Integrala prozei scurte: Portret în oglindă
Se spune că există peste trei sute de mii de nuanţe de roşu, tot atâtea de verde sau de albastru. Se mai spune şi că ochiul unui pictor poate distinge aproape treizeci de mii de nuanţe ale unei culori. La fel ca ochiul unei ţesătoare cu multă experienţă. Adică de o sută de ori mai mult decât percepe un om normal, obişnuit.
Eram considerată o pictoriţă bună.
-Vezi, draga mea, îmi şoptea oracular profesorul de desen, desenând prin aer cercuri pe care probabil şi le-ar fi dorit perfecte, arta plastică, mai exact pictura presupune trei componente principale: culoarea, desenul şi compoziţia. Culoarea vine de la Dumnezeu, desenul se învaţă. Compoziţia… aici e adevărata problemă. Aici se întâlnesc intuiţia cu inteligenţa, sensibilitatea cu cultura livrescă, rece, obiectivă, capacitatea de a fantaza şi memoria fotografică.
Acum le spun eu elevilor mei:
-Oricât de mult v-ar plăcea nonfigurativul, să ştiţi că avem nevoie de tipare, creierul uman vrea să recunoască tipare, îndeosebi pe cele antropologice. De aceea vedem capete uriaşe sculptate în stânci, când, de fapt, e vorba doar de un joc, de un capriciu al naturii. Imaginaţia noastră, nevoia noastră de concret, de tipare compensează restul.
La facultate, unul dintre profesori ne spunea, folosind o întreagă gamă de verbe dicendi:
-Vă spun, vă declar, vă jur că prea multe genuri în pictură nu sunt. Sau teme, dacă vreţi. Există, bineînţeles, peisajul. Apoi natura statică (moartă – e un termen care îmi displace). Dar cred că proba probelor pentru un pictor o constituie portretul. Astăzi vom învăţa câte ceva despre portret.
Îl admiram pentru că era sobru, precis ca un metronom, previzibil, orice s-ar fi întâmplat, nu s-ar fi abătut de la programul său, de la discursul său.
-Un portret complet trebuie să cuprindă, fizic, sublinia puternic cuvântul, ridicând spre noi nişte incredibili ochi albaştri în care se aduna toată candoarea lumii, următoarele componente: Corpul – adică siluetă, proporţii, talia, constituţia, braţele, mâinile, gâtul, umerii, picioarele…
…Apoi fiecare element era disecat, exemplificat, avea o mână uşoară, hârtia, pânza nu îi opuneau nicio rezistenţă, mişcarea era atât de naturală, încât se părea că el nu face decât să urmeze conturul unui tipar deja existent, degetele sale păreau ale unui pianist, creionul, pensula îl încurcau, ar fi pictat mult mai bine cu degetele, s-ar fi jucat cu formele, le-ar fi îmblânzit, da, mi-a răspuns odată, când am avut curajul să-i spun asta, cred că aş fi vrut să fiu pianist sau poate dirijor, n-a fost să fie, nu regret deloc că nu am ajuns pianist, dar sculptor, am mai întrebat, sunt prea nervos şi prea grăbit pentru sculptură, arta asta cere, între alte calităţi, o răbdare benedictină. Continuăm de acolo de unde fusese întrerupt: -Figura –adică forma capului, conturul feţei, părul (tipul de chelie), fruntea, sprâncenele, ochii, nasul, gura, buzele, bărbia, tenul, ridurile, barba şi mustăţile, urechea.
Colegii mei mai protestau, li se părea pierdere de vreme să se insiste atât de mult asupra unor elemente pe care ei le considerau neesenţiale. Bombăneau:
-Auzi, patru ore ca desenezi o ureche.
Profesorul se făcea că nu înţelege, ofta ipocrit:
-Ce să-i faci, aşa e programa. Sunt de acord cu voi că pentru a desena corect o ureche ar trebui s-o studiem măcar patru luni! Urechea, mâinile, buzele şi nasul sunt esenţiale pentru reuşita unui portret. În realitate toţi sunt interesaţi doar de ochi. Dar ce s-ar face ochii, fără gene şi sprâncene, fără frunte, fără nas. Vă înţeleg: şi eu, când eram foarte tânăr, aş fi vrut să pictez numai… nuduri.
Elevii mei par să mă asculte extrem de interesaţi. Le dictez, pur şi simplu, citându-mi parcă profesorul:
–Semne particulare –rectificări anatomice cu sens cultural: urmări ale unor intervenţii chirurgicale, mutilări (juridice, religioase, profesionale, terapeutice, erotice) –tatuaje şi ornamente. Amănuntul este extrem de important pentru un portret. Reţinem nu generalităţile, ci particularităţile. O cicatrice, o aluniţă, un fir de păr crescut rebel…
Mircea, care vrea să iasă tot timpul în evidenţă, mă completează:
-Tatuajul e şi el o formă de scriere.
Admit şi completez, chiar dacă aş fi vrut să comentez altceva:
-Într-un fel. E şi un act de voinţă, de opţiune pentru un simbol cultural, o bravadă…
Profesorul ne vorbeşte despre vestimentaţie. Şi vestimentaţia e o componentă, ceva mai subtilă, a portretului fizic. Vorbim apoi despre podoabe şi insigne şi mai ales despre:
–Trăsături dinamice (funcţionale) –ţinuta corpului –poziţia capului, mersul, mimica, privirea, vocea, râsul, tusea, vorbirea, ticuri.
(Înclin să le dau, de data asta, dreptate, colegilor mei. Cum să poţi picta vocea, râsul, tusea, vorbirea, ticurile? Pictura e statică, toate astea sunt elemente auditive sau dinamice.) Am curajul să-mi arăt nedumerirea. Profesorul surâde, binevoitor, înţelegător:
-Aici e marea problemă. E uşor să pictezi strigătul unui om. E infinit mai greu să-l faci să vorbească, să înţelegi ce spune, ce îţi spune. Poţi surprinde un tic pe jumătate, îl poţi sugera. Aveţi încredere în inteligenţa privitorului. El va completa ceea ce ai surprins tu pe pânză, cu imaginaţia lui, cu experienţa sa culturală. Ştiţi ce sunet scoate personajul lui Edward Munch în Strigătul? Pentru că e vorba de un singur sunet!
-A?
-Nu, e vorba de un sunet rotund, de o vocală rotunjită.
-O?
-O exprimă surpriza, mirarea, chiar admiraţia. Niciodată durerea. Încercaţi cu U. Toată grupa.
Urlăm în diferite tonalităţi şi intensităţi vocala U.
Tocmai atunci uşa clasei se deschide şi intră un inspector.
E atât de surprins de sunetele noastre, încât e clar că trebuie să primească o explicaţie amplă şi doctă.
Profesorul e calm:
– Vă aşteptam, domnule inspector.
Toată grupa izbucneşte într-un râs nervos şi eliberator.
Sunt chemată la poliţie. Sunt tratată cu toate menajamentele. Se umblă la coarda sensibilă:
-Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră. Ce şansă pentru noi…
Inspectorul îşi dă seama de gafă, ce şansă pentru ei ca eu să fiu aproape violată, dar nu ar vrea să retracteze, pentru că de fapt s-a gândit că şansele pentru ca portretul-robot să reuşească sunt foarte mari, pentru că eu sunt pictoriţă, profesoară de desen, am ochiul format, reţin uşor detalii pe care altcineva, adică un om obişnuit, nu le observă.
-Ne interesează foarte mult să ne povestiţi ce s-a întâmplat de fapt, ce detalii aţi reţinut, asta înainte de a trece la portretul-robot…
Îmi cere de fapt să fac o reconstituire, propria mea reconstituire. Încep prudent:
-…Era destul de întuneric. În plus, purta pe faţă o cagulă elastică, cred că era aşa ca o genunchieră, albastră, un albastru ultramarin, bordată de o dungă albă, curată, deci era nouă, nepurtată adică. Apoi individul era foarte înalt, avea cu ceva peste un metru şi optzeci şi cinci de metri, poate chiar un metru nouăzeci, spun asta pentru că eu am un metru şi şaptezeci şi patru, iar braţul lui era uşor înclinat în jos când a ajuns la gâtul meu.
M-am oprit, am închis ochii, am încercat să derulez filmul mai departe. Inspectorul a crezut altceva:
-Ştim că sunteţi foarte emoţionată. Poate un pahar cu apă…
Am zâmbit stins:
-Emoţionată? Deloc. El era foarte nervos, foarte precipitat, a realizat că nu eram eu victima perfectă, ar fi vrut să dea înapoi, dar nu mai avea cum. Ştiu că nu e prea comod pentru mine, prea convenabil ce o să vă spun, dar l-am lăsat să mă aducă la parter, la pământ, fiindcă ştiam că acolo am mai multe şanse…
Inspectorul mă privi uimit:
-Ce-aţi făcut…?
-Simplu. E adevărat că un bărbat e mai puternic decât o femeie în mod obişnuit, dar pentru viol e nevoie de mai mult de un bărbat. Nu uitaţi că am făcut şi noi, pictorii ceva anatomie. E drept că nici el nu era chiar un amator, se vede că exersase de multe ori mişcările. Numai că surpriza lui, cea de la început, când m-a atacat din spate, a devenit surpriza mea, pentru că m-am redresat, el nu se aştepta în niciun caz să fiu perfect calmă, să-i rezist, mai mult, să contraatac…
Inspectorul era tot mai uimit, stereotipia era însă aceeaşi:
-Cum adică…?
-Când mi-a venit bine, l-am strâns cât am putut de testicule! Simplu! A mugit, s-a ridicat repede, şi-a scos cagula cu un gest reflex, se vede că se sufoca de durere, a încercat să fugă, a plecat totuşi destul de şovăitor, cel puţin primii paşii, apoi a reuşit într-adevăr să fugă. E foarte puternic, îşi revine foarte repede, pentru femei e un pericol real…
-Înţeleg că l-aţi văzut, adică i-aţi văzut faţa…
-I-am văzut faţa, dar nu din faţă. Din profil şi de jos în sus, ca într-un racursiu răsucit. În plus era destul de întuneric, aşa cum v-am mai spus. Să încercăm totuşi. Oricum desenatorul vostru trebuie să fie deosebit de talentat.
Era. L-am recunoscut. Cu ani în urmă îmi fusese elev, unul dintre cei mai buni elevi pe care i-am avut la desen. M-a recunoscut şi el şi mi-a spus şoptit săru-mâna, semn că nu se schimbase prea mult, că relaţia noastră oblică, adică elev-profesor, funcţiona şi acum.
Inspectorul interveni:
-N-am ştiut de această relaţie. Dacă vă simţiţi jenată, am putea să…
I-am răspuns, aproape brutal:
-… să ce? Dimpotrivă, pentru mine e o şansă. Ştiu ce să-i cer, cum să-i cer. Ştiu că nu va fi uşor.
Inspectorul mai interveni o dată:
-Mă gândesc că poate ar fi mai bine dacă l-aţi schiţa dumneavoastră. Pentru dumneavoastră ar fi un act de observaţie directă, pentru el o operă de imaginaţie oarecum liberă.
-Nu poţi visa şi scrie în acelaşi timp. Îi pot povesti destul de exact imaginile. Sunt convinsă că le va putea prinde şi surprinde.
-Bine atunci.
Am povestit, extrem de exact, aproape pedant, fără să risipesc o fotogramă, tot ce se petrecuse.
Era destul de simplu. Derulam un film, destul de ciudat, în film eu eram protagonistul, acum eram doar un privitor, un spectator care încearcă să fie martor.
L-am rugat pe pictor să aibă la îndemână două coli. Pe una să deseneze, să schiţeze cu cărbunele, portretul. Pe cealaltă să fie gata să noteze toate detaliile legate de proporţii, umbre, mişcare, unghiuri, înălţime, lăţime, să fii în stare să cuantifici până şi răsuflarea.
Nu ştiu de ce, dar figura mi se părea vag cunoscută. Să-l mai fi cunoscut anterior, să fi stat vreodată faţă în faţă, privindu-ne în ochi, mă deranja foarte mult unghiul, dacă s-ar fi întors cu cel puţin cincisprezece grade mai spre dreapta, îl vedeam doar din când în când, erau doar străfulgerări, imaginea era prea rapidă pentru ochiul meu, nu se închega, ar fi fost mult mai util un film pe care să-l poţi apoi procesa, pictorul revenea mereu, era extrem de răbdător, ştergea, adăuga, ştergea din nou, eu eram de vină, eu eram aceea care ezitam, tocmai pentru că nu vroiam să greşesc, o linie în plus sau în minus, o curbură falsă ne-ar fi dus în altă parte, spre o altă identitate.
Lucram de mai bine de şase ore şi eram epuizaţi amândoi, mânile pictorului începuseră să tremure uşor, începeau să-l trădeze, începuse să mă doară şi pe mine capul de atâta încordare, în două rânduri inspectorul fu de părere că ar fi bine să ne oprim, până la urmă am acceptat amândoi, dar am mai rămas să privesc, o dată şi încă o dată, imaginea care părea înghesuită, împachetată, refuzând să se desfacă.
M-am dat până la urmă învinsă:
-Asta e. Reluăm mâine. Am să fac exerciţii şi singură, acasă.
Nu ştiau la ce exerciţii mă refeream, dar aprobară amândoi. Trebuia să reiau mişcările, să forţez mişcarea, să duc imaginea mai departe, măcar cu un milimetru, credeam chiar că voi reuşi să-l fac să întoarcă până la urmă capul, agasat de insistenţa mea, ar fi cedat până la urmă nervos, mi-a venit să râd, ce idee, apoi am simţit că am câştigat ceva, ceva extrem de important, acum ştiam despre ce e vorba, imaginile mele repetate, forţate, chinuite m-au dus, ca într-o sinestezie, spre alt simţ, cred că e vorba de un schizofren, au zâmbit şi ei, cu siguranţă că e vorba de un schizofren, ce om normal ar ataca o femeie, evident că e vorba de un nebun, nu, i-am contrazis, nu e vorba de aşa ceva, l-a trădat ceva, schizofrenii au un miros specific, mi-am amintit acum, mi-am amintit mirosul, în urmă cu câţiva ani fusesem la cineva, în vizită, fusese internat la psihiatrie, trecusem pe lângă salonul schizofrenicilor şi am remarcat un miros specific, asemănător cu cel de penicilină injectabilă, i-am spus şi doctoriţei despre miros şi ea mi-a confirmat, da, schizofrenicii au miros specific faţă de alţi bolnavi psihici şi asta nu se datorează doar medicamentelor, cum crezusem eu, şi el mirosea aşa, remarcasem atunci acest lucru, numai că acea impresie a fost anulată de altele, mult mai puternice, dar acum, iată, mi-am adus aminte, el mirosea a schizofren, asta nu spunea nimic, poate că fusese şi el într-o vizită, nu trebuia să fie neapărat pacient sau medic psihiatru, dar eram tot mai convinsă că nu mă înşelam, sigur nu mă înşelam.
–Da, se reduce mult aria de investigaţii, de suspecţi am vrut să spun- adăugă inspectorul, privind undeva în gol, de parcă acolo ar fi putut citi o listă întreagă de suspecţi ca pe o listă de abonaţi telefonici.
Încercam acum cel mai greu lucru, un proces de epură, adică să rotesc profilul până să ajungă faţă.
Nu reuşeam, liniile curbe trebuia să fie mai strânse, dar unde anume, pentru a nu modifica expresia, până la urmă am reuşit, dar expresia era cea a unui torturat, ca şi cum rotirea capului nu s-ar fi făcut natural, firesc, odată cu rotirea gâtului, a trunchiului, a întregului corp, ci numai a capului.
Mă priveau fix doi ochi răi, înconjuraţi de sprâncene apropiate, unite aproape de rădăcina nasului, maxilarul era puternic, alungit, semăna oarecum cu cel al unei reptile, al unei şopârle mai exact, pomeţii erau înălţaţi, prea aproape de ochi, faţa întreagă se strângea spre ochi, ca spre două pâlnii.
Atât de puternică era expresia urii, încât ochii, deşi perfect aliniaţi, păreau atinşi de strabism.
Nasul era şi el puternic, drept, uşor turtit, ca al unui boxer.
Când am ajuns la gură, am observat că buzele erau asimetrice: buza de sus era subţire, parcă ar fi fost doar o incizie făcută cu un bisturiu extrem de fin; dimpotrivă, buza de jos era prea groasă, puternic senzuală, pe parcă s-ar fi reunit în aceeaşi imagine două tipuri extrem de diferite, un alb ambiţios, de o ambiţie fără margini, crud, neezitând să ucidă, chiar fără motiv şi un senzual, atât de lasciv, de libidinos şi de instinctual, de visceral, încât te-ar fi violat fără vreo ezitare sau remuşcare, numai să i se fi ivit cea mai mică ocazie, un amestec de oligofren şi de schizofren, am crezut chiar că am greşit în descriere, pur şi simplu erau două expresii total diferite, două tipuri care nu se mai recompuneau, rămânând independente, ca într-o metamorfoză incompletă, ca şi cum un scandinav ar fi vrut să se deghizeze într-un somalez şi cineva ar fi intervenit în această modificare, lăsând-o doar parţială.
M-am clătinat, portretul îmi vorbea în şoaptă, metalic, de parcă esofagul i-ar fi fost extirpat şi înlocuit cu un tub de plastic sau chiar cu unul metalic, erau cuvinte, dar cuvintele nu aveau timbru, nu aveau nimic omenesc, parcă ar fi fost pronunţate de un robot, de un aparat, iar ritmul era precis, de metronom:
– Tu, să nu mă vinzi, că eu te ucid.
Chiar aşa, trei-patru silabe din două litere apoi un cuvânt ceva mai lung. Aveam senzaţia stranie că portretul îmi vorbeşte doar mie, doar eu puteam să-l ascult, vorbea greu, nu din cauză că venea dintr-o realitate sau virtualitate bidimensională, ci de altundeva, dintr-un timp încă indecis, cu cuvinte extrem de simple şi apoi scuipa un cuvânt ceva mai lung, de obicei un verb, la sfârşit, atunci când te aşteptai mai puţin.
Pictorul nu spunea nimic, cu siguranţă că aveam un coşmar în plină zi, un moment prelungit de iluciditate, sau visam, de fapt nu eram în plină zi, pictorul nu era lângă mine, comisarul dormea probabil liniştit la el acasă, lângă o nevastă tânără şi frumoasă, trupeşă şi uşor plină de ea, adică extrem de conştientă de frumuseţea ei, numai că era de o frumuseţe riscantă, perfectă acum, dar vulnerabilă, această perfecţiune nu avea să ţină mai mult de doi-trei ani, portretul îmi vorbea, continua să îmi vorbească:
–Nu mă ia cu el.
Chiar aşa, cu cuvinte formate din doar două litere, încerca să-mi povestească ceva sau să se justifice, din când în când pufăia şi scuipa, semăna cu o viperă pufăitoare, ca şi ea îmi căuta ochii, ar fi vrut să mă orbească, avea, cred, ciudata convingere că, dacă m-ar fi orbit, n-aş mai fi putut depune mărturie împotriva sa, iar el ar fi fost salvat, scăpat, eliberat.
Mai aveam o certitudine ciudată, el nu era un simplu portret, chiar robot, care să permită identificarea unui criminal în serie, nu, portretul era independent, el era răul suprem, el era amprenta răului, iar celălalt doar imaginea sa holografică sau, mă rog, tridimensională.
Aşadar nu mai trebuia să alergăm după un asasin necunoscut, pe care să-l identificăm dintr-un cerc de suspecţi.
Nu, asasinul era chiar el, se afla chiar în faţa noastră, rânjind şi mestecând înjurături groznice, imagini terifiante, aşa încât iadul însuşi părea un parc de distracţii în comparaţie cu viziunile sale.
Teama nu mai era una fizică, mi se sfâşie carnea, mă arde cu un fier înroşit, îmi frânge oasele pe roată, îmi taie mâinile şi mădularul, mă trage în ţeapă, dureri atroce, fără îndoială, dar nu imposibile, ci o frică metafizică, spaime siderale, gânduri torturate, răzvrătire de neuroni, spasme retezate, frig absolut, durându-te celulele, citoplasma, nucleul, atomii, moleculele, o durere trecând peste orice durere, neanesteziată, continuă, aşa cum ar fi un sunet continuu, care îţi surpă timpanul, scăriţa, nicova, un creier intrat în putrefacţie, dar încă zvâcnind, pulsând ca o inimă, lichefiindu-se sau congelându-se, desfăcându-se ca o căpăţină de varză, putrezită şi ea, cu circumvoluţiuni devenite nervuri îngroşate.
-Tu cu el să nu mă…, că eu vă…
Tocându-mă mărunt şi eu refuzând să mă trezesc, să ies din vis sau din coşmar, pentru că ar fi fost practic imposibil ca totul să fie adevărat, adică să fim în plină zi, eu, el, pictorul şi inspectorul şi numai eu şi el să ne vedem, să conversăm, să ne urâm.
Pictorul nu vedea nimic, nu auzea nimic. Era doar preocupat de fidelitatea portretului, era uşor nemulţumit de faptul că acum eu nu mă mai opream asupra detaliilor, contururilor, ci doar asupra expresiei, i-am spus că am avut cândva o experienţă interesantă, eram prietenă cu o doctoriţă psihiatră, i-am făcut odată o vizită acasă, am găsit-o aranjând nişte cartoane, am crezut că erau cărţi de joc şi că doctoriţa îşi dădea singură pasienţe, nu era aşa, aveam să mă conving de asta imediat, doctoriţa mi-a zâmbit, m-a fulgerat apoi cu ochii ei negri, de fiică a Orientului, era urmaşa a mai multe neamuri vechi, prin sângele ei erau urme de sânge egiptean, grecesc şi arab, şi mi-a spus:
-Încearcă să aranjezi şi tu aceste cartoane, două câte două.
Am privit cartoanele, erau de fapt poze ale unor indivizi extrem de diferiţi, unii păreau infractori de drept comun, alţii păreau intelectuali subţiri, funcţionari în administraţie sau în bănci, nu erau prezentate decât capetele lor, am murmurat mai mult pentru mine:
-M-ar fi interesat şi mâinile lor…
-Ai dreptate, mâinile te ajută foarte mult, dar încearcă să te descurci şi aşa, erau douăzeci şi patru de perechi de poză, nu aveam niciun indiciu, trebuia să găsesc un criteriu unificator, ordonator, am privit cu atenţie acele chipuri faţă-profil şi am început să le grupez, aşa cum mi se ceruse, două câte două, am revenit în câteva rânduri, abia peste vreo două ore am terminat aranjarea, gruparea pozelor, am oftat parcă eliberată:
-Cred că asta e.
Doctoriţa a sărit ca arsă, nu se aşteptase să le aranjez aşa de bine, practic nu făcusem nicio greşeală, a crezut întâi că am trişat, că mai văzusem undeva testul, apoi a mărturisit:
-Ai obţinut un scor mai bun decât mine, eu am greşit patru cartoane, practic două perechi şi profesorul totuşi m-a felicitat şi am ajuns chiar studenta sa preferată, s-a luptat mult să mă oprească asistentă, spune-mi cum ai reuşit, sinceră să fiu, cred că e incredibil ca cineva care nu are habar de psihiatrie, nu vreau să te jignesc, să rezolve perfect un asemenea test, spune-mi ce criteriu ai avut în vedere, nu pot să cred că ai acţionat la întâmplare…
-Am încercat să le clasific, să le grupez după expresia ochilor…
Testul s-a complicat ulterior şi mai mult, mi s-a cerut să le împart de data asta câte patru, apoi câte opt, am suspectat-o că vrea să-şi bată joc de mine, să se răzbune pentru prima mea reuşită, dacă era vorba de aşa ceva, nu, era totuşi prietena mea, m-a sărutat şi mi-a spus, aproape înciudată:
-Eşti cel mai bun diagnostician pe care l-am întâlnit vreodată. Ai fi putut fi o mare doctoriţă, o mare personalitate a lumii medicale. Ai reuşit să individualizezi, fără nicio greşeală, şase boli psihice, unele extrem de greu de diagnosticat… Să nu-mi spui că a contat numai expresia ochilor. E ceva ce ţine de magie, e mai mult decât intuiţie… Dignosticul, stabilirea diagnosticului este cel mai greu lucru în medicină. Restul e rutină…
A trebuit să recunosc că citisem până atunci câteva tratate medicale, vreo două de psihiatrie, ştiam câte ceva despre Sindromul Down, despre PGP (paralizia generală progresivă), despre schizofrenie, despre oligofrenie, mă interesaseră asemenea profiluri psihiatrice, dar asta din punct de vedere pictural, citisem cartea lui Enăchescu despre Psihiatria activităţilor patoplastice (nu mai ştiu acum dacă ăsta era titlul corect), cartea profesorul Brânzei Itinerar psihiatric, dar, oricum, nu eram decât o amatoare, nici măcar o autodidactă, remarcasem în acele cărţi anumite anomalii la nivelul ochiului, cum ar fi unele forme de strabism, mă interesau, repet, doar din punct de vedere pictural, mai erau apoi vreo câteva schiţe şi tablouri ale lui Théodore Géricault, un tablou reprezentând moartea fiului lui Ivan cel Groaznic, un altul al lui Picasso, exista deci şi în plastică o „bibliografie” interesantă, impresionantă.
Am exersat apoi ani de-a rândul privitul în ochi, oamenii nu se prea pot ascunde, ochiul este o prelungire a creierului, nu se pot ascunde, pentru că în spatele ochiului nu mai este nimic, nu-ţi poţi controla perfect expresia, ochiul spune totul despre om şi nu mă refer la examinarea irisului, o metodă destul de exactă de stabilire a unui diagnostic.
Acum alta era problema, trebuia să deduc expresia unor ochi pe care nu-i văzusem, aplicam o metodă a reducţiei şi a deducţiei, cam aşa cum cineva ar stabili personalitatea unei persoane, examinându-i doar câteva linii din podul palmei, fără să vadă degetele, întreaga mână.
Unele lucruri le spuneam cu voce tare pictorului, fostului meu elev, altele mi le spuneam doar mie, în gând, aproape fără cuvinte.
Pictorul ieşi şi el din sală pentru o mică pauză, obosise, vroia să se intindă un sfert de ceas, îl durea pesemne coloana, sau poate că voia să bea şi o cafea, să mănânce ceva, mă întrebase înainte dacă vreau ceva şi eu îl refuzasem, rămăsesem singură cu portretul revărsat pe coala albă de hârtie şi portretul îşi recăpătă curajul, nu era sigur că pictorul nu ne aude conversaţia, de fapt monologul lui, cascada lui de ameninţări şi de injurii:
-Tu să nu… că ei te…
Şi din nou:
–Nu mă ia cu el.
Era regret, satisfacţie, o simplă constatare în această propoziţie ciudată, formată din cinci cuvinte, formate fiecare din doar două sunete?
Cine era el, vroia să-mi sugereze că altcineva îi dicta faptele abominabile, că el era doar un executant docil, că cel care dicta era Diavolul sau o altă instanţă, imposibil de refuzat?
Am avut apoi o idee ciudată, reprezentarea portretului era una bidimensională, îi lipsea adâncimea, a treia dimensiune, pentru a exista în spaţiu, ce-ar fi să-i cer inspectorului o bucată de lut sau de plastilină şi să încerc să-l modelez?
Nu cumva limbajul lui era atât de rudimentar, de redus doar la câteva sunete pentru că se afla în bidimendional?
Dacă ar fi fost un cap sau un bust… poate că atunci limbajul său ar fi fost cel al unui om normal, dar cum să-i spui asta inspectorului, m-ar fi crezut nebună, voiam ca el să fie prins, să fie judecat şi condamnat, dar, dacă aş fi creat impresia că nu sunt în deplinătatea facultăţilor mintale, aş fi dispărut ca martor, trebuia prin urmare să fiu foarte prudentă, pentru a fi în continuare credibilă. Îmi notez toate aceste lucruri în agendă. Cândva îmi vor folosi. Probabil că îmi vor folosi…
Capul mă privi din nou crunt, cu o expresie bestială:
-Eu o să te am…
N-am mai rezistat. Pe masă era un cuţit extrem de ascuţit, o adevărată armă albă. Dacă nu ar fi fost atât de ascuţit, poate că nu aş fi avut totuşi curaj. Aşa lama a pătruns uşor, aproape fără să întâmpine vreo rezistenţă, undeva sub stern.
Pictorul intrase cu o cană în mână. A scăpat-o, îngrozit:
-Ce-ai făcut? De ce ai făcut asta?
-Capul vorbeşte, mă ameninţă. Nu mă mai pot apăra. El e violatorul, criminalul. Am obosit brusc:
–Nu mă ia cu el.
Privirea mi s-a înseninant pentru ultima dată. Priveam portretul. Era viu, tremura de furie, dar nu mai avea ce să-mi facă…
Sângele meu îi atinsese fruntea, un ochi, obrazul.
Pictorul dispăru din încăpere. Se întoarse cu inspectorul. Inspectorul mă privi cu jale, cu o tristeţe adâncă, cu jale adâncă, de parcă ar fi fost o vale îngustă şi abruptă între două maluri extrem de abrupte, ca apoi să îi spună pictorului, cu o voce joasă, aproape în şoaptă, de parcă ar fi vorbit doar pentru el:
-Cu atât mai mult trebuie să-l prindem.
Dar ultimele cuvinte pe care le-am mai auzit, rotindu-se într-un cerc, ca într-o horă, era cuvintele lui:
–Nu mă ia cu el.
Dar acum erau cuvintele mele, pentru că şi glasul era al meu…
…Au trecut câteva luni, dosarul nu era închis, trecuse doar în aşteptare.
Se mai întâmplaseră două crime, dintre care una era sigur opera criminalului şi violatorului în serie.
Apoi s-a aşternut liniştea. Plecase. Fusese închis pentru vreo altă faptă.
Ipoteze erau destule, niciuna însă convingătoare, decisivă.
Un singur lucru era clar: crimele dispăruseră cu desăvârşire.
Pictorul îşi citea ziarele de dimineaţă. Cafeluţa, ţigara şi cele trei-patru ziare centrale pe care le citea la ora şapte şi jumătate erau tot atâtea plăceri la care nu ar fi renunţat pentru nimic în lume.
Privirea îi căzu pe un portret de bărbat, apoi pe un titlu scris cu litere îngroşate: O descoperire macabră pe malul Mureşului. Citi în grabă articolul. Era o relatare seacă, gen: …A fost găsit de către un pescar amator cadavrul intrat deja în putrefacţie al unui bărbat, de circa 1,85 de metri şi aproximativ 80 de kilograme, constituţie atletică. Cadavrul prezenta o puternică urmă de lovitură la cap. Încă nu se poate şti dacă e vorba de un accident, de o sinucidere sau de o crimă. Cadavrul se află acum la Medicină legală, în vederea autopsiei. Vom reveni cu amănunte. Cine poate da informaţii utile să sune la telefonul…
Privi din nou portretul. Acum constata că, deşi tumefiat, umflat de apă, semăna izbitor cu portretul său. Se grăbi să-i spună asta inspectorului.
Acesta căzu pe gânduri:
-S-ar putea să ai dreptate. Aşa s-ar explica şi brusca sa cuminţire, absenţa altor victime în ultimul timp.
Plecară în grabă la Secţia de Medicină legală. Sosiseră tocmai la timp, pentru că autopsia începuse de câteva minute.
Într-adevăr, asemănarea dintre faţa individului şi portretul pe care îl realizase în urmă cu câteva luni era izbitoare, mai ales buzele. La fel semăna bine şi nasul, şi conturul maxilarului. Îi arătară portretul şi medicului legist.
-Da, el e cu siguranţă. I-aţi stabilit identitatea?
-Încă nu. Nu aveam decât câteva ipoteze, şi câteva probe ADN, ceva amprente, dar şi ele destul de aproximative. Portretul e şi el mai mult dedus...
Nu terminaseră autopsia, când la morgă se prezentă o tânără. Plângea. Crezuseră că era o rudă a mortului, eventual fiica. O întrebară.
Se scutură îngrozită:
-Nu. Acest criminal a vrut, a încercat să mă violeze. L-am lovit în cap, cât am putut de tare, cu o bucată de lemn. N-am vrut însă să-l omor, am vrut să scap doar de el.
Tânăra veni cu câteva precizări extrem de utile. Fusese atacată în plină zi, pe la spate. Ea mergea pe jos, pe drum, vroia să ia o ocazie, dar, în jumătate de oră, nu trecu nicio maşină. Când în sfârşit se ivi una, rămase dezamăgită. Maşina se oprise la vreo 70 de metri de ea. Din maşină coborî un bărbat înalt, puternic, care trânti portiera şi porni întins spre ea.
La început nu-i dădu atenţie, ceva mai încolo, dincolo de ea, la vreo 30 de metri era un pod, peste care trecea drumul, ceva mai îngust, dar asfaltat şi perpendicular pe cel principal, care ducea spre un motel de pe malul celălalt al Mureşului.
Crezuse că bărbatul oprise să vadă dacă poate trece podul cu maşina, sau cine ştie de ce.
Se simţi sufocată, târâtă apoi spre câteva sălcii de pe mal, ascunse parcă de drum, li se vedeau doar ramurile cele mai înalte, din vârf, ar fi vrut să ţipe, dar nu mai avea aer, bărbatul îi sfâşiase brutal fusta, îngenunche asupre ei, o strivi cu greutatea lui.
Văzuse cu coada ochiului, aşa cum văd numai femeile, o creangă groasă şi pe jumătate arsă de salcâm în apropierea ei, din fericire chiar în dreapta ei.
Se împinse atunci puternic cu călcâiele în pământ, bărbatul crezuse că ea vrea să i se împotrivească, era în stânga ei, îşi coborî capul între sânii ei (generoşi, frumoşi, rotunzi – fiecare dintre cei trei bărbaţi găsise găsise câte o altă adjectivare, dar la fel de adevărată, desigur în gând, îşi mărturisiră asta după ce tânăra plecase demult), şi atunci ea a luat creanga, avusese noroc, nu era nici foarte grea, nici putrezită sau prea arsă şi l-a lovit cu sete, l-a lovit puternic, tocmai pentru că se gândise că nu poate să-l lovească prea puternic, din poziţia aceea, îl lovise în zona cerebelului, el era cu capul oarecum întors, bărbatul s-a ridicat repede şi ea la fel, ea s-a dat câţiva paşi în spate, a vrut să vină spre ea, avea o mână întinsă, vroia să încerce s-o prindă sau să-i spună ceva, numai că ea n-a stat, a urcat într-o clipă spre drum, l-a văzut înjurând şi ţinându-se de cap, atunci s-a gândit că, într-adevăr, îl lovise destul de tare, bărbatul a dat din cealaltă mână, apoi s-a întors spre râu, a intrat în el, împleticindu-se, ea a crezut că era plin de sânge şi că vrea să se spele, apoi a văzut că apa l-a luat repede şi l-a dus la vale, s-a gândit, a sperat că se va trezi, adică îşi va reveni, aşa cum îţi revii repede, când te stropeşte cineva cu apă, a avut chiar impresia că bărbatul înoată, a fost chiar mulţumită că a scăpat, adică el a scăpat, pentru că ea scăpase ceva mai devreme, apoi se vede că s-a înecat totuşi şi apa l-a dus spre tihării şi răgălii şi el s-a împotmolit şi înnămolit şi numai acum îl găsise, la vreo doi kilometri, poate trei, de locul faptei, pescarul acela amator şi când i-a văzut poza în ziar a cuprins-o teama, a început să tremure, a stat o zi şi o noapte şi s-a gândit ce să facă şi până la urmă s-a gândit să se ducă la morgă şi să vadă dacă era el şi nu altcineva şi apoi să se ducă la poliţie, să mărturisească totul, chiar faptul că ea l-a ucis, dacă se va dovedi că el murise din cauza loviturii aceleia în cap, dar mai spuse odată că ea nu a vrut să-l omoare, a vrut numai să scape de el, a crezut că el a scăpat, a mai trecut odată pe acolo, şi, când a văzut maşina la locul ei, aşa cum o văzuse atunci, a înţeles că s-a întâmplat ceva rău, poate că nu era totuşi foarte rău, adică el putea să fie internat undeva, într-un spital şi urma să-şi recupereze maşina după ce avea să fie externat din spital, vorbea precipitat, ar fi vrut să fie cât mai convingătoare, era convingătoare, dar nimeni nu-i putea spune acum direct, liniştitor: nu-i nimic, erai în legitimă apărare, aşa că trebuia să treacă pe la poliţie, să dea o declaraţie.
Maşina era furată, testele ADN confirmară că el era criminalul şi violatorul în serie, numai că amprentele şi ADN-ul său nu se găseau în nicio bancă de date, semn că individul nu săvârşise niciodată vreo infracţiune, nu ieşise peste graniţă, nu fusese amprentat niciodată, aşa că identitatea sa rămase până în ziua de azi necunoscută.
Făcuse şapte victime şi agresase alte două femei, pe care nu reuşise totuşi să le violeze. Una însă înnebunise şi se sinucisese mai apoi, iar cealaltă le răzbunase într-un fel pe toate celelalte, contribuind, mai mult sau mai puţin, la moartea lui. ( Murise totuşi înecat, rana produsă de obiectul contondent nu fusese una mortală).
Pictorul îi spuse inspectorului:
-Chiar dacă ai să te superi pe mine, îţi mărturisesc că, într-un fel, îmi pare bine că nu i s-a stabilit identitatea. Sunt, din păcate, unii oameni care nu merită să le fie cunoscut nici măcar numele. Şi, cu siguranţă, el este unul dintre aceştia.
Inspectorul încuviinţă:
-Da, cred că ai dreptate. Numai că, vezi, noi avem nevoie la dosar, pe lângă fapte, pe lângă probe, şi de nume.
M-am gândit multă vreme la gestul neaşteptat, nu-mi pot permite să spun nesăbuit al fostei mele profesoare.
Ce anume o determinase să se sinucidă?
Ceva se arsese, aşa cum câteodată se întâmplă să se scurtcircuiteze un fir, în mintea ei atât de logică, de clară. Individul o violase totuşi şi ea nu a mai suportat ruşinea?
Portretul era atât de izbutit, într-adevăr, încât ea a retrăit, cu o intensitate neobişnuită, să nu uităm că era un artist, adică o personalitate cu o sensibilitate exacerbată, cu un imaginar extrem de viu, scena acelui viol?
Am fost şi eu un martor, e drept fără voie, la un al doilea viol şi ea n-a suportat să fie văzută aşa de către cineva cunoscut şi de al cărui respect avea mare nevoie, într-un moment de cumpănă ca acela?
Dacă e adevărat ceea ce îmi spunea şi anume că individul încerca să o ameninţe, practic încerca să o violeze a doua oară, de faţă cu mine, dar nu un viol carnal, epidermic, visceral, ci unul mult mai subtil şi mai groaznic, o viola cu ajutorul cuvântului, desigur, toate acestea se petreceau doar în mintea ei, desigur ea rămăsese şocată de atunci, e posibil ca momentele ei de luciditate să fi alternat cu momentele ei de rătăcire, iar sinuciderea ei să se fi produs într-un asemenea moment de rătăcire, de iluciditate?
Am o prietenă, şi ea pictoriţă, care mă vizitează zilnic. Ne înţelegem foarte bine şi probabil că ne vom căsători în curând. Suntem de acord în cele mai multe privinţe. Cu un singur lucru nu e de acord: de ce mă încăpăţânez să păstrez în birou monstruozitatea aceea de portret care, pe lângă faptul că e sinistru, mai e şi pătat cu sânge, cu cafea.
-Parcă ar fi fost pictat cu vopseaua lui Max Ernst, ştii tu prea bine la ce mă refer.
-Te referi la fecale, nu-i aşa?
-Exact.
Până la urmă nu am ce face, trebuie să-i spun toată povestea.
Dar, înainte de a începe, ea îmi mai sopteşte:
-Poate că n-ar trebui să-ţi spun, dar sunt momente când am impresia că individul din portret încearcă să mă violeze.
Îi povestesc multe despre propria mea profesoară, o văd că e nedumerită, nu ştie unde vreau să ajung, apoi, brusc, îi povestesc tot ce s-a întâmplat, ce cred eu că s-a întâmplat, încerc să rezolv şi cele câteva semne de întrebare care păreau nişte cârlige de care nu reuşeam să scap cu niciun chip, îi spun şi ce simţea şi credea profesoara, atunci când am început să lucrăm la acel, adică acest portret, la temerile ei, la proiecţiile ei, îi spun şi faptul teribil că ea s-a sinucis, pentru că n-a mai suportat şi atunci Clara îmi astupă din nou gura cu mâna ei mică, albă, caldă şi graţioasă şi îmi spune, insinuant şi parcă alintându-se:
-Eşti foarte drăguţ pentru că îmi oferi cele mai puternice argumente pentru ca imbecilul, impotentul, imposibilul ăsta să dispară!
Clara s-a înfuriat de-a binelea, toate invectivele ei încep acum cu im, aşa se întîmplă atunci când te înfurii foarte tare, limbajul tinde să se rezume la un singur cuvânt, resimţit ca fiind cel mai puternic.
-Nu ţi-aş fi spus toate astea, dacă nu ai fi pronunţat cuvântul fecale.
-Pardon. Eu am spus vopseaua lui Max Ernst. Tu ai spus…
-Da, aşa e. Numai că portretul ăsta e colorat, stropit cu sângele ei.
Deveni serioasă, gânditoare:
-Da, aici ai dreptate. Ai mare dreptate. La asta nu m-am gândit. De fapt tu nu păstrezi un tablou, un portret, ci amintirea directă a unui om drag, a unei amintiri teribile. Ştii, m-am gândit că, dacă nu cumva, sinucigându-se, pictoriţa, profesoara ta nu l-a condamnat la moarte.
Eram mai mult decât surprins:
-Mărturisesc că nu m-am gândit o clipă la asta.
-Eu, ca femeie, având mai multă intuiţie decât tine, am sesizat acest lucru. Uite ce cred eu: văzând că nu mai scapă de el, că va fi în cele din urmă violată, chiar dacă prin cuvânt, ea s-a gândit să se răzbune, să moară împreună cu el, dar să plece în lumi diferite. Îţi mai aduci aminte ultimele ei cuvinte?
-Da. Nu mă ia cu el.
-Exact. Ea realiza că va muri, dar ştia că va muri şi el. Cum anume? Prin înecare! El trăia, dar prin bidimensional. Atunci, sângele ei, ajungând tot în bidimensional, urma să-l înece. Printr-un proces de epură, ceva mai complicat totuşi, din bidimensional se ajungea în tridimensional. Moartea portretului urma să conducă automat la moartea, tot prin înecare, a criminalului şi violatorului. Ceea ce s-a şi întâmplat de altfel. Iar ea, profesoara, pictoriţa reîncarnată, nu e decât tânăra care era să fie violată, dar care, până la urmă, îl învinge. Nu ţi s-a părut curios că fata, tânăra şi profesoara ta au acelaşi nume, Georgiana? Totul e simplu. Ea, Georgiana, e de fapt replica feminină a sfântului George, cel care omoară balaurul cu lancea. Nu întâmplător, şi în cazul nostru, lancea e cea care îl ucide pe criminal. E o singură lance, de fapt: vârful lancei e cuţitul. Omorându-se, Georgiana, profesoara îl străpungea de fapt pe balaur. Ca şi cum l-ar fi ucis într-o oglindă. La fel procedează şi cealaltă Georgiană care foloseşte restul lăncii, pentru a-l ucide definitiv. Şi îl ucide definitiv, pentru că îl condamnă la uitare, voi nereuşind să-l identificaţi, adică să-i aflaţi numele. Ce e mai groznic pentru cineva decât o moarte anonimă? Un lucru mi-e neclar. Cum de ţi-a lăsat ţie prietenul tău, inspectatorul, portretul? Nu era piesă, şi încă ce piesă, la dosar?
-M-a înţeles şi a acceptat să scanăm portretul. Practic, acum la dosar, se află o copie. Nici nu trebuie mai mult.
Privim tăcuţi focul din şemineu.
Murmur ca pentru mine, aparent fără tâlc:
–Nu mă ia cu el.
Cuvântul se topeşte întâi în litere: A L (adică: numai A cu EL; citit literă cu literă: nu mă ia cu el). Apoi literele unui alfabet format din zeci de ace, unul singur întors şi cu un fir de aţă imaginând o talpă de literă: Numai acu e L. Citit literă cu literă: nu mă ia cu el. Sau citit invers, adică de la coadă la cap: leuca ia mun…
Trăim un sentiment ciudat, de început de lume.
Mi se pare că vieţuim într-o peşteră, oameni primitivi, luminaţi doar de flăcările roşiatice ale focului pe care suntem prea bucuroşi că am reuşit să-l aprindem.
Îi spun asta Clarei.
Ea îmi zîmbeşte, dar zâmbetul devine prelung, îngheaţă. Un urlet se aude afară. Parcă ar fi de lup. Sau de câine anunţând o moarte.
Clara se cuibăreşte la pieptul meu.
-Nu-ţi fie teamă. E doar balaurul. De fapt e doar agonia lui, pentru că două femei curajoase, sau poate doar una, cu nume de sfânt, l-au ucis.
Privesc tăcut focul.
N-aş vrea s-o sperii pe Clara, care a închis pentru câteva clipe ochii, obosită sau mulţumită, dar în foc văd tot mai clar, un balaur cu şapte capete.
Din fiecare cap, prin gura căscată, îi ies, despicate, şapte limbi, semănând uluitor cu limbile focului din şemineul nostru.
Clara a adormit şi chiar are curajul să viseze.
Mă ridic, iau portretul, îl mai privesc îndelung, apoi, cu un gest energic, îl arunc în foc.
Hârtia se îngălbeneşte, se întunecă, devine umbră de pământ, apoi umbră arsă, apoi cenuşă.
În timpul acesta chipul criminalului a prins din nou viaţă, se dezlănţuie, mă ameninţă, îmi şuieră cuvinte, ar vrea să-şi verse peste mine balele mai încinse ca lava unui vulcan.
Acum nu mai e nimic de făcut, în sfârşit el nu mai e, nici amintirea lui, totul intră în uitare, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple de la început.
Învingătoare, Clara se răsuceşte, aproape goală, pe blana de urs de lângă şemineu. E puţin confuză, priveşte nedumerită în jur, mă reperează în sfârşit, îşi aduce aminte cine sunt, adică eu nu sunt niciun pericol, îmi zâmbeşte şi mi se confesează:
-Ştii, am avut un vis ciudat.
Mă aşez comod şi îi ascult răbdător povestea.
-Se spune că există peste trei sute de mii de nuanţe de roşu, tot atâtea de verde sau de albastru. Se mai spune şi că ochiul unui pictor poate distinge aproape treizeci de mii de nuanţe ale unei culori. La fel ca ochiul unei ţesătoare cu multă experienţă. Adică de o sută de ori mai mult decât percepe un om normal, obişnuit. Eram considerată o pictoriţă bună.
Mi se pare că am mai auzit povestirea, aş vrea să-i spun asta, dar cine nu ascultă pentru a două sau a treia oară un basm? E ca şi cum te-ai revedea o dată, de o mie de ori, cu o persoană iubită.
Clara are o voce plăcută, mângâietoare, aşa încât şi cele mai dramatice scene, cele mai teribile cuvinte par îmblânzite.
Îi spun asta şi ea mă bate uşor pe umăr. Mă simt obligat să adaug, aproape galant:
-Asta contează enorm într-o căsătorie fericită.
Îi ascult în linişte povestea, fumez, camera e întunecată, luminată doar de flăcările şemineului, cuvintele ei se împletesc cu fumul de ţigară şi totul devine misterios, tainic, ca într-o lume pe care nu ai cunoscut-o încă, dar pe care ai intuit-o şi pe care ţi-o doreşti cu ardoare.
Îmi povesteşte despre ea, e pictoriţă, îmi povesteşte despre experienţa traumatizantă prin care a trecut, despre criminalul şi violatorul în serie, despre elevul ei care a ajuns pictor şi care realizează portrete-robot pentru poliţie şi care seamănă izbitor de mult cu mine, despre faptul că reuşeşte să reconstituie portretul atacatorului, despre inimaginabila agresiune verbală şi imagistică a violatorului după ce i se desenase şi gura, despre hotărârea ei de a-l învinge, sinucigându-se cu un cuţit ascuţit, ca şi cum l-aş fi ucis în oglindă, se opreşte, îşi dezveleşte sânul frumos şi îmi spune, cu inocenţa unui copil ce nu a ajuns încă la sentimentul de ruşine, pentru că este încă într-o stare preadamică, vezi, aici m-am împuns, m-a durut foarte tare, cred că am şi ţipat, tu însă dormeai profund şi nu te-ai trezit, uite, am aici şi semnul, avea, într-adevăr, o cicatrice care semăna mult cu un gurgui de sân, aceeaşi formă, aceeaşi culoare, apoi am fost o fată tânără care a fost şi ea atacată pe malul Mureşului, la marginea unei şosele, între sălcii bătrâne şi codoaşe şi care l-a ucis pentru a două oară, fata se numea Georgiana, aşa mă numeam şi eu în vis şi tot în vis m-am întâlnit cu tine…
Privim amândoi fascinaţi focul, îmi spune ceva despre limbile lui care sunt limbile balaurului cu şapte capete pe care îl ucide sfântul Gheorghe şi care nu pot, din fericire, ajunge până la noi, nici balele lui, nici cuvintele lui nu ne pot atinge, tu dormeai frumos, parcă eram singuri pe o insulă, într-o peşteră, într-un labirint, dar eu nu eram Ariadna, nici tu nu erai Tezeu, iar minotaurul încă nu se născuse.
Vrea să vadă dacă sunt atent, eu abia îmi mai ţin capul, vine spre mine un miros adormitor căruia nu-i pot rezista, aşa că ea strecoară în povestire enormităţi, multe fapte trăsnite, ar vrea să mă ştie treaz, de parcă se teme că, dacă voi închide pentru o clipă ochii, voi muri cu adevărat sau voi dormi o sută de ani, acum se amestecă toate poveştile lumii, scrise şi nescrise, le ascult, glasul ei s-a îndepărtat mult de mine, rotitor, în spirală se îndepărtează, abia îl mai aud, atunci ea îmi spune, aproape înciudată:
-Să ştii că ţi-am aruncat pe foc portretul ăla blestemat. Şi nu mi-a părut rău deloc. Să-l fi văzut cum se zborşea la mine, cum încerca să mă scuipe, să mă blesteme. Dacă e adevărat că focul purifică…
E pătimaşă, are ochii negri, de antracit care strălucesc puternic în întunericul încăperii, luminaţi de focul din şemineu.
Aş vrea să-i spun ceva decisiv, dacă se poate extrem de frumos, aşa, ca o metaforă absolută, aş vrea să închei povestirea ei, basmul aşa cum se încheie toate poveştile lumii:
-Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Biruit de mireasma trupului ei, anesteziat, adormit şi îmblânzit de liniile trupului ei, ars şi răcit de fierbinţeala trupului, ei, însetat de trupul ei, flămând de trupul ei, îmbătat de aromele glasului ei irizat şi catifelat, adorm fericit.
Blana se revoltă atunci şi se preschimbă în iarbă grasă şi albastră de lună, pe care o pasc tot vaci albastre şi tot de lună.
Visez că visez că visez.
Îmi spun că, de acum înainte, nu voi mai picta decât peisaje.
Ea îmi aude prin vis gândul şi murmură fericită:
-Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.