Integrala prozei scurte: TRENUL DE STICLĂ
-Ştii că până în Capitală ai exact 365 de kilometri?
-Da?
-Da.
-Şi ce e cu asta?
-Nimic. Mă gândeam numai că într-un an sunt exact 365 de zile.
-Şi ce e cu asta?
– Nimic. Mă gândesc că e o zi pentru fiecare kilometru.
– Asta n-are nicio importanţă.
Discuţia s-a frânt brusc. Avea dreptate Virgil: ce importanţă era că până în Capitală erau exact 365 de kilometri şi că într-un an sunt exact 365 de zile?
E drept că noi tocmai învăţasem la şcoală despre banda timpului, timpul se desfăşura aşa, ca un drum, putea fi drumul vieţii, aşa că, până la urmă, faptul că până în capitală erau exact 365 de kilometri putea să însemne totuşi ceva. Personalul care pleca de la noi ajungea la Bucureşti peste exact 12 ore. Şi asta putea să însemne ceva sau putea să nu însemne nimic. Niciodată nu ştii ce să crezi despre timp. Nu poţi să te încrezi în el, mereu te păcăleşte, e mereu altul şi totuşi acelaşi. Aşa cum apa râului care îţi udă picioarele e mereu aceeaşi şi totuşi mereu alta – cum spunea un filosof. Dar filosofii spun multe, lucruri ciudate, prea greu de înţeles şi cel mai cuminte e să nu-şi baţi capul cu ele.
Până atunci fusesem şi nu fusesem în Capitală. Fusesem – pentru că trecusem prin ea de două ori cu trenul, mă oprisem în Gara de Nord pentru a schimba trenul pentru Moldova şi apoi la întoarcere. Nu văzusem altceva decât schele uriaşe de metal, grinzi care se încrucişau mereu prin aer, nu prea înţelegeam de ce erau puse aşa, de ce erau atâtea şi de ce erau atâţia stâlpi de metal, cu mii de nituri groase, ca la podurile metalice. Poate că de asta se numeşte cale ferată: pentru că are mult fier – mi-am spus – şi am continuat să merg, grăbit şi tăcut, strecurându-mă printre alţi oameni, la fel de grăbiţi. „Te duci la Informaţii şi te uiţi la Plecări, afli de la care linie pleci şi, numai dacă nu înţelegi ceva, atunci o întrebi de doamna de la ghişeu”; eu credeam că totul e simplu, aşa, ca cifrele romane, care arată ordinea, linia I era I roman, linia II -două linii, adică II roman, linia III – trei linii, numai că nu era aşa, erau altfel de cifre, care nu ştiam ce înseamnă, adică ştiam cifrele, dar nu ştiam dacă înseamnă ora plecării sau altceva, pentru că ordinea liniilor se face cu cifre romane, adică cu linii, până la urmă am întrebat-o pe femeia în albastru şi ea mi-a răspus metalic că trenul accelerat numărul doi patru cinci plecă de la linia cinci în direcţia Iaşi la ora cincispezece şi cincizeci şi cinci de minute cu oprire în staţiile… şi a început să-mi spună câteva nume de oraşe, printre care şi cel unde trebuia să ajung eu, am înţeles, am dat bucuros din cap, da, de la linia 5, era prin urmare o legătură între timp, adică ora plecării şi numărul liniei de la care pleca trenul, pentru că totul în învârtea în jurul cifrei cinci.
Privisem pe una din uşile de ieşire, de pe peron, dincolo de gară era oraşul, nefiresc de luminos, era scăldat într-o baie de lumină, dar n-am avut curajul să mă duc până acolo, mă puteam rătăci, fusesem avertizat de acest lucru, nu cumva să ieşi din gară, sigur te rătăceşti, n-am ieşit, nici nu aveam prea mult timp până să ajung la linia cinci, să mă urc în tren şi să privesc de pe fereastră peronul plin cu oameni care să grăbeau să-şi găsească şi ei un loc în tren, în trenul meu, deşi trenul era aproape gol.
La întoarcere a fost altfel, trenul nostru a avut o jumătate de oră întârziere, aşa că era să pierd trenul care să mă aducă acasă, nu l-am pierdut, dar am alergat tot timpul prin gară, avusesem mai puţin un sfert de oră la dispoziţie.
Nu fusesem în Bucureşti, pentru că nu văzusem încă oraşul.
Trecuse aproape un an, acum mă duceam în Capitală, la rude, acum era mult mai simplu, vara mea, mai mare ca mine cu 11 ani, urma să mă întâmpine la tren, să mă însoţească până acasă la ei, stăteau în centrul oraşului, în buricul târgului, cum spunea unchiul Gen, tizul meu, pe strada Vintilă nr. 2, undeva pe lângă Biserica Sfânta Vineri şi Teatrul Evreiesc de Stat, dacă s-ar fi întâmplat ceva neprevăzut şi vară-mea nu s-ar fi întâlnit cu mine, atunci aş fi luat un taxi, aş fi dat adresa taximetristului şi aş fi ajuns singur pe strada Vintilă.
Adevărul e că tata avea mare încredere în mine, credea că mă descurc foarte bine, aşa se şi întâmpla în cele mai multe ocazii, nu mă pierdeam uşor cu firea, nu izbucneam niciodată în plâns, ştiam cum să-i întreb pe oamenii mari şi mai mereu ieşisem cu bine din situaţii dificile.
Ca să ajung la gară, trebuia să trec peste o pasarelă care traversa şinele, erau optsprezece linii, pe numărate, dar numai cinci străluceau în lumina puternică a soarelui, restul erau ruginite, linii moarte sau de manevră, pe care găseai întotdeauna vagoane de marfă, cel mai adesea închise, marşutele de Mintia sau de Călan. De multe ori priveam de sus locomotivele cu aburi, de fapt erau cu fum, un fum negru, cu miros înţepător de smoală încinsă, de păcură, de gudron ars. Aşa trebuia să fie mirosul iadului – îmi mai spusese Virgil. Într-adins, când treceau pe sub pasarelă, mecanicii, care ne vedeau foarte bine, băgau presiune şi coşul imens, parcă era de vapor, arunca în sus, spre noi, scântei galbene, amestec de fum alb şi negru, în valuri, ca şi cum noi am fi fost deasupra unui vulcan. Ţipam de plăcere, câteodată aruncam şi noi cu apă în coş, balaurul se înfuria şi dădea pe gâtlej mai mult fum şi chiar flăcări. Hainele noastre miroseau ore bune a smoală, se înnegreau, ne mai certau şi părinţii, când îşi dădeau seama de ce făcusem, n-aveţi minte, dar nici mecanicii nu au mai multă minte, auzi, să se pună în mintea unor copii, mai spuneau ei şi altele, rar ne mai atingeau cu vreo palmă, mai mult în joacă şi totul se termina repede şi era uitat, cel puţin până a doua zi.
Acum mă duceam în capitală, să mă întâlnesc cu bunica, acum era la fata ei, la mătuşa mea, adică. Aveam să stau în capitală două săptămâni întregi, aşa conveniseră fraţii între ei, adică tata şi mătuşa, e bine să se obişnuiască şi el cu oamenii, cu străzile, cu maşinile, să vadă şi să cunoască şi el un mare oraş. Dar, cel mai important lucru era acela că, prin plecarea bunicii, îmi întrerupsesem poveştile de fiecare noapte.
Să mă explic. Bunica credeau cu înverşunare că eram predestinat să fiu un mare scriitor, e un jeniu, aşa să ştii – îi spusese tatei şi tata mă ironiza de atunci permanent şi mă punea să fac tot soiul de munci nedemne pentru un asemenea statut, decretat, dar neprobat, ia mai du şi tu gunoiul, jeniule, scoate cenuşa şi du-o la gard, du lăturile la porci, jeniule.
Bunica, în schimb, pretextase o insomnie rebelă, nu putea să adoarmă, dacă nu-i spuneam în fiecare seară o poveste nouă, citită sau inventată de mine.
Mă plătea pentru asta cu un leu pe zi, adică pe noapte, mă plătea cu 30 de lei la sfârşitul lunii şi eu puteam să-mi cumpăr cu aceşti bani şase cărţi, trebuia să fiu atent să nu repet povestea, bunica avea o memorie formidabilă, dacă repetam povestea, pierdeam leul, în plus plăteam şi o amendă de 2 lei, aşa că trebuia fie să citesc câte o poveste ziua, ca să pot s-o spun apoi noaptea, fie să inventez una, aparent asta era mai uşor, dar trebuia să fiu foarte atent să nu mă repet. Acum, de o lună, nu mai aveam cui să-i spun poveşti şi bunica intrase în alertă. Fusese profesoară şi învăţătoare şi îşi asumase benevol dezvoltarea mea intelectuală.
Trenul accelerat ajungea la gară la ora 11 şi 55 de minute. Venea de la Simeria, de fapt acolo se forma trenul care avea vagoane de la Deva şi de la Cluj, trenul ajungea la Petroşani la mijlocul zilei, staţiona 5 minute, pleca exact la ora 12 şi ajungea la Bucureşti pe la ora 19, adică după aproape şapte ore. Era deci un tren de zi, asta îmi convenea foarte mult, abia acum aveam să văd bine defileul Jiului, cel mai spectaculos din ţară, cu versanţi strâmţi şi atât de apropiaţi, încât nu permit să treacă printre ei decât râul şi o şosea destul de îngustă, trenul alegând o altă cale, direct prin munţi, trenul mergea foarte încet, avea mers de personal, mergea cu cel mult 30 de kilometri la oră, erau peste patruzeci de tuneluri, n-am reuşit să le număr niciodată şi asta din mai multe motive. În primul rând, intrarea în tuneluri se făcea brusc şi, până să le numeri, până să-ţi aduci aminte să le numeri, trecuseşi deja prin câteva, apoi unele tuneluri erau atât de scurte, că nu reuşeai nici măcar să clipeşti de două ori, alteori tunelurile erau deschise, cu arcade romane pe lateral, spre râu, încercai să priveşti prin ele, dar uitai să numeri tunelul, e drept că tunelurile erau numerotate, dar, între timp, se mai adăugaseră altele, aşa încât, deşi am trecut de zeci de ori prin defileu, nu am aflat niciodată câte tuneluri sunt de fapt. Tunelurile mă înspăimântau, mi se părea de fiecare dată că intru în burta unui chit uriaş, biblic, nu ţtiam prea bine ce e un chit, bănuiam că un fel de caşalot, căci balena are fanoane din care se fac mânere de umbrelăsau de baston pentru cei orbi sau bătrâni şi nu puteau înghiţi nici măcar un peşte întreg, sau în gâtlejul unui balaur, la fel de uriaş, sau că, odată ajunşi sub un munte, acela avea să se prăbuşească peste noi, cu toată greutatea, pedepsind cutezanţa omului, aşa cum se mai prăbuşeau galeriile în minele de cărbuni, sau că aveam să ne ciocnim în tunel cu un alt tren ce venea din sens contrar. Aveam credinţa că, dacă acest lucru s-ar fi întâmplat în plină câmpie, ceva sau cineva ar fi făcut ca trenurile să se evite în ultima clipă, să treacă unele pe lângă altele, aşa cum se întâmplă de obicei prin gări. În tunel şinele sună altfel, roţile nu mai aleargă lin pe şine, ci se hurducă, întotdeauna se auzea şi şuierul disperat al locomotivei, cu siguranţă că şi mecanicului îi era teamă, nu cred că punea sirena pentru a atenţiona vreun om aflat în tunel, căci ce să caute într-un tunel un om, iar dacă era ceferist, acesta ar fi ştiut să se adăpostească într-una din alveolele din pereţii tunelului, după cum ar fi ştiut şi orarul trenului.
Eram la sfârşit de decembrie, urma să petrec Crăciunul şi Anul Nou în Bucureşti, vremea era potrivită, căzuse ceva zăpadă, era multă ceaţă, era mai mult umezeală decât frig, totuşi nu ai fi putut rezista mai mult de o oră afară.
Am crezut că, fiind miezul zilei, ceaţa se va risipi, că se va ivi, de undeva, dintre munţi, soarele, palid, alburiu, totuşi soare, ar fi risipit, măcar pentru câteva ore, ceaţa ce părea din ce în ce mai groasă.
Tata lucra la C.F.R., aveam şi eu permis de călătorie gratuită, chiar la clasa I, dar nu mă duceam niciodată acolo, de obicei la clasa I nu era nimeni, sau dacă era cineva, ori era o familie care avea cu siguranţă un copil mic, râzgâiat şi plângăcios, ori domnişoare bătrâne care nu se învredniceau să-ţi arunce o vorbă măcar sau ceferişti care făceau naveta pe distanţe scurte. În schimb, la clasa a II-a, în loc de catifeaua albastră, dar decolorată, roasă de la clasa I, aveai o muşama comodă ce imita pielea, erau opt locuri în loc de şase, găseai întotdeauna oameni interesanţi, veseli, gata să-şi povestească viaţa, fără ascunzişuri şi ocolişuri, ca şi cum s-ar fi spovedit unui preot, era mai cald, nimeni nu dormea, nimeni nu era morocănos, oamenii se împrieteneau foarte repede între ei.
Trenul a venit cu o întârziere de vreo câteva minute, şi n-a venit la linia a treia, cum veneau de obicei trenurile de Simeria, ci la linia I, s-a format o uşoară îmbulzeală, s-au auzit şi câteva oftaturi şi chiar câteva înjurături, destul de blânde, poate şi pentru că oamenii nu prea ştiau pe cine să înjure şi, în plus, erau bucuroşi că trenul nu întârziase prea mult.
Am urcat în tren, era un tren de zi şi găseai destul de uşor locuri libere, m-am aşezat la fereastră, poate că aveam noroc, cu spatele la înaintarea trenului şi asta din două motive: auzisem că se vede mai bine, dacă priveşti spre spatele trenului şi apoi sunt destui cei care nu suportă să meargă cu trenul cu spatele.
N-a fost nevoie de toate acestea, pentru că, deşi compartimentul s-a ocupat integral, nimeni n-a avut obiecţii, poate că unii nici nu aveau locurile acelea, ca şi mine, când a venit conductorul n-a spus nici el nimic, doar mie mi-a atras atenţia că am permis de clasa I, iar eu nu i-am răspuns decât atât că ştiu, atunci nici el n-a mai spus nimic şi a plecat mai departe.
Compartimentul era plin, se aprinsese şi lumina în plafon, aşa că am putut să-mi examinez cu atenţie vecinii.
În faţa mea se afla un bărbat tânăr, cu faţa fină, cu ochelari cu ramă subţire, de aur, care vorbea foarte frumos şi despre care aveam să aflu că era profesor de limba şi literatura română.
Alături de el, cam de aceeaşi vârstă, o fată cu o faţă nefiresc de albă, de parcă s-ar fi dat cu făină sau cu prea multă pudră de talc.
Lângă fată se aşeză grijuliu, să nu deranjeze, o bătrânică, îmbrăcată, ca mai toate bătrânele, în negru.
Lângă uşă, un călugăr între două vârste, cu o sutană neobişnuit de curată, ai fi zis că era nouă, cu o uriaşă barbă neagră, abia înspicată spre vârf.
Alături de mine nu-şi prea găsea locul o femeie dolofană, care ofta mereu şi care îşi şi întinsese picioarele butucănoase până spre bancheta din faţă, mi s-au umflat picioarele şi aşa cred că o să se dezumfle – încercă ea o scuză.
Lângă ea, liniştită, cu nişte ochi incredibil de albaştri, senină, plutind parcă peste lucruri şi oameni, o tânără însărcinată, cu o sarcină destul de avansată.
Ultimul loc era ocupat de un bărbat îmbrăcat într-un costum cenuşiu, cu dungi roşii şi albastre discrete care îl înviorau totuşi şi care, după ce ne-a examinat pe toţi, rotitor, dintr-o singură privire, a scos dintr-o servietă de piele, destul de nouă, o carte despre renaşterea italiană, cu multe reproduceri color, o raritate pe vremea aceea şi un rebus.
După o uşoară ezitare, vârî revista între paginile cărţii şi începu să dezlege un careu.
Intrarăm în defileu, începuse deja salba de tuneluri, aşa că toţi tăceau, privind îngânduraţi şi uimiţi pe fereastră.
Mă simţeam fericit, nu vedeam când intram în tunel, îl anticipam cu o fracţiune de secundă, apoi trenul, gemând, scârţând din toate încheieturile, aproape împotrivindu-se, intra greoi în tunel.
Până la urmă deschise vorba profesorul:
-Merg des cu trenul şi cunosc bine sentimentul de stânjeneală de la începutul unei călătorii. Oamenii ar vrea să comunice între ei, dar le este jenă să înceapă. Aşa că, de astă dată, am să încep eu. Şi, pentru că sunt profesor, permiteţi-mi să vă pun o întrebare:
-Toată lumea merge până la Bucureşti?
I se răspunse în diferite moduri că da, toată lumea mergea până la Bucureşti.
-Atunci v-aş propune ceva. Pentru că avem mai mult de şase ore de mers, aş propune ca fiecare dintre Domniile Voastre să ne spună ceva, o întâmplare din viaţa sa sau petrecută altcuiva din familie. O întâmplare legată – să spunem – de ceaţă. Văd că nu scăpăm de ea, deşi apa râului o mai risipeşte în defileu. Ştiu că e destul de forţat ce vă cer, de neobişnuit, dar nu e decât un exerciţiu. Viaţa noastră e plină de întâmplări neobişnuite. Asta dacă sunteţi de acord, dacă nu, propuneţi altceva. Sunteţi de acord cu propunerea mea?
Din nou da, pe diferite tonuri, sau chiar cu înclinări aprobative din cap.
– Aş începe eu, spuse după o tăcere cumpănită călugărul, şi numele meu e Teofil, numai că ceea ce vă voi povesti eu acum nu e o întâmplare petrecută în nevrednica viaţă a mea, ci e una mai veche, atât de veche, încât a început să fie crezută doar ca legendă.
Eu vin de la mănăstirea Slatina, mănăstire bogată şi, ca orice mănăstire bogată, ferită de ochii duşmanilor, păgânilor, ascunsă între steiuri de munte, unde nu prea ajunge picior de om, până şi calul nu urcă, ci doar măgarii.
Acum mă duc la fraţii noştri de la câmpie, să schimbăm ţuica pe vin şi porumbeii pe peşti, căci aşa se petrec lucrurile la noi, dăm din puţinul nostru şi primim din belşugul altora.
Ce vă spun s-a petrecut tocmai pe vremea turcilor, cu mai bine de trei veacuri şi jumătate în urmă. Nu ştiam noi, călugării prea multe despre turci, nu ne călcaseră vreodată, se părea că erau prea departe de noi, îi loveau des pe valahi şi pe moldoveni, până la noi nu ajungeau. Numai că veni la domnie la ei un sultan tânăr, îndrăzneţ şi cu multă energie, care socoti că otomanii trebuie să ajungă la Viena şi atunci a pornit cu oaste – câtă frunză şi iarbă – spre Capitala Imperiului. Iar drumul spre Viena trece pe la noi, nu prin altă parte, aşa că am aflat că turcii luaseră drumul nostru şi că aveau să ajungă pe la noi, în cel mult trei-patru zile. Stareţul a poruncit să se îngroape şi să se zidească odoarele în munţi, în peşteri, în zidurile mănăstirii. Am pus şi noi strajă, fraţi de ai noştri care să ne anunţe când vin turcii, căci de venit tot trebuia să vină. Stareţul şi ceilalţi călugări se hotărâseră să se dea jertfă întru numele lui Hristos şi făcură jurământ înfricoşat de credinţă, să nu trădeze nimeni tainele cele mari, adică ascunderea odoarelor şi podoabelor. Era tot în decembrie, tot în această zi, de aceea poate mă şi gândesc la întâmplarea aceasta, căci astăzi e ziua când cerurile se deschid şi poate că ăsta a fost norocul nostru. Era o ceaţă albă şi groasă, s-o tai cu cuţitul, de n-o puteai alunga cu focul, deşi focuri ardeau destule pe culmi. Am hotărât să tragem clopotele aşa, în dungă, ca de primejdie, poate se va risipi ceaţa. Ne gândeam şi la ceaţă şi la turci, vroiam să alungăm ceaţa, să aflăm pe unde şi când vin turcii, să căutăm scăpare din vreme, risipindu-ne prin munţi, prin peşteri, prin păduri. Nu ne-am dat însă seama că turcii erau prea aproape de noi, că auziseră bătăile clopotului şi acum ne căutau, numai că erau derutaţi de clopote, se risipise sus ceaţa şi, printr-o minune dumnezeiască, noi îi vedeam pe ei, dar ei nu ne vedeau pe noi, căci noi priveam de sus, acolo ceaţa se limpezise şi îi vedeam întărâtaţi ca viespile într-un roi peste care cineva a venit cu fum. Îi vedeam întărâtaţi, poate şi înspăimântaţi; poate de teamă, poate că din disperare sau poate chiar înnebunise fratele nostru clopotarul, de trăgea aşa de disperat clopotele în dungă, ca la mare primejdie şi aşa şi era, căci ce primejdie putea fi mai mare decât turcii şi turcii se zvârcoleau ca atinşi de focul Gheenei; s-au strâns într-o vreme, peste vreo două ceasuri bune, într-o uriaşă armată, de înnegreau pământul alb, mai mulţi ca arborii dintr-o pădure şi s-au tot dus către apus şi n-au mai trecut niciodată pe la noi.
Profesorul zâmbi subţire, mulţumit că ideea lui prinsese, iată, viaţă.
– Ai povestit de parcă ai fi fost de faţă, deşi întâmplarea e veche de mai bine de trei secole.
– Aşa e, roşi călugărul, dar noi suntem o singură familie, şi acum şi atunci şi cât vor mai fi alţii de după noi. Şi dacă am povestit ca şi cum aş fi fost şi eu acolo, nu e pentru a spune că aş fi făcut eu vreo faptă de vitejie, ci doar pentru că, ori de câte ori închid ochii, în această zi sfântă, văd aieveatot ce s-a petrecut atunci. Oricum, atunci s-a petrecut o minune şi asta ne-a întărit şi mai mult credinţa, şi nouă şi oamenilor pe prin preajmă.
Privirăm clipe lungi defileul, trecurăm prin câteva tuneluri, dar peisajul nu ne mai fermeca acum, ne fermecase povestea simplă a călugărului, rostită smerit, şoptit, ca o spovedanie şi care nu explica nimic, rămânea întreagă, ca o minune sau ca o sfântă taină.
Profesorul căzu câteva clipe pe gânduri, apoi începu greu, cleios, parcă negăsindu-şi cuvintele, alegându-şi-le cu greu, nefiind parcă hotărât dacă să ne povestească sau nu o întâmplare, se vede dramatică, despre sine:
– La mine, cu mine e altceva. Datorez viaţa mea tocmai ceţii. Sau aşa cred eu acum. Trebuie să vă spun că nu-mi ştiu numele adevărat. Nici de familie, nici de botez. S-ar putea chiar să fiu botezat de două ori. Povestea mea e simplă şi nu chiar atât de neobişnuită. Probabil sunt un copil din flori, de pripas. Era o iarnă cumplită, cea mai friguroasă iarnă de pe la noi, de când se făceau măsurători. Oamenii nu mai ieşeau din case, zăpada întrecuse în înălţime gardurile, le înghiţise, acoperise şi ferestrele, uneori – se spunea – şi case mai scunde, mai prăpădite. Era atât de frig, că şi plumbul suna a argint. Lupii coborâseră din păduri şi, pentru prima dată, nu se sfiau să atace porci, capre, vaci şi chiar câini de prin curţile oamenilor. Părea sfârşitul lumii, soarele dispăruse parcă şi o ceaţă groasă, rece şi umedă inundase văile, câmpurile, ţi se vâra parcă în suflete. Copacii păreau la început pudraţi de promoroacă, apoi se acopereau de gheaţă, deveneau străvezii, de sticlă. Nu vedeai la doi paşi şi oamenii, când ieşeau din casă, ieşeau cu toporul în mână. Păşeau greu, legănându-se, de parcă ar fi fost pe un vapor, de parcă se temeau să nu-şi piardă echilibrul. Copiii erau înspăimântaţi de urletul lupilor, lugubru şi de schelălăitul jalnic al câinilor. Preotul era şi el supărat. Zilele treceau una după alta, duminicile la fel, şi nimeni nu-l căuta. Timpul se oprise parcă în loc, nimeni nu mai murea, nu se mai năştea nimeni, cât despre nunţi şi botezuri – nici vorbă. Într-o dimineaţă, era duminică, preotul se grăbi să ajungă la biserică. Vroia să se roage singur în linişte, cerând îndurare şi putere, sfat şi îngăduinţă de la Domnul. Auzi, parcă prin vis, mai mult ca o părere, un scâncet de copil. Îşi făcu cruce şi porni spre locul de unde venea acel scâncet, părea cel al unui căţel, aşa crezuse la început, dar se hotărâse deja în gând să-l ia în casă, preoteasa era miloasă, şi apoi era o vreme să nu dai pe nimeni afară, se lăsase o ceaţă deasă şi un frig care îţi tăia respiraţia, căută o vreme, pentru că scâncetul se oprise, până când dădu de un copil în scutece. Eram eu şi părintele se jură că m-a găsit pentru că în jurul meu se făcuse un inel de lumină ce învinsese ceaţa, aşa ca o aureolă…
-Atunci lumina şi nu ceaţa v-a salvat viaţa.
-Aşa credea şi părintele. Numai că, dacă n-ar fi fost ceaţa, m-ar fi sfâşiat cu siguranţă lupii sau câinii, înnebuniţi de foame. Cine mă lăsase, vreo fată prea tânără ca să fie mamă de-adevăratelea sau vreo femeie prea sărmană ca să mă poată hrăni, lăsase totuşi un bilet scris cu cerneală, dar care, din cauza umezelii, se ştersese aproape cu totul, doar trei litere de la început se mai puteau citi şi nici acelea nu erau sigure, vir sau ver – şi părintele – care ştia destul de bine latina – îmi spuse mai târziu că poate e de la Virgiliu sau Vergiliu, un nume frumos şi că vir înseamnă bărbat şi chiar om, iar ver înseamnă primăvară, dar numele poate veni chiar de la Verbigena, adică „cel născut din cuvânt”. Nu ştiu dacă m-am născut din cuvânt, dar cuvintele m-au fascinat dintotdeauna şi am ajuns până la urmă profesor de limba şi literatura română şi pot spune că nu-mi pare rău. După cum nici numele de Virgiliu nu-mi displace, deşi uneori îl port ca pe o povară, mai ales când sunt printre filologi.
Afară începuse să ningă cu furie, viscolit, ciudat, cu fulgi mari, labe de câine, care cad de obicei liniştit, peste noapte, atunci când zăpezile devin omeţi, nămeţi, troiene, de crezi că a nins luni în şir şi nu doar câteva ore. În cele din urmă trenul se opri.
-Face cruce cu celălalt – se hotărî să deschidă în sfârşit gura şi bărbatul în costum cenuşiu. N-aş vrea să cred că ne înzăpezim tocmai acum – mai adăugă şi se întoarse în tăcerile lui în care se simţea atât de bine.
Vreme de câteva minute nu scoase nimeni o vorbă. Până la urmă se hotărî să rupă tăcerea bătrâna. Ne privi întâi cu ochi stinşi, aveam impresia că până şi pupila îi era cenuşie, nu neagră, apoi începu să povestească cu o voce slabă, ce părea mereu gata-gată să se stingă:
-Mie, dimpotrivă, ceaţa mi-a adus numai supărare şi durere. Tot pe o vreme ca asta şi tot în decembrie mi-am pierdut fiul, unicul băiat. Asta s-a întâmplat mai demult, sunt zeci de ani de atunci, peste patruzeci, dar pentru mine e ca atunci. Şi acum îmi aştept fiul să se întoarcă din armată, vesel, ras proaspăt, mirosind a curat şi a parfum, să mă strângă în braţe şi să-mi spună vezi, mamă, te-ai speriat degeaba, uite, mai am doar două luni şi mă liberez, acum nu mai număr zilele, ci chiar orele, până să intru în civilie, două luni mai avea şi, când am auzit paşi grei în pridvorul casei, am crezut întâi că e el, îi plăcea să calce apăsat, să pară mai bărbat, îl ajutau şi bocancii soldăţeşti, grei, de piele, apoi am auzit un al doilea rând de paşi şi un gând negru m-a fulgerat, chiar aşa, am simţit un fulger negru, apoi într-o clipă, într-o singură clipă, mai lungă ca o viaţă întreagă, m-am rugat şi am sperat să fie el cu vreun coleg, deşi până atunci venise singur acasă, dar cine ştie, am auzit o bătaie uşoară în uşă şi atunci am ştiut că s-a întâmplat ceva rău, orice, numai să nu fie mort, nu poate să fie mort, nu e război, soldaţii mor numai în război, nu şi pe timp de pace, mă încurajam singură, dar n-a fost aşa, am deschis uşa, nu era el, erau doi tineri, unul cu chipiu, altul cu bonetă, cel cu chipiul a dat să zică ceva, dar n-a mai apucat, a început să-i tremure buza de jos şi să i se rostogolească lacrimi pe obraji, Filimon al nostru s-a duuus, atât doar a spus şi mi-a întins o hârtie, ce scria acolo nu pot să vă spun, pentru că în acea clipă am început să văd ca prin ceaţă, ochii mei refuzau să citească acea hârtie în care probabil mi se aducea la cunoştinţă că fiul meu e mort, căzut la datorie, în misiune, de atunci văd ca prin ceaţă, am fost pe la medici, mi-au spus uimiţi că nu am nimic la ochi, nici cataractă, nici glaucom, nici altceva, ci că e vorba de altceva, ochiul e fizic sănătos, dar nu mai duce spre creier lumina, e tot o orbire – care se cheamă cecitate – aşa mi-au spus şi a trebuit să-i cred. Până la urmă mi-am revenit, i-am invitat să ia loc pe scaune, nu puteau rămâne aşa în picioare şi i-am rugat să-mi spună cum a fost, dar să nu mă mintă, că mă supăr pe ei. Le-am dat şi ceva de băut, aveam în cămară o sticlă de vin roşu ca sângele, pripăşită acolo cine ştie cum, m-am temut o clipă să nu se fi oţetit, nu se oţetise, mă gândeam cu groază că fiul meu o mort şi mie îmi trec prin minte astfel de fleacuri, dacă e oţetit sau nu vinul şi cel cu chipiul mi-a povestit că totul s-a întâmplat din cauza ceţii, că a fost un accident, s-a auzit mai întâi un foc de armă, apoi s-a dat alarma şi atunci Filimon a plecat de la postul său spre celălalt post, să vadă ce se întâmplă, numai că soldatul din postul acela l-a auzit că vine şi a tras, e drept că a tras şi un glonţ în aer, dar apoi imediat un al doilea, care l-a lovit drept în piept. De fapt, ce se întâmplase: un camion care trecea prin apropiere, pe şosea, a dat un rateu, adică s-a scurtcircuitat bateria şi pocnetul a părut un foc de armă. Fiind ceaţă, macaraua de la betonieră a pus în funcţie un sistem de avertizare sonor, adică bătăi scurte şi repezi în metal, exact ca alarma noastră care consta în lovirea unui obuz de alamă cu bătăi scurte şi repezi. Filimon s-a stins imediat, era mort când l-au dus la infirmerie. Cât timp vorbise el, eu mă uscasem, murisem pe jumătate, rămăsesem vie, doar pentru că aveam încă datorii pe lumea asta. Toată lumea s-a purtat apoi frumos cu mine, au vrut să mă ajute cu bani, i-am refuzat, ştiu că erau şi ei oameni, dar nici nu puteam accepta să-mi vând băiatul pe bani, oricâţi vor fi fost, am refuzat şi onorurile militare, fusese un accident, nu un act de eroism, îl iertasem şi ce cel care trăsese în el, o făcuse de frică, se vede însă că iubise viaţa mai mult decât Filimon al meu şi atunci el merita să trăiască, eram prea aspră poate cu ceilalţi, cu mine, am plâns mult, fără să mă vadă cineva şi poate că şi asta a făcut ca ochii mei să fie slăbiţi, să nu-mi revină vederea. Abia la înmormântare am aflat că naşa sa îi pusese un nume greşit, adică aducător de nenoroc, căci Filimon înseamnă iubitor de singurătate, după cum greşit e şi numele meu, căci îmi spune Irina, adică pace, dar numai pace nu e în sufletul meu.
Abia când trenul se porni din nou, am observat că stătusem mai bine de o oră. Aveam impresia că de-acum mergeam înapoi, adică acum eu eram cu faţa spre direcţia de mers, dar poate că nu era decât o impresie. Conductorul trecu pe la noi, ne explică situaţia:
– Sunt probleme, a căzut foarte multă zăpadă, pe o porţiune s-au prăbuşit nişte stânci, aşa că s-a luat hotărârea ca trenul să se întoarcă şi să o ia apoi pe Valea Oltului. Asta pentru noi, care mergeam la Bucureşti, cei care mergeau doar până la Craiova au fost decuplaţi, aveau să facă transbordarea cu autobuze, ce să-i faci, aşa e uneori noaptea, dacă cineva vrea să renunţe, CFR-ul îi va returna integral costul călătoriei, speră ca întârzierea să nu fie mai mare de patru-cinci ore, vom avea tot mers de accelerat, dar trebuia să ne strecurăm printre alte trenuri, trebuie să se ţină cont de orarul lor, nu de al nostru, aşa că vom mai opri, în afara staţiilor, ne sfătuia să nu coborâm din vagoane, pentru că nu se ştie cât stă trenul şi să nu rişte cineva să rămână pe jos, în plină iarnă.
Spuse toate astea obosit, absent, resemnat, nu au mai rămas decât trei vagoane, cel de clasa I e aproape gol, dacă cineva vrea să se mute la clasa I, spuse asta şi se uită iarăşi la mine, semn că avea o foarte bună memorie, poate să o facă, dar nimeni nu vru să-şi părăsească locul, era bine, cald, ne acomodaserăm unii cu alţii, aşa că tot mai bine era aici, nu, mulţumim, rămânem aici. Profesorul făcu un calcul „estimativ”: dacă e aşa cum a spus, atunci putem ajunge în Bucureşti pe la ora 0, adică 24.
Trecurăm prin gara Petroşani în viteză, acceleratul nu opri, încetini doar la intrarea în gară, semn că nimeni nu vroia să renunţe la călătorie. Până la Simeria cunoşteam drumul, staţiile aveau nume frumoase, peisajul era încântător, mai erau vreo două trei ore până să se întunece, aşa că lumea privea din nou pe fereastră, poate pentru a-şi aduna mai bine gândurile, poate impresionaţi de povestea bătrânei. Ceva părea că s-a frânt, nimeni nu mai avea chef de vorbă, trecurăm şi de Simeria fără să oprim, semn bun, poate că nu vom ajunge la Bucureşti mâine, adică puţin după ora 24.
Curios, cea care sparse tăcerea fu tânăra cu faţa nefiresc de albă:
-Eu nu am mers niciodată prin ceaţă. Pe jos, vreau să spun. M-am ferit întodeauna să merg prin ceaţă, chiar dacă ştiam foarte bine drumul sau aş fi avut de făcut doar câţiva paşi. Mi-e teamă de ea, am impresia că cineva, care îmi vrea răul, mă pândeşte. Şi asta pentru că o visez mereu, noapte de noapte. Numai că ceaţa mea e aurie, strălucitoare. Înveşmântat în ceaţă ca într-o hlamidă, în faţă îmi apare un personaj şi mai strălucitor, atât de strălucitor, încât trebuie să-mi feresc privirea, să nu mă orbească. Nu-i văd faţa, dar ştiu că e tatăl meu, care a plecat dintre noi, nedrept de tânăr, la mai puţin de patruzeci de ani.
Interveni Teofil:
-A murit într-un accident?
-Accident? da, se poate spune şi aşa. M-am născut pe Valea Muntelui, într-un loc blestemat şi binecuvântat. Binecuvântat – pentru că e de o frumuseţe incredibilă, imaginaţi-vă nu un munte, ci un deal uriaş, care urcă mereu, adică privirea ta urcă nestingherită, întâlnind toate speciile de arbori într-o neorânduială savant orchestrată, orgă de mesteceni, brazi atât de negri, încât trebuie să te apropii până la câţiva metri de ei, pentru a vedea că sunt totuşi verzi, fagi cu trunchiuri puternice, negri, gri, uneori aproape albi, încât îi confunzi cu mestecenii, arţari cu frunze sângerii toamna, arini, sălcii, cireşi sălbatici, salcâmi… Blestemat – pentru că nimeni din zona nu trăieşte mai mult de patruzeci de ani…
-Cum asta!? E practic… imposibil…, se miră zgomotos dolofana.
-Multă vreme nu s-a ştiut de ce mor atât de tineri oamenii de pe la noi. Toţi, dar absolut toţi, se îmbolnăveau de o boală ciudată de sânge. Sângele se subţia, devenea galben, de parcă s-ar fi preschimbat în limfă. Oamenii se resemnaseră, credeau chiar că e o pedeapsă de la Dumnezeu, pentru că ochii lor erau sortiţi să vadă prea multă frumuseţe. Chiar aşa gândeau oamenii. Nu era nicio explicaţie, până când s-a descoperit că oamenii mureau de leucemie şi asta din cauza radiaţiilor. Tot dealul era un uriaş zăcământ de uraniu.
-Şi ce au făcut oamenii? Au plecat… se miră din nou dolofana.
-Nu, dimpotrivă, au mai venit şi alţii, ca să lucreze la mină. Cât despre cei care se născuseră acolo, ştiau că deja fuseseră condamnaţi. Ce rost ar mai fi avut să plece? Acolo era tot neamul lor, cu vii şi morţii. Şi cu peisajul care, repet, este incredibil.
-Domnişoară, interveni profesorul, mărturisesc că mi-a fost recitat cu puţin timp înainte un foarte frumos pastel. Vă place mult literatura, nu-i aşa, domnişoară?
Fata zâmbi, oarecum ironic şi melancolic:
-Dacă am fi într-o asociaţie de antialcoolici, aş fi început aşa: „Mă numesc Corina şi sunt alcoolică.” Dar pentru că nu suntem la o şedinţă de terapie antialcoolică, vă voi spune altfel: „Mă numesc Corina şi sunt profesoară de limba şi literatura română.” Sau într-o altă formulare: „Mă numesc Corina şi sunt bolnavă de leucemie.” O formă ceva mai uşoară, cel puţin aşa vreau eu să cred, pentru că am ales să lupt cu boala, pentru că vreau să mai am speranţe, vreau să fac un transplant de măduvă, am mulţi prieteni care vor să mă ajute, de asta am şi plecat acum la Bucureşti, să mă întâlnesc cu ei, să vedem ce avem de făcut mai departe. Atâta timp cât am cea mai mică şansă, vreau să lupt. Numai că nu v-am povestit tot visul. Tata îmi face semne, nu-l văd, nu-l aud, dar îl simt, aşa cum ai simţi în spate prezenţa cuiva. Cred că vrea să mă apere, sau îmi cere să vin alături de el, nu ştiu. În alte nopţi, îmi visez iubitul. N-am avut, fizic, niciun iubit până acum, dar tot aşa ştiu că e el, că mă aşteptă, poate că nu trebuie decât să înlătur perdeaua de ceaţă şi să-l urmez. Dar ştiu, la fel de bine, că nu îl voi întâlni niciodată.
-Nu se ştie…, încercă un zâmbet, poate o glumă, profesorul.
-Domnule profesor, vreau şi eu să-mi respect numele…
-Dar ce înseamnă? întrebai şi eu pe neaşteptate.
–Corina înseamnă fetiţă. Vine din greceşte. Întâmplător sau nu, numele nostru trebuie să spună ceva despre noi, să ne apere.
Eram bucuros că avusesem şansa să fac o asemenea călătorie cu trenul. Aflasem atâtea lucruri noi, dar cel mai mult mă impresiona faptul că înţelegeam acum că fiecare nume de fată, de băiat însemna ceva, spunea multe despre persoana care îl purta.
-Pot să vă întreb şi eu ceva? li se adresă celor doi profesori cu timiditate, dar la fel de senină şi de plutind peste toate lucrurile care o înconjurau, tânăra însărcinată. Ce înseamnă, ce semnificaţie are numele meu, Renata?
Amândoi zâmbiră ca la comandă, semn că ştiau ce înseamnă Renata.
Elegant, Virgiliu o lăsă totuşi pe Corina să explice, să desluşească numele:
–Renata înseamnă „a naşte din nou” . Vine din latină de la renatus.
– Am zâmbit, interveni Virgiliu, pentru că ni s-a părut un nume extrem de potrivit… acum.
Renate zâmbi şi ea:
-Voi avea gemeni. Aşa că numele meu este de două ori potrivit.
Apoi se întunecă brusc, muşcându-şi buzele până deveniră albe. În cele din urmă se hotări:
-Am auzit în această zi atâtea lucruri teribile, pornind de la un cuvânt oarecare, peste care trecem atât de uşor, încât mă întreb ce i-a venit domnului profesor…
-Virgiliu…
-Virgiliu… să ni-l propună. Sunt curioasă ce s-ar fi întâmplat, dacă am fi ales un alt cuvânt, dacă… în fine. Nu ar fi corect dacă nu m-aş mărturisi şi eu. Numai că nu prea ştiu cum să încep. În urmă cu câteva luni – roşi – am rămas însărcinată. A trebuit, normal, să-mi fac un set complet de analize, mai ales că mă simţeam destul de obosită în ultima vreme. Rezultatele au fost catastrofale. Le-am repetat. Aceleaşi rezultate negative. Am început să colind, însoţită de o prietenă doctoriţă, pe la toate cabinetele. Toţi medicii dădeau din cap citind analizele, cereau mereu altele, dar nimeni nu putea să-mi spună ceva concret, nu putea să-mi stabilească un diagnostic diferenţiat. Până la urmă un radiolog cu privire ageră a descoperit o tumoră pe rinichiul drept. Am fost la Iaşi, unde tata avea un fost coleg de liceu, ajuns profesor universitar şi mare chirurg, exact în specialitatea care ne interesa, adică în urologie. Am fost internată de urgenţă, şi acolo în spital au descoperit că şi rinichiul stâng era foarte grav afectat, că se impunea pentru rinichiul drept o nefrectomie totală, iar pentru rinichiul stâng un transplant renal. Colegul tatălui meu mi-a fost ca un părinte, fiica lui să fi fost şi nu s-ar fi purtat mai bine, nu ştiu cum să vă spun. În primul rând nu mi-a ascuns dificultatea situaţiei. Nu-ţi putem face puncţie, pentru că s-ar putea ca tumora să fie malignă şi atunci aş scăpa celule bolnave în organism, aşa că, la vremea potrivită, te vom opera. Culmea, rinichiul drept este normal şi trebuie să-l scot, din cauza tumorii. Din păcate rinichiul stâng nu este deloc performant, trebuie făcut urgent transplantul, dar aici se pun alte probleme, lista de aşteptare, compatibilitatea, donatorul, faptul că eşti însărcinată, faptul că vei suferi o altă intervenţie majoră. Atunci mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat:
-Procentual, domnule doctor, ce şanse de supravieţuire aş avea?
A stat aşa, tăcut, nemaibăgându-mă în seamă, timp de vreun sfert de oră, cu capul între mâini. Cred că a văzut toată operaţia, a calculat şansele, a avut ezitări, se vedea că nu vroia să mă mintă, dar nici nu vroia să-mi dea sau să-mi răpească orice speranţă. Apoi mi-a spus, rece, ca şi cum ar fi vorbit la telefon:
-Cam zece la sută…
Am crezut că se prăbuşeşte tavanul peste mine. Mă aşteptasem să zică ceva în jur de şaizeci-şaptezeci la sută şi tot mi se părea periculos, riscant… Dar zece la sută… era peste puterile mele. Se vede că mi-a fugit tot sângele din obraji, pentru că doctorul s-a hotărât să discute cu mine tot ce gândise el în sfertul acela teribil, cât îşi ţinuse capul între palme:
-Măi, fată, ştiu că nu e uşor, dar abia de acum putem gândi lucid. Să le luăm pe rând. Din analize rezultă că ai o glicemie crescută. Asta poate fi fatal pentru o operaţie de dimensiunile celei pe care voi fi nevoit să ţi-o fac. În plus, ai crescută tensiunea, ai 19 cu 10. Va trebui să te omor, cu curara sintetică şi apoi să te trezesc la viaţă cu electroşocuri, asta înseamnă 10 în plus, adică vei avea la un moment dat tensiunea 29 cu nu mai ştiu cât, minima nu contează, inima ta – ţi-am făcut chiar astăzi analizele -, rezistă sigur până la 26, prin urmare e foarte posibil să facă explozie la electroşocuri. Mai adaug necunoscutele care intervin prin faptul că e vorba şi de trei fiinţe, nu ştim ce lucruri, ce schimburi se petrec între ele, nu ştim cum vor reacţiona embrionii, nu ştim care vor fi consecinţele postanestezice pentru nou-născuţi, apoi se pune problema transplantului. Sunt ceva probleme, nu crezi?
Avea dreptate. Şi totuşi m-am hotărât să fac operaţia. Medicul, profesorul, părintele, chirurgul avusese dreptate: tumora fusese malignă. Diagnosticul stabilit după biopsie fusese clar: carcenom cu celule clare etc.
-Ai avut mare noroc. Zece zile dacă ai fi întârziat ar fi fost prea târziu, cancerul ar fi străpuns grăsimea perirenală şi celulele canceroase s-ar fi revărsat în organism. Stai liniştită, te-am cotrobăit peste tot, eşti curată, după mine nu mai e niciun pericol.
Pericole au mai fost şi înainte şi după operaţie. Am vrut atât de mult să trăiesc, încât mi-am impus să-mi scad glicemia, printr-un suprem efort de voinţă. La fel şi tensiunea. În ziua operaţiei aveam glicemia normală şi tensiune 13 cu 7. Am stat o noapte întreagă şi mi-am tot spus: acum am tensiunea 18, apoi 17, 16, pînă am ajuns la 13, tensiune ideală pentru operaţie – mi se spusese. La fel am procedat şi cu glicemia. Medicilor nu le venea să creadă. „Ţine aproape de miracol” –mi-a mărturisit un rezident. Numai că s-au întâmplat şi câteva neprevăzute: era vremea căzutului din tei – vremea când se culeg florile de tei şi se întâmplă atâtea accidente. Ei bine, tocmai veniseră doi accidentaţi care trebuiau operaţi de urgenţă. Până la urmă am primit sânge de la un alt spital, sub formă de împrumut. Operaţia a decurs perfect. Am simţit doar la trezire că sunt călcată de roţile unui tren, adică senzaţia că roţile unui tren trec peste mijlocul meu. Aveam nevoie de aer, adică de oxigen şi tocmai atunci cineva rătăcise tubul de care avea atâta nevoie. Până la urmă s-au rezolvat toate. Rămăseseră totuşi două probleme: transplantul şi faptul că, invers ca de obicei, eu eram obligată să nasc pe cale naturală, cezariana fiind interzisă tocmai din cauza inciziei pe care o aveam de la operaţie, incizie care pornea de undeva de sub buric şi mergea până undeva în spate.
Se opri câteva clipe, răsuflă adânc. Mărturisi:
-Câteodată mă încearcă durerile. Mi se pare aproape firesc. Mai am cel mult două săptămâni. Domnule profesor, adică Virgiliu, mai am încă două motive pentru ca numele meu să-mi fie potrivit. Primul, pe care îl ştiţi deja: voi avea gemeni. Aţi spus frumos şi dumneavoastră şi Corina a naşte din nou. E mai frumos şi mai adevărat decât a renaşte. Şi acum al doilea motiv. Aici e mai greu…
Se opri, suspină, făcu efortul de a se stăpâni:
– Port acum în mine rinichiul vărului meu, Nanu. Transplantul a reuşit perfect. Eram compatibili, dar nu vroiam să accept eu transplantul, pe care mi-l dorisem ca pe nu ştiu ce înainte. Cu Nanu îmi petrecusem copilăria întreagă, era o fire veselă, bun şi blând, gata oricând să-mi facă pe plac, să nu mă supere. De fapt îl chema Anania şi asta înseamnă Domnul este norul, apărarea mea. Aşa a şi fost, din păcate. Într-o noapte s-a hotărât brusc să meargă până la prietena sa cu maşina. Prietena sa se afla la vreo şaizeci de kilometri de noi, drumul era destul de liber, pustiu chiar, şoseaua nu era circulată decât ziua, era început de toamnă şi în afară de ceaţa care se mai ridica din când în când prin lunca râului, altceva nu puteai remarca. E drept că drumul însoţea, curbă după curbă, cursul Mureşului. Nu ştiu nici acum de ce se făcuse atâta ceaţă, neobişnuit de deasă pentru acea vreme. Fusese foarte cald ziua, noaptea însă vremea se răcise brusc, aerul avea abia câteva grade peste zero, în vreme ce apa râului era încă destul de caldă, nu ştiu ce s-a petrecut, oricum era ceaţă, n-a văzut un capăt de pod, a intrat frontal în el, ar fi scăpat poate, pentru că nu avea viteză prea mare, conducea prudent, numai că maşina s-a răsucit şi a căzut în râu. Deşi nu avea viteză, el a fost totuşi aruncat prin parbriz şi a căzut pe pietre, de la peste patru metri înălţime, zdrobindu-şi capul complet, ucis de pietre, precum tizul său din vechime, sfântul Apostol Anania. Atunci am simţit că înnebunesc, că nu mai e dreptate pe lume. Cum se putea sfârşi atât de brutal un om atât de bun, de sănătos, de voios, de viu? Bineînţeles că părinţii lui o luaseră şi ei razna. Când s-a ivit ideea transplantului, am refuzat cu furie, puteam să mor de două, de zece ori, dar nu puteam accepta măcar o dată ideea de a mă folosi de trupul, de viaţa vărului meu, pentru a trăi eu. Ce, organele lui erau doar nişte piese de schimb? Până la urmă însă am acceptat, pentru că au venit ambii părinţi ai lui Nanu la mine şi mi-au spus cam aşa: îl cunoşti bine şi ştii ce suflet generos a fost, e singurul nostru fiu şi suntem prea bătrâni pentru a mai avea alt fiu. Lasă-ne să ne bucurăm şi noi de viaţa ta şi de vieţile pe care le porţi în tine. Şi lasă-ne să credem că o părticică din Nanu a supravieţuit, aşa cum suprevieţuieşte, prin fruct, sămânţa. Mi-a fost milă de ei, mi-am dat seama cât de egoistă şi de proastă eram, aşa că acum îmi doream enorm să fim compatibili. Am fost, m-am operat şi acum sunt veselă, sănătoasă şi abia aştept să-mi văd minunile pe care le port încă în mine.
Trenul se oprise din nou, ne obişnuiserăm deja cu aceste opriri, erau, într-adevăr, opriri între staţii, nimeni nu cobora, nimeni nu urca, devenisem un tren-fantomă, al nimănui, totuşi viu, încercând să se strecoare printre alte trenuri, mergând cu viteză de accelerat, poate chiar de rapid şi apoi staţionând câte o jumătate de oră departe de orice staţie, de orice casă, de orice fiinţă umană, de la o vreme s-a schimbat şi locomotiva, aveam acum o locomotivă diesel, conductorul mai trecu o dată pe la noi, mai adăugă câteva vorbe, reluând de fapt informaţiile mai vechi, doar întârzierea va fi mai mare, vom ajunge în jurul orei 2 noaptea în Bucureşti, dacă nu se vor ivi alte opriri neaşteptate, dacă totul avea să meargă ca pe roate, ca la C.F.R. – adăugase ironic Virgiliu – , dar conductorul înghiţi în sec şi nu mai spuse nimic, duse mâna la cozoroc, a salut şi trecu mai departe.
Nu era frig, era destul de plăcut, ni se făcu în schimb o foame cumplită, aşa că, urmând parcă acelaşi gând, toţi începură să scoată din serviete, sacoşe, geamantane, mâncare: obişnuitele ouă fierte, tringhiuri de brânză topită, roşii de seră, slănină de casă, pui fripţi, cârnaţi afumaţi, ceapă roşie – de fapt vânătă – , câte un ardei scofâlcit, şniţele de porc, câte o cutie de peşte în ulei. Toate acestea se aşezară pe două geamantane uriaşe, se mânca la comun, cineva chiar glumi, cina cea de taină, apăru şi ţuica, de două ori întoarsă, atât de tare, încât nu mai avea nici miros, ba chiar şi un vin roşu, sângele domnului, de fapt o „streşinuţă”, destul de acru, din care băui şi eu un gât.
Cuvintele ţinuseră loc de mâncare multă vreme, dar acum stomacul îşi ceruse dreptul său şi, în mai puţin de o jumătate de oră, nu mai rămăsese nimic pe mesele acelea improvizate, sper ca asta să ne ţină până la sfârşit – mai spuse dolofana, apoi se aşternu iarăşi o tăcere adâncă, în prăpastia căreia se scurgeau, ca izvoare, pârâuri sau râuri, gândurile noastre.
Afară se lăsase noaptea, nu prea ne dădeam seama de acest lucru din cauza ceţii, dar era foarte frig, poate cea mai friguroasă zi a anului, cred că sunt minus douăzeci şi opt de grade, poate nu la noi, dar sigur în depresiuni, trenul se porni din nou, de data asta nehotărât, ezitând, ca şi cum nu s-ar fi lăsat convins prea uşor de necesitatea acestei călătorii, acestui drum, ne resemnaserăm demult, cândva va trebui să ajungem totuşi la destinaţie, mi-am adus aminte de acel bizar accident petrecut cu vreo doi ani în urmă, tot pe defileu, se surpase pământul, se lăsase, fără ca cineva să ştie, şi calea ferată, era trenul de noapte, cu două vagoane de dormit, tata ar fi trebuit să fie şi el în tren, renunţase în ultima clipă, trebuia să fie a doua zi la o şedinţă la Craiova, e drept că mai avea şi un tren de dimineaţă, care ajungea în Craiova cu o doar o jumătate de oră înainte de şedinţă, după accident ne mărturisise că visase accidentul, oricum renunţase, accidentul fusese într-adevăr curios, trecuse locomotiva, tenderul, vagonul de poştă, apoi legătura dintre vagoane cedase, se desfăcuse, se rupsese, cert e că cele două vagoane de dormit căzuseră în prăpastie, de fapt se rostogoliseră pe o pantă uriaşă, plină cu copaci, pe care vagoanele îi doborâseră, dar şi ele fură în mare parte distruse, ajungând până la urmă în apele negre ale Jiului, fuseseră 13 morţi, mai mulţi răniţi, toţi din vagoanele de dormit, pentru că celelalte vagoane se opriseră sus, în buza prăpastiei, a fost o anchetă lungă şi dură, cu multe destituiri şi chiar condamnări, C.F.R.-ul e o a doua armată, aşa spuneau toţi, unii cu mândrie, alţii cu mânie, şi cineva trebuia să plătească pentru accident, tata scăpase şi de atunci nu mai călătorea decât ziua, lasă, mai bine să-mi văd eu moartea cu ochii, încerca să glumească râzând fără veselie, fals.
Nu ştiam ce se întâmplă în celelalte compartimente, în celelalte vagoane, eram parcă rupţi de lume, compartimentul nostru părea o cabină spaţială, era acum moda călătoriilor în cosmos. Pentru câteva clipe am avut senzaţia că nu mai suntem în această lume, că suntem dincolo de timp, nu neapărat morţi, ci călători într-un alt spaţiu şi venind din alt timp. Ceaţa persista şi rarele lumini pe care le zăream prin fereastra vagonului erau nimbate, aureolate, vagi, ca şi cum un ochi uriaş ne-ar fi plâns, ar fi plâns şi privirea nu mai era deci limpede, chiar dacă părea îngăduitoare cu noi, oamenii.
Venise rândul la poveste pentru omul în costum cenuşiu, – Ilarie mi-e numele -, asta pentru că toţi au vorbit despre numele lor şi am aflat şi eu că numele ăsta înseamnă plăcut, plin de bucurie, aş vrea să fiu, pentru ceilalţi cel puţin, la înălţimea numelui meu, să-l respect adică. Nu prea ştiu ce să vă spun, cei dinaintea mea au povestit lucruri impresionante, emoţionante, adevărate, unele tragice. Dacă mă gândesc bine, cu greu aş găsi o întâmplare care să poată fi comparată cu celelalte. Am găsit totuşi, ceva, o întâmplare de demult, din copilărie. Sunt om al muntelui, m-am născut între munţi, şi, de la cea mai fragedă vârstă, am urcat pe munte, la noi se spune chiar că înveţi să schiezi înainte de a merge, însă atât eu, cât şi ceilalţi copii mergeam mult pe munte, de cele mai multe ori fără vreun scop anume, adică să mergem după ciuperci, după fragi sau după afine, ne luam pur şi simplu unii după alţii şi, în câteva ore de mers susţinut, reuşeam să parcurgem un versant al muntelui. Aşa s-a întâmplat şi acum, adică atunci. Am plecat patru băieţi şi două fete, am plecat la sfârşitul unei primăvezi frumoase şi călduroase, cred că era un sfârşit de aprilie, ne-am luat tot ce ne trebuia: cuţite, oglindă, funie, ceva de mâncare, apă, lanterne, chibrituri, toate într-un rucsac pe care îl duceam cu rândul, era o zi cu adevărat frumoasă, cu un aer tare, limpede, sănătos, oraşul se ploconea la picioarele noastre şi ale muntelui, urcaserăm destul, ne gândeam să o luăm spre stânga, să ajungem la peşteri, să intrăm în ele preţ de vreo două ore şi să ne întoarcem acasă înainte de înserare, cam ăsta era gândul nostru, fetele mergeau şi ele băieţeşte, chiar dacă probabil pentru ele era ceva mai greu, eram la vârsta când diferenţele de sex nu sunt prea evidente, nu eram decât nişte copii, ceva mai mari, desigur, fetele erau şi ele băieţi, totul era de la sine înţeles, fetele acceptau asta, ştiau că altfel nu le-am fi luat cu noi şi singure nu ar fi îndrăznit să urce pe munte.
Era cald, neobişnuit de cald, mulţi cred că e cald doar la mare sau la câmpie, nu e deloc aşa, ne-am scos totul de pe noi, rămânând în tricouri cu mânecă scurtă, va ploua, spuse cineva dintre noi şi am văzut că, într-adevăr, puţin deasupra oraşului, din văi se ridicau tăcut norii, va ploua puternic, mai adăugase, nu-i nimic, nu ne temeam de ploaie, aveam pelerine impermeabile, cu glugă, oricum, dacă va ploua, urma să ne scurtăm drumul, chiar dacă nu avea să renunţăm la ideea cu peşterile. Acuma, dacă mă gândesc mai bine, noi, băieţii eram cam la sfârşitul copilăriei, când o prezenţă feminină te tulbură şi nu ştii cum să reacţionezi, de cele mai multe ori o faci brutal, aşa cum reacţionează toţi timizii, pentru că toţi timizii sunt brutali, pentru că nu pot fi fireşti, îi trădează sensibilitatea lor exacerbată. Peştera era un bun prilej de a ne răzbuna pe fete, ne-am fi dorit să le auzim ţipând înspăimântate, probabil cineva dintre noi ar fi încercat să le sperie, să o facă pe ursul, mormăind, sau să le rătăcească, cine să mai ştie. În mai puţin de o oră, luând-o tot pe coama muntelui, am ajuns la peşteri. Ceaţa se îndesise şi norii ne urmaseră conştiincioşi, aşa că am găsit destul de greu intrarea în peşteră, am râs, ceaţa nu va veni după noi în peşteră sau, dacă va veni, nu o vom vedea din cauza întunericului, nu-i nimic, până când vizităm noi peştera, ceaţa se va ridica, iar când va fi să plouă, vom fi acasă sau, oricum, foarte aproape de ea. Aşa că am intrat în peşteră, câte doi, grupaţi aşa instinctiv, în peşteră e bine să nu fii, niciun moment, în nicio împrejurare, singur, iar câte trei ar fi fost mai greu, pentru că lăţimea peşterii nu ar fi permis acest lucru. Eu mă nimerisem cu o fată, Ana Maria, era şi colega mea de bancă, aşa că venise firesc lângă mine, cu mine. Ne-am hotărât să folosim o singură lanternă, pentru a economisi bateriile care, nu ştiu din ce motiv, probabil din cauza umezelii, se descarcă foarte rapid în peşteră. Peştera era interesantă, localnicii îi spuneau în multe feluri, Peştera Ursului – pentru că se zvonise că era foarte veche şi în ea se găsiseră cu mulţi ani în urmă oase, ba chiar un schelet întreg de urs, – , Peştera Bolii – pentru că se spunea că cine intra în ea în scurt timp se îmbolnăvea grav sau chiar murea, dar cred că asta era o scorneală a părinţilor, ca să ne înspăimânte, să ne determine să renunţăm să mai intrăm în peşteră, – Peştera Balaurului – pentru că orice peşteră care se respectă trebuie să aibă un balaur care să păzească o comoară. Nu ştiu cât de adâncă era, probabil era o peşteră obişnuită, un labirint care să se întindă pe vreo doi-trei kilometri cu totul, adică cu toate coridoarele, nu ştiu. Oricum bateriile s-au descărcat foarte repede, nu ştiu cum procedaseră ceilalţi, dacă şi ei se gândiseră sau nu să economisească o baterie, folosind o singură lanternă, mai aveam, cred, vreo trei sute de metri până la ieşire, când s-a descărcat complet şi bateria din lanterna Anei şi am rămas complet pe întuneric. Ana m-a prins imediat de mână, tremurând de frig şi de frică, am strigat, încercând să ne găsim unii pe alţii, mai rău, vocile noastre răsunau într-o sală imensă, dar nu pătrundeam mai departe sau cel puţin asta credeam noi, nu, sunetele se întorceau în ecou la noi, la fel de disperate şi de învinse cum plecaseră. Ne ţineam de mână, aveam deci o mână ocupată, încercând cu cealaltă să intuim peretele din faţa noastră, pentru a nu ne izbi cu capul în el. Nu pot să vă spun cum arătam când am ieşit, plini de vânătăi şi de sânge, păream desfiguraţi, ca nişte boxeri care terminaseră cu greu o partidă, cu ochiul stâng tumefiat, cu o arcadă spartă, cu sângele curgându-i din nas, ne loviserăm, îndeosebi la cap şi la genunchi, abia atunci ne-am dat seama ce este teama, groaza, spaima, te temi de ceea ce nu cunoşti, de necunoscut, de ceea ce nu vezi, nu poţi percepe cu simţurile. Nu cred că ne-am fi descurcat singuri, veniseră în ajutorul nostru echipe de intervenţie în mină, se vede că cineva ne văzuse şi dăduse alarma, nici acum nu ştiu cum de au acţionat atât de rapid, cum de s-au mobilizat atât de repede pompierii, salvamontiştii, echipele de intervenţie în mină, părinţii, a fost un mare tămbălău atunci şi mai ales după aceea, pentru că unul dintre noi, pe numele său Negură nu a mai fost găsit niciodată, deşi l-au căutat săptămâni întregi după aceea, inclusiv cu câinii, a dispărut pur şi simplu, parcă ar fi intrat în pământ, chiar intrase în pământ.
Cam asta e, recunosc că e prea puţin, dar amintindu-mi de Negură mă gândesc, dacă nu cumva era un nume predestinat, deşi pe atunci noi studiam prefixele şi îl necăjeam spunând Ne gură, pentru ca apoi să folosim un sinonim, dar doamnele de aici mă obligă să nu spun care era acel sinonim.
Ceaţa se mai ridicase, din când în când vedeam lumini, când unele după altele – şi atunci mă gândeam că trebuie să marcheze o şosea sau poate o uzină, o construcţie-, când răzleţe – şi atunci trebuie să fi fost de la casele oamenilor -, luminile erau destul de palide, păreau îndepărtate, parcă s-ar fi coborât printre noi stelele, nu departe, intrasem în zona dealurilor, terenul era acum mult mai drept, nu vedeam totuşi mare lucru, am înţeles că ne apropiam de câmpie, iar câmpia însemna Capitala, Bucureştiul, poate că mai avem cel mult două ore de mers, poate ceva mai mult, dar nu prea mult. Cerul începea să se învineţească, soarele încă nu avea curajul să răsară, frigul cumplit părea să-l sperie şi pe el, cei câţiva copaci care alergau înspre spatele nostru, fantomatic, zgribuliţi, ferindu-şi parcă ramurile, erau albi, de zahăr, de promoroacă, ninsese şi pe aici destul de mult, dar, din cauza gerului, pasul părea să nu se afunde în zăpadă, apăru şi soarele, brusc, ca la apocalipsă, roşu, imens, ca un gălbenuş de ou, perfect decupat pe cer. Zăpada era oţel pilit şi ars, uşor gălbuie. Viaţa părea să se fi retras de pe aceste locuri: nu vedeai păsări, nu auzeai câini, nu vedeai oameni. Pe neaşteptate trenul s-a oprit, am crezut că la semnal, undeva înainte de intrarea în vreo haltă sau gară, nu era aşa, pur şi simplu căzuse curentul, primul care a sesizat pericolul a fost Virgiliu, dacă nu vine repede, vom muri de frig, nu ştiam decât cu aproximaţie cât de frig era afară, undeva între minus 20 şi 22 de grade, bine că eram înăuntru – mi-am zis, era un mare avantaj, numai că avantajul ăsta nu ţinea prea mult, trenul era deja acoperit de brumă, din nou va venit de la noi conductorul, Renata îl porecli în glumă Corbul, pentru că vorba lui era croncănitoare, răguşită şi pentru că, ori de câte ori venea, ne aducea veşti proaste, de fapt îl chema Zeno, un nume ciudat, din cauza frigului s-au rupt liniile de înaltă tensiune, când se schimbase iarăşi locomotiva?, la frig metalul se contractă, spusese asta doct, dar şi ca să se justifice, adică nu mai criticaţi, doamnelor şi domnilor, căile ferate, nici măcar noi nu putem ignora legile fizice, şi, dacă ştiaţi că e atât de frig, de ce nu aţi stat frumos acasă, asta n-o spusese, bineînţeles, dar căutătura, din ce în ce mai tuciurie, de parcă i se strângea faţa în jurul ochilor ca în două pâlnii, asta spunea. Să sperăm că nu va dura prea mult, – mai spuse – şi dispăru, de fiecare dată dispărea fără veste şi nimeni nu reuşea să observe nici momentul efectiv al dispariţiei, nici unde anume se ducea. Virgiliu avusese, din păcate, dreptate, în mai puţin de trei sferturi de oră în compartiment era ca afară, un frig istoric, Teofil dispăru şi el şi se întoarse peste câtăva vreme mohorât, nu spusese ce i se întâmplase, dacă i se întâmplase ceva, de data asta călătorii erau mai curajoşi, se dădură jos din tren, călătorii dintr-un vagon se strânse în jurul a doi copaci destul de pirpirii, semănau cu nişte pruni, era prea departe de mine, pentru ca să-i văd prea bine şi îi doborâră, cât ai clipi, cu un topor, doamne, cât de ciudaţi şi de neprevăzuţi sunt oamenii, de unde să găseşti aici un topor, cine să ducă cu el într-o călătorie un topor şi totuşi oamenii se descurcaseră, găsiseră cum-necum un topor, doborâră copacii, aprinseseră un foc vesel şi se încălzeau, agitându-se gălăgioşi în jurul lui, frecându-şi mâinile şi strigând unii la alţii, parcă erau nişte copii la săniuş.
Nu mai aveam nici apă, nici vreo altă băutură, iar cei câţiva biscuiţi ai dolofanei se topiră imediat, ne era frig şi foame, poate că, dacă am fi mâncat ceva, nu ne-ar mai fi fost atât de frig. Nu eram în tren mai mult de o sută de oameni, cu tot cu mecanic şi conductor, aproape toată lumea coborî din tren, nu mai era niciun pericol ca trenul să plece pe neaşteptate, curios cât de bine funcţionează spiritul gregar şi la oamenii, chiar afară în câmp, oamenii rămaseră repartizaţi, adică erau grupaţi aşa cum erau în tren, pe vagoane şi compartimente.
Focul ameninţa să se stingă, cineva comentă cu jind, uitându-se la tren, altădată trenurile erau de lemn, acum ce să faci, să pui tablă pe foc, nu arde, până la urmă porni spre noi, dinspre apus, tăind în diagonală câmpul, un mastodont roşu, o arătare ciudată, un utilaj ce părea că este un tractor cu lamă, numai că avea montat pe el şi o macara telescopică, numai că braţul macaralei nu se termina într-un cârlig, într-un „braţ”, ci cu un piron de oţel, uriaş, era de fapt un picamăr uriaş, în plus monstrul trăgea după el o remorcă goală.
Cineva din primul vagon, cel de clasa I, chemase prin staţie utilajul, se vede că mastodontul era folosit mai mult la demolări, decât la înzăpeziri, utilajul venise şi acum omul invitase, strigând cu glas puternic, răspicat, hotărât, se vede că era şef de şantier sau oricum un şef care nu admitea să fie contrazis în momentul acţiunilor sale, să plece cu el, adică în lada remorcii, pe toţi cei din primul vagon şi – adăugă el -, dacă cineva e rănit sau are nevoie de ajutor urgent, din celelalte vagoane, atunci pot să vină şi el, nu se arătă însă niciun amator, voi spune să vină două autobuze, nu se poate să staţi aşa în ger, în plin câmp, ai nimănui.
Plecaseră chiuind ca la nuntă, oamenii păreau atraşi de utilaj ca de un magnet, păreau de tablă, de metal, nu încăpură desigur toţi în remorcă, câţiva se urcară chiar în cupa tractorului, ineditul car alegoric tăie din nou câmpul, tot în diagonală şi dispăru, spre cel mai apropiat oraş, aflat – îşi dădură unii cu părerea – la circa douăzeci de kilometri de tren.
Priveam în jur câmpia şi simţeam că ameţesc. Pentru un om de la munte câmpia înseamnă alienare, nu este decât un drum uriaş, desfăşurat, ca o blană de animal proaspăt jupuit, ridicând aburi groşi, un drum pe care piciorul îl străbate fără vreo împotrivire; numai că drumul acesta e infinit, pare a nu se sfârşi niciodată, nu ştii de unde să pleci şi unde să ajungi, nu ai nici vârf, nici poale, nici copaci, nici izvoare, doar pământ şi acum nici pământ, doar zăpadă spulberată, vântul învârtejându-se mereu, dezgolind ici-colo pământul negru şi îngheţat.
Noi eram compartimentul 2, vagonul 3, locurile 21-23-25-27, 22-24-26-28, adică în tren nu găseai locurile 20 şi 29, nimeni nu putea să-ţi explice de ce se făcea aşa numerotarea şi am hotărât să rămânem uniţi, adică împreună, la bine şi la rău, până când viaţa ne va despărţi, – asta parafrază Dolofana – , aflarăm că o cheamă Oana, că era de profesie moaşă, eu am născut câteva mii de copii, spunea asta cu mândrie şi bucurie, da, viaţa ne desparte, nu moartea, moartea ne apropie.
Teofil, Virgiliu, Ilarie şi Oana plecară împreună, după ce Teofil le şopti ceva, se întoarseră însă destul de repede de la tren, tăbârcind două cuşti uriaşe în care se găseau porumbeii promişi fraţilor de la câmpie. Ne încântau mai mult ramele de lemn ale cuştilor decât porumbeii, ceilalţi călători se organizară şi ei, aşa că în curând, apărură trei focuri, unul mare, cel mai mare, a celor din vagonul doi, altul ceva mai mic, al celor din vagonul trei (în afară de noi, celelalte compartimee adică) şi cel mai mic, al nostru.
-Parcă am fi în deşert şi privim piramidele.
-Tot deşert e, numai că aici suntem la Pol.
În foc ardea tot ce putea arde, ziare, reviste, câteva cărţi, creioane, sticle de plastic, bucăţi de lemn, o jumătate de căldare de motorină de la mecanic, mături de pai, ciulini şi scaieţi găsiţi pe câmp, hârtie igienică, cât se mai găsise la toaletă, şerveţele.
Ce s-a petrecut pe urmă a fost ca un adevărat vârtej: o doua cuşcă a fost dăruită călătorilor din al doilea vagon, ceilalţi porumbei, din prima cuşcă, ne-au rămas nouă, celor din al treilea vagon.
A început apoi masacrul porumbeilor, nu ştiu câţi porumbei avusese Teofil, dar ştiu că nouă, celor din compartimentul 2, ne-au revenit câte doi porumbei de persoană, porumbeii au fost tăiaţi, apoi pârjoliţi, apoi, curăţaţi de măruntaie, apoi fripţi, mirosea tot câmpul a pene arse, a carne friptă, mirosuri grele, apa era acum la mare preţ, aveam zăpadă, dar nu prea se găseau vase, şi sarea, mâncam carnea pe jumătate crudă, pe jumătate prea arsă, ni se părea însă dulce, ne era foame, nu era o foame organică, ci una, nu ştiu cum să zic, existenţială, deveniserăm oameni de cavernă, primitivi, eram fii direcţi ai naturii mame, nimeni nu a zis nimic atunci, mai mult de şaizeci de oameni devorând peste o sută de porumbei, asta era, într-adevăr, o imagine de apocalipsă, au venit în cele din urmă şi vulturi şi chiar vulpi, ce miros trebuia să aibă fiarele, acum hoitarii nu se mai temeau de oameni, vulpile păreau înnebunite, se strecurau încăpăţinate, îndârjite printre picioarele noastre, vulturii erau mai liniştiţi, aşteptau răbdători ca grămada de carne şi oase, de măruntaie însângerate să crească, apoi s-au grupat şi ei, sfâşiind cu gheare şi ciocuri puternice, oasele care trosneau sec, de parcă ar fi fost vreascuri de brad uscate, cartilagii şi intestine. Acum câmpia devenise roşiatică, părea curtea unui abator uriaş, când a venit şi al doilea autobuz, şoferul a rămas şocat, privindu-ne cu ochi holbaţi, fără să scoată multă vreme vreun cuvânt, apoi ne-a spus că poate lua aproape patruzeci de oameni, autobuzul avea capacitatea de 33 de locuri, pentru ceilalţi plecase deja spre noi, un alt autobuz, aşa că, cei care rămân, să nu se impacienteze, a spus parcă neliniştească, nu mai ţin minte, călătorii din vagonul 2 au plecat imediat, parcă ruşinaţi de masacru, mulţumindu-i lui Teofil totuşi.
Soarele se ridicase mult, era la fel de uriaş şi de roşiatic, iar aerul care îl înconjura tremura. Era încă foarte frig, rămăseserăm vreo douăzeci de oameni, călătorii din trei sau patru compartimente, când deodată Renata a dat un ţipăt sfâşietor, scurt, de parcă ar fi fost lovită de moarte, Oana-Dolofana, moaşa a înţeles imediat despre ce era vorba, a dat câteva porunci hotărâte în stânga şi în dreapta, cerea apă fiartă şi cârpe curate, cât mai multe şi cât mai repede, la ţipătul Renatei fiarele au ridicat ca la o comandă nevăzută, neauzită, dar fermă, capetele, au ciulit urechile, apoi au scâncit, ascultând de o voce care nu putea fi ignorată şi s-au risipit spre o pădure sură, care abia se ghicea în depărtare.
Renata era înconjurată de câteva femei, eu eram destul de aproape, dar nu am văzut nimic, auzeam însă icnetele şi gâfâiturile Renatei, din ce în ce mai sacadate, mai ascuţite, apoi un scâncet de copil, un strigăt de bucurie, nu ştiu al cui, poate al Oanei, poate al altei femei, din nou un scâncet, din nou un strigăt. E o minune, un miracol – a mai spus Oana, ea era cu adevărat fericită, Renata născuse în plin câmp, pe nişte haine, gemenii erau acum înfăşaţi bine, frigul nu ajunsese până la ei, şi atunci am auzit versurile uşor cântate ale Corinei: când naşte o femeie păsările aflate prin preajmă / în zbor / cad fulgerate / caii pornesc speriaţi fără stăpân / ca la miros de lup / făcută ghem luna urlă de spaimă / tremurători copacii se risipesc în frunze / şi apa din fântâni se-ascunde-n mâl / când naşte o femeie înspăimântaţi bărbaţii / se-adăpostesc sub poduri / se-ncurcă paşii fiarei în păduri / şi-n cimitire petrezesc şi literele / crucilor de lemn.
Le-a spus şoptit, ca un omagiu adus Renatei, vieţii, nouă, apoi i-a dăruit Renatei poezia scrisă pe o bucată de hârtie ruptă dintr-un caiet. În depărtare, prelung şi unic, se auzi şi un urlet de lup, de parcă noi, strănepoţii lui trebuia să aflăm că el, totemul nostru aflase şi se bucurase de miraculoasa întâmplare.
Ce a urmat parcă nu mai are vreo importanţă. În mai puţin de un sfert de oră a venit autobuzul care ne-a dus până la Bucureşti, în aproximativ o oră şi jumătate, lăsându-ne pe toţi în Gara de Nord, mai puţin pe Renata şi pe Oana care au plecat direct spre spital. Plecând, Oana ne-a făcut un semn cochet din mână şi ne-a mai spus:
– Regret că nu am avut ocazia să vă povestesc şi eu ceva. Am fost singura care nu v-am povestit nimic. Mă veţi ierta pentru asta, dar – şi aici râse cu poftă, dezvelindu-şi toţi dinţii – şi ce dinţi frumoşi mai avea! – am făcut şi fapte bune, doi gemeni, asta nu se întâmplă în fiecare zi… şi ce zi!
Aş fi vrut să-i răspund Oanei:
-Nici eu nu mi-am istorisit întîmplarea.
Am renunţat însă. Dacă mă gândesc bine, pe mine nu mă prea băgase nimeni în seamă.
Am privit ceasul gării. Arăta exact ora 11 şi 55 de minute. Trecuseră exact 24 de ore. S-au poate că timpul încremenise în aşteptare. Am privit şi trenurile din gară. Nu ştiu de ce, dar mi s-au părut, pentru o clipă, toate străvezii. Sau de sticlă.
Aşa cum, tot de sticlă, rămasese în câmpie şi trenul nostru. Trenul de zi, de noapte, de dragoste de viaţă şi de moarte.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.