unicorn sau licornă / degetul meu îngheţat din frunte arată / întotdeauna nordul şi adevărul / dar nu mă-mpiedică să-mi trag peste cap / cămaşa lecuindu-mă de nemurire… fiecare din noi se desprinde de polul nord / alunecând în derivă / dacă pământul nu e decât o mare-ngheţată / (grecii o spun) / mă-ntreb ce face partea mea nevăzuta / pe sub pământ alunecând… demult l-am îngropat pe dumnezeu în mine / fără mânie fără recunoştinţă / aşa cum îngropi dintr-o solidaritate / a cărnii trupul acoperit de brumă / al păsării / dimineaţa-n grădină… am început să mă tem de păsări / am văzut ieri câteva vrăbii / ciugulind drumul… lungă e noaptea încărunţind încordată / lată-i poteca şi teama vărgată / înaltă-i doar tâmpla de fată… mi-ai spus / iată m-arunc în tine străveziule / ca de pe fereastră… ai dreptul să crezi numai acum ai dreptul să / crezi că până şi / oglinda se evaporă… da, până şi oglinda se evaporă… poate că la începuturi oamenii aşa gândeau, în versuri, poate că aşa gândesc şi la sfârşit… acum zăpada se desfăcea ca o funie, ca un caleidoscop, în milioane de culori, aşa cum se desface lumina albă când trece prin prismă, era într-o grădină a culorilor, copacii erau albaştri, zăpada roşie, destul violet în aer, dar şi galben, galben de crom, galben citron, veneau şi mirosuri, creierul părea îmbibat de mirosuri, există şapte mirosuri fundamentale, de mentă, de iasomie, de busuioc, de mosc, de vanilie, celelalte nu şi le mai aducea aminte, mi-a dispărut memoria scurtă, din nou se despărţi de ea, acum ea şi părintele păreau statui de gheaţă, deveniseră străvezii, ei singuri mai străluceau, celelalte culori erau intense, dar mate, dacă aş fi cinică, aş spune că am refăcut mitul androginului, carnea n-o mai asculta, părea opărită, aşa că, chiar dacă ar putea să se întoarcă, dacă el ar fi devenit, printr-un miracol, imponderabil, tot nu s-ar mai fi putut mişca, durerea era prea mare, ar trebui să fim acoperiţi cu o folie subţire de staniol, ca cei arşi –mai gândi.

Ce se întâmplă după, îşi amintea acum tot ca un vis, la fel de ceţos, la fel de vag, nu ştia cât de adevărat era, dar preotului îi fuseseră amputate picioarele de la genunchi, acum trăia într-un scaun cu rotile, nu-şi pierduse umorul şi cinismul, a trebuit să fiu împărţit, ca să pot fi întreg, acum se cuminţise definitiv, nu mai punea gura pe alcool, nu mai înjura, se cufunda în biblie, citind ore întregi, până ce adormea, iar când se scula, se minuna cu voce tare, de cât de înţelepte erau pildele şi cât de adevărate erau cuvintele, pe care el le ştia dinainte, dar pe cale le înţelegea doar acum, abia de acum ar trebui să fiu preot, să le vorbesc oamenilor, să le alin suferinţele, mi-am bătut joc de numele meu, căci eu trebuia să fiu cel care se luptă cu balaurul, dar nu am înţeles o clipă că balaurul era în mine sau că balaurul eram chiar eu.

Sfârşi într-o nopte, spânzurându-se, soţia îl găsi atârnând de o funie groasă, rezistentă, de cânepă. Pe masă era un bilet, pe care notase doar atât: „Am plecat să mă îndrept. Acum sunt drept.” Atât, doar ultimul cuvânt subliniat şi fără nicio semnătură. Fu iertat şi înmormântat chiar cu preot, chiar dacă mormântul lui se afla la un colţ al cimitirului şi oamenii s-ar fi putut întreba, peste ani, de ce fusese înmormântat tocmai acolo.

Şi ea suferise destul, fusese operată, fusese chiar omorâtă, la câteva zile după operaţie, chirurgul îi spusese, nu ştia de ce, am fost nevoit să te omor, ţi-am injectat curara sintetică, vreme de aproape două minute ai fost moartă, a trebuit să fi resuscitată, ai avut noroc, urmau alte explicaţii medicale, prea tehnice să le mai poată reţine, reţinuse însă faptul că fusese moartă, atunci eu înviasem, oare cum se va socoti de acum timpul meu?, în urechi îi răsună din nou ore suplimentare, despre ce era vorba, care ore suplimentare, visul ei, dinainte de îngheţ, era şi el contabilizat, era vorba, într-adevăr, de orele suplimentare predate copiilor, de momentele acelea cu visul roz, momente sau ore, nimeni n-ar fi putut spune cât timp durase totul, sau orele pe care avea să le trăiască de acum înainte, până când viaţa o va despărţi de trup?

Peste câtva timp dădu concurs, intră în oraş, ajunse la o şcoală de centru, era mulţumită, căută să fie cât mai discretă, să se strecoare printre lucruri şi oameni, rămăsese la fel de dreptă, de intangibilă, se usca tot mai mult, devenise una din acele fete bătrâne care îşi mai au ca justificare pe această lume profesia, copiii, timpul părea să nu o atingă, nu avea un rid, se lustruise doar, pielea ei avea culoarea fildeşului, când ieşi la pensie, toţi se mirară, nimeni nu ar fi crezut că are vârsta pensionării, devenise o instituţie, nimeni nu-i făcuse vreodată vreo observaţie, nici nu avea de ce, era perfectă, avea ceva de sfântă, o anumită lentoare a gesturilor, deloc studiată, naturală, o extraordinară expresivitate a mâinilor şi a ochilor, femeia asta miroase a mir, spusese o colegă mai tânără, nu i s-ar potrivi niciun parfum, niciun fard, poate că avusese o neştiută poveste de dragoste care sfârşise trist, cred că logodnicul ei murise într-un accident sau de vreo boală incurabilă, altfel nu se explica cum de niciun bărbat nu o curtase, ea se hotărâse să rămână fidelă unei amintiri de demult, unui imagini, unei icoane poate, bărbatul pe care îl iubise fusese înnobilat de dragostea ei sfântă, credinţa ei era aproape încăpăţânată, nimeni nu ştia de ce i se întâmplase cu atâţia ani în urmă, de episodul cu părintele Gheorghe, de moartea acestuia, poate că nu era nicio legătură între întâmplarea aceea veche şi demult uitată, poate că mai sunt, rar e drept, şi oameni deosebiţi, pe lângă care trecem fără să le cunoaştem calităţile, virtuţile, bucuriile, gândurile, necazurile.

Se retrăsese într-o căsuţă cu două camere, o căsuţă de pe o stradă laterală, una dintre acele străzi dintr-un oraş care, fără să fie la periferie, nici nu ştii că există, treci nepăsător pe lângă ele, nu le ştie niciun taximetrist, doar poştaşul, care ajunge şi el rar, o dată pe lună, când vine cu pensia.

Casa avusese totuşi în faţă o magnolie uriaşă, cu flori mov-sidefii, şi, pentru vreo două săptămâni pe an, oamenii o readuceau în actualitate, spuneau că undeva, prin apropiere, creşte cea mai frumoasă magnolie din oraş, dar asta n-a durat prea mult, după o iarnă geroasă, magnolia a fost tăiată, murise, dar şi până atunci oamenii nu vedeau casa, ci magnolia, când a murit, într-un mai, din alt secol şi din alt mileniu, oamenii au constat că avea totuşi rude, veniseră la înmormântare o soră şi o nepoată, nimeni nu putea să precizeze însă dacă era soră bună sau vitregă, cele două s-au ocupat, energic şi corect, pentru ca înmormântarea să fie decentă, n-a vărsat nimeni nicio lacrimă, preotul a vorbit totuşi despre meritele decedatei, n-a spus nici el prea mult, banalităţi, generalităţi, a fost o bună profesoară, o bună creştină, a fost stimată de toată lumea, o bună vecină, avusese noroc cu o zi frumoasă, semn că nu i-a părut rău după viaţă, fu înmormântată undeva mai spre marginea cimitirului, curios, destul de aproape de preotul Gheorghe.

Apoi, peste vreo şapte ani, un fost elev, ajuns un prosper om de afaceri în America, se întorsese acasă pentru un concediu şi se interesă de fosta lui profesoară. Îi găsi cu greu mormântul, nu spuse nimic nimănui, dar se hotărî să-i facă un cavou, e drept simplu, dar lângă cruce simţi nevoia să pună un înger de mărimea unui copil, un înger cu mâinile unite în rugăciune şi aripi uşor ridicate, de parcă tocmai îşi terminase zborul sau, dimpotrivă, tocmai atunci vroia să-l înceapă. Acum cavoul avea şi o inscripţie: „Dormi în pace, suflet sfânt”. Americanul plecase înainte de terminarea cavoului, dar lucrătorul, cinstit, îşi făcuse, se vede, până la capăt, datoria.

Îngerul nu stătu prea mult acolo. Într-o noapte, un grup de adolescenţi, ameţiţi de alcool, petrecură o noapte în cimitir şi vandalizară câteva morminte, doborând cruci, spărgând fotografii, rupând flori.

Doborâseră îngerul şi îl lăsaseră pe malul unui pârâu ce trecea prin apropierea cimitirului. Tinerii nu erau satanişti, erau doar teribilişti, regretară sincer ceea ce făcuseră, luară câte o amendă zdravănă fiecare, dar nu se mai întâmplă nimic altceva, nu fusese nimeni condamnat, justiţia fusese neaşteptat de îngăduitoare, de altfel tinerii, mai exact părinţii lor, reparaseră tot ce stricaseră, aşa că toată lumea fu într-un fel mulţumită. Numai îngerul nu se mai întoarse la locul său, poate şi pentru că nimeni nu mai ştia de pe care mormânt fusese luat şi nimeni nu-i revendicase lipsa.

Mă mutasem la curte – cum se spune, îmi renovasem casa bătrânească, aveam şi o mică grădină cu câteva straturi cu flori, câţiva pruni şi meri ce puteau închipui o livadă, mă hotărâsem să-mi amenajez şi un simulacru de grădină japoneză, cu puţin nisip şi câteva pietricele, dar şi o grădiniţă olandeză, cu gazon impecabil şi cu câteva obiecte decorative, observasem de câtva timp îngerul care acum avea o poziţie curioasă, aproape caraghioasă, cu faţa în apa pârâului şi cu aripile acum avântate spre cer, părând o pasăre uriaşă, un pelican sau o lebădă sau o gâscă sălbatică, pasăre venită să se adape în apa nu tocmai curată a pârâului.

Trecuse şi o iarnă peste el, dar se vede că materialul din care era făcut rezistase tuturor încercărilor chimice şi mecanice, nu-l revendicase nimeni, aşa că, într-o zi, m-am hotărât, am mers cu maşina până în buza malului, am coborât, am privit îngerul cu mai mare atenţie, era lucrat destul de fin, apa şi impurităţile ei îl coloraseră uşor în gălbui, umanizându-l parcă, nu mai avea culoarea aceea cenuşie de ciment, căci din ciment trebuie să fi fost, nici bavura, bănuiam că fusese turnat mai întâi într-o matriţă, ai fi putut crede că era chiar o statuie, nu din marmură, desigur, dar dintr-o piatră ceva mai nobilă, era destul de greu, peste puterile unui singur om, asta era şi explicaţia pentru care nu fusese luat de altcineva până atunci, am privit în jur şi am văzut că un bărbat cu părul negru, creţ şi ochii larg deschişi a uimire care mă privea cu interes, sprijinit de un gard şui, cu şipci răzleţe.

– E al dumneavoastră îngerul?

Îmi răspunse, pe jumătate nehotărât, pe jumătate interesat:

– Nu tocmai. Dar e în dreptul curţii mele.

Am înţeles că trebuie să-i dau ceva, eram hotărît s-o fac, dar m-am gândit să profit şi eu de situaţie:

-Dacă mă ajuţi să-l duc până la maşină, îţi dau de două beri…

Omul nu stătu prea mult pe gânduri, coborî alături de mine în râpă şi împreună reuşirăm să aducem îngerul la mal. Mă privea neîncrezător, se temea să nu mă răzgândesc, cine are nevoie de un înger, aşa că încercă să mă convingă:

– Am auzit că îngerii poartă noroc.

M-am arătat dezinteresat, ca nu cumva să mărească preţul:

-Nu-l iau pentru mine. Îl duc cuiva, care are o grădină mare, să-l pună în loc de pitici.

Omul se grăbi să mă aprobe:

-Da, da, bine faceţi, că e şi el un suflet…

Nu i-am răspuns nimic, aşa că se văzu obligat să mai adauge:

-De altfel eu nu ţi-aş lua nimica, că nu e a meu, l-a zvârlit aici cineva acum vreo doi ani, aşa că nu e al meu, chiar dacă e în dreptul porţii mele, dar e şi el un suflet şi când cumperi un suflet, fie că e câine, pisică sau altceva… un înger… e bine să dai ceva simbolic.

Am râs cu toată faţa, cu poftă:

– Nicio grijă, omule. Ce ţi-am promis, îţi dau. Dacă vrei, în loc de două beri, îţi dau un litru de vin bun, că am în portbagaj.

– E roşu?

-Da. Şi te asigur că e foarte bun.

– Atunci, dacă e roşu, e mai bine aşa, că e sângele Domnului, şi îngerii sunt ai Domnului, nu numai ai oamenilor.

Nici astăzi nu ştiu dacă omul preferase vinul pentru că îi plăcea mai mult decât berea sau pentru că se temuse ca nu cumva să plec, să-i spun că vin cu băutura şi să nu mă mai întorc.

Am ajuns acasă extrem de mulţumit, făcusem o treabă bună, acum îngerul era al meu, îl plătisem, l-am pus chiar în mijlocul grădinii.

Au mai trecut tot vreo doi ani, până când am primit vizita unei rude mai îndepărtate, un fel de unchi, destul de în vârstă şi de ciudat, care stătea închis în casă vreme de aproape unsprezece luni, pentru ca vara, prin august, să-şi viziteze sistematic toate rudele. Şi avea destule…

Stăteam la umbră bând în linişte câte o cafea amară şi deodată îmi spuse, arătând cu degetul, de parcă m-ar fi acuzat:

– Ăsta e îngerul Americanului!?!

Mă lămuri imediat:

– E într-un fel rudă cu noi. A plecat în State… aşa zice el şi nu s-a mai întors multă vreme. Mulţi au crezut chiar că s-a prăpădit. Aş, de unde! Se vede că e rudă cu noi. Noi nu murim decât atunci când ne vine rândul. A comandat îngerul pentru profesoara lui. Grozav a mai iubit-o şi a mai respectat-o. Spunea că e un înger. Aşa că s-a hotărît să-i pună unul la căpătâi:

– Măcar atâta pot să fac şi eu pentru ea. Văd că toţi au uitat-o.

– Dar cine era profesoara?

Moşneagul se vede că abia aştepta întrebarea. S-a apucat să-mi povestească grăbit, dar aparent fără vreun efort vizibil, tot ce ştia despre profesoară, el o ştia bine, o văzuse în câteva rânduri, iar soţia lui fusese chiar colegă o vreme cu ea. Mi-a povestit tot ce ştiţi deja. Când a sfârşit povestea, trecuseră mai bine de patru ceasuri.

A încheiat aspru, conclusiv:

– Aşa că Americanu’ avea dreptate. Era, într-adevăr, o sfântă. Dar nu o muceniţă. Sau una dintre acelea care au făcut şi mai fac minuni.

Îngerul e şi acum în grădină. Surâde enigmatic. Seamănă puţin cu mult mai celebrul înger surâzător de la Reims. Datorită lui am fost tentat să aflu cât mai multe despre domnişoara profesoară. Am aflat multe, inclusiv episoadele cu părintele Gheorghe. Am găsit chiar şi o poză, veche, cenuşie, din profil, neretuşată, dar care nu-mi spunea prea multe.

Am vorbit şi cu câteva din fostele ei colege, de la Cotunghi sau Bradiolca, din oraş. Ciudat însă: toate persoanele îşi aminteau de ea, îmi spuneau însă cam acelaşi lucruri, că era o fiinţă deosebită, o sfântă, dreaptă, cinstită, căruia nimeni şi niciodată nu i-a putut reproşa ceva, iubea copiii, îşi iubea meseria, îşi făcea ireproşabil datoria. N-a fost niciodată bolnavă (cu excepţia unei operaţii despre care nimeni nu ştia însă prea multe).

Numai că nu puteau să mi-o descrie cu precizie: parcă era o statuie de fum. Parcă ar fi venit de undeva de prea de departe, trecând pe lângă ei, fără să lase vreo urmă. Un lucru nu l-am aflat însă, oricât de mult m-am străduit: să-i aflu numele ei adevărat. Întreg şi adevărat. Unchiul meu, care avea o memorie prodigioasă, nu-i ştia numele, nici americanul nu-l ştia – se scuză, în general elevii nu reţin numele profesorilor, pentru el, ea era doar un titlu de nobleţe: domnişoara profesoară, nimeni nu o strigase vreodată pe numele mic, crucea din cimitir nu se mai păstrase, chitanţa pentru locul de veci fusese achitată de un bărbat, arhiva de la Cotunghi şi Bradiolca arsese într-un incendiu şi nu a mai putut fi decât parţial reconstituită, n-am găsit nimic nici în documentele de la Inspectoratul Şcolar. Într-un fel era explicabil: trecuse atâta vreme!

Apoi am renunţat: mi-am amintit că, fiind copil, vizitasem un muzeu celebru, m-au impresionat multe tablouri şi am fost uimit să constat cât de multe tablouri pictase un pictor celebru care se numea Anonim. Când tata m-a întrebat care pictor mi-a plăcut cel mai mult din acel muzeu, i-am răspuns senin: Anonim. A râs, apoi a devenit brusc serios şi nu m-a mai întrebat nimic. Şi astăzi cred că suprema valoare şi consacrare a unui artist este atunci când creaţia sa devine anonimă.

Poate că domnişoara profesoară spre asta a tins o viaţă întreagă şi nu se cuvenea să-i anulez tocmai eu acest ideal (etic, estetic, religios).

I-am spus totuşi Angela într-un târziu, poate şi în amintirea îngerului pe care, într-un fel, ea mi-l dăruise.

Lucian Strochi