– Nu-mi plac morţii care zâmbesc!

Remarca aparţinea căpitanului de poliţie Andrei Andrei şi locotenentul Vasile Barbu îl privi intrigat, aşteptând răbdător continuarea. Întrebă totuşi, aproape fără voia lui:

– De ce?…

– S-ar părea că ştiu mai multe decât noi… Hotărât lucru, nu-mi plac oamenii care se despart de viaţă zâmbind. De trecut… e altceva.

– Credeţi că e vorba de un accident?

– Deocamdată aşa s-ar părea. Asta în cazul în care ţi se pare normal ca cineva să adoarmă cu laptele lăsat pe foc. Autopsia, băiete. Acolo se dezleagă nouăzeci la sută din cazuri.

– Şi până atunci?

– Până atunci… operaţii de rutină. Relaţii de la vecini, de la serviciu, o analiză atentă a „mediului”… Cine l-a descoperit?

Locotenentul de poliţie Vasile Barbu îşi consultă conştiincios carnetul de care nu se despărţea niciodată. Răspunse precipitat:

– Un vecin. Mihai Mocanu. Muncitor la I.J.T.L. A simţit mirosul de gaze. A forţat uşa şi a intrat. Asta se întâmpla la orele 6 şi 15.

Îţi privi cu un gest reflex ceasul:

– Acum e 7 şi 20.

– I-ai luat o declaraţie?

– Da. De altfel e dincolo.

– Bine. O să discut şi eu cu el. Altceva?

– Dacă-mi permiteţi… Lucrurile par să se fi petrecut în felul următor: întors acasă, Adrian Pahome, victima, a pus laptele la fiert, s-a dezbrăcat, s-a îmbrăcat în pijama şi s-a aşezat în pat cu mâinile sub cap. Era foarte obosit şi a adormit imediat. Laptele a dat în foc, a stins flacăra de la aragaz; gazul a continuat să se scurgă… Etanşeitatea relativ bună a locuinţei a împiedicat evacuarea acestuia în atmosferă. Victima a inhalat o cantitate mare de gaz. Chiar dacă ar fi fost găsită încă în viaţă, tot n-ar mai fi fost posibilă salvarea sa.

Întâlnind privirea piezişă, puţin ironică a căpitanului, locotenentul plecă ochii:

– Evident, e doar o ipoteză.

– Nu de idei ducem lipsă. S-ar putea întâmpla să ai dreptate, Vasile. Numai că vezi, eu sunt un mare… încăpăţânat, ca să nu spun altfel. Avem o singură viaţă şi de aceea nimeni nu are dreptul să-şi bată joc de ea, într-un fel sau altul. Oamenii trebuie să ţină la viaţă. Bună, rea, veselă sau mai puţin veselă, grea sau uşoară, viaţa trebuie trăită. Spune-mi sincer: Tu te-ai culca lăsând laptele la fiert?

Locotenentul se gândi câteva clipe:

– Nu, nu cred… Şi totuşi, accidentul este posibil.

– N-am susţinut contrariul. Orice accident mortal e stupid. Şi aici poate fi vorba de aşa ceva.

Locotenentul căpătă curaj:

– Credeţi că e vorba de o crimă? În acest caz, criminalul ar dovedi o crasă lipsă de imaginaţie…

– Crezi c-ar fi trebuit să-şi dea victima prin maşina de tocat sau s-o îmbrâncească în Niagara? Dimpotrivă, dacă e vorba de crimă, asasinul a dovedit că are destulă imaginaţie. Ne-am afla în faţa unei crime cenuşii. Cea mai periculoasă: pentru că se confundă cu un accident logic şi stupid (nu e nici o contradicţie aici). Accidentul pare atât de stupid, încât fără voia ta eşti tentat să elimini ipoteza unei crime.

– În ce caz aţi fi acceptat totuşi ideea accidentului?

– Dacă victima a consumat alcool, droguri sau somnifere atunci accidentul devine posibil. Să vedem ce spune şi autopsia. Până atunci nu am voie să cred că nu e vorba de o crimă.

Plutonierul-major Mătăluţă se apropie:

– Permiteţi să raportez.

– Poftim.

– Nu s-au găsit nici un fel de urme proaspete, în afară de cele ale victimei. Uşa de la intrare are închizătoare tip Yale; nu a fost forţată. Ferestrele sunt şi ele închise. Nu se văd urme de forţare nici la ele.

– Şi totuşi mi s-a spus că vecinul care a descoperit scurgerea gazului a forţat uşa.

– E adevărat. A forţat uşa cu o rangă… Eu mă refeream la mecanismul…

– E clar. Mai departe?

Plutonierul-major Mătăluţă continuă nehotărât:

– Vecinii n-au auzit, n-au văzut, n-au observat nimic suspect.

– Mulţumesc. Ce mai ştim despre victimă?

Locotenentul Barbu îşi consultă din nou carnetul:

– Adrian Pahome este de profesie pictor decorator la cooperativa „Prestarea”. Are şi un atelier pe strada 1 Decembrie 1918. Căsătorit cu Ileana Pahome. Au un băieţel în vârstă de trei luni. Soţia se află internată în spital din cauza băieţelului, de cinci zile. Peste două-trei zile ca fi externată.

– A fost anunţată?

– Încă nu.

– Bine, chemaţi-l pe… Mihai Mocanu.

Mihai Mocanu, un om înalt de peste 1,85, cu părul uşor încărunţit intră în încăpere.

– Luaţi loc. Povestiţi-ne tot ce ştiţi.

– M-am sculat la ora 6. Aşa mă scol în fiecare dimineaţă, chiar dacă lucrez în ture. Am simţit imediat miros de gaz. Am crezut întâi că s-a fisurat o conductă. N-am aprins nici un chibrit, am deschis cu grijă uşa, ştiţi, o scânteie ar fi suficientă să… şi am ajuns la concluzia că scurgerea de gaze provine de la apartamentul 20 (eu stau la 18) şi atunci am alergat la parter. Aveam cu mine un patent, nu ştiu cum, m-am trezit cu el în mână, şi am putut închide uşor gazele. Am urcat din nou la etaj. Am ciocănit, nu am sunat (ştiţi de ce – scânteia), apoi am bătut mai tare. Luasem cu mine o rangă. Uşile astea nu sunt prea rezistente, aşa că am forţat-o uşor… N-am stricat-o prea tare. M-am repezit şi am deschis larg ferestrele. Mirosul de gaze era foarte puternic, mirosea a… usturoi, mă durea deja capul. Victima era întinsă pe pat aşa cum o vedeţi şi acum. Cu o batistă am închis butonul de la aragaz. În rest, n-am atins nimic. M-am dus apoi la poliţie şi l-am anunţat pe domnul plutonier Mătăluţă.

– Spune-mi, ai observat ceva… suspect? Văd că ai procedat corect, se vede că ai o oarecare experienţă…

– M-am gândit cum e mai bine să fac şi aşa am făcut. Cât despre experienţă… E drept, îmi plac şi mie cărţile poliţiste…

– Vă mulţumim pentru tot şi vă rugăm…

– Ştiu: să nu părăsesc localitatea.

– Doar câteva zile…

– Am înţeles. Nici nu se poate altfel.

După plecarea lui Mocanu, Andrei îl chemă în bucătărie pe Barbu:

– S-ar părea că acest Mihai Mocanu e un om de treabă, plin de iniţiativă. Ce zici?

– Şi eu cred acelaşi lucru. Mă tem însă ca nu cumva să nu fi şters, oricât de atent şi de prudent a lucrat, ceva urme.

– De asta suntem aici. Să vedem dacă bucătăria nu ne poate spune ceva.

Tăcură câtva timp. Lucrau în linişte. Examinau, comparau, trăgeau concluzii. Repede, cât mai repede. Şi cât mai atent.

– Barbule, ai descoperit ceva?

– Nu. Înclin să cred că e totuşi vorba de un accident.

Andrei surâse:

– Înclin şi eu să-ţi dau deocamdată (reţine acest cuvânt şi… nuanţa) dreptate. Următorul cerc: serviciu – prieteni – cunoştinţe. Un singur lucru mi se pare clar până acum: nu e vorba de o sinucidere. Aşadar… accident sau crimă…

Andrei era un tip sportiv. Extensor, flotări, genuflexiuni, ferestre larg deschise, chiar iarna; duşuri scoţiene, suedeze, româneşti, vegetale, lapte. Un litru pe zi.

Turnă cu multă atenţie laptele în oala albastră de doi litri. „Parcă aş face o experienţă… chimică. Acizi, baze, precipitaţii”. Privi sticla goală de pe masă. Aproape transparentă, uşor albăstrie. Ceva nu se lega. Îşi aminti. Acolo, în cealaltă bucătărie, o altă sticlă de lapte, golită, pe masă. Mult mai albă însă. Să fi fost mai vechi, sau mai rece laptele…? Sau altceva? Trebuia să verifice. Cum de nu dăduse laptele la analiză? Ce rost ar fi avut însă? Doar mortul nu se sinucisese îngurgitând lapte otrăvit. Şi totuşi sticla aceea era prea albă. Se îmbrăcă şi ieşi. În locuinţa lui Pahome găsi un sergent-major moţăind. Raportă:

– Nimic deosebit nu…

Îl linişti:

– Laptele. Trebuie şi el trimis la analiză. (Cu grijă, cu foarte multă grijă, turnă înapoi laptele în sticlă.)

– Să nu atingă nimeni oala…

– Am înţeles, să trăiţi, nimeni n-o să atingă oala. La laborator îl găsi pe locotenentul-major Ungureanu.

– Petrică, aş vrea o analiză cât mai… şi pentru laptele ăsta.

Petrică dădu din cap că a înţeles, apoi surâse uşor:

– Vrei să vezi dacă e din lapte praf? Sau…

Erau prieteni buni. Îi spuse „impresia” lui.

– Atunci e vorba de grăsimi. Particulele de grăsime sunt cele care dau culoarea albă a laptelui. Cu cât laptele e mai gras cu atât se apropie mai mult de alb-gălbui.

Andrei îl privi dezumflat:

– S-ar putea să fie şi altceva.

Petrică intră şi el în joc:

– Cu siguranţă. Iar pe fundul sticlei o hârtie cu reţeta otrăvii.

Ileana Pahome (născută Rozavlea) era o brunetă abia trecută de douăzeci şi cinci de ani, cu ochi mari, negri şi trişti, şi un ten de o albeaţă neobişnuită.

Se scuză cu o voce stinsă:

– Nu-mi prea prieşte spitalul. N-am mai fost internată într-un spital de ani de zile.

Se corectă repede:

– În afară, bineînţeles, de internarea prilejuită de naşterea lui Adrian.

Andrei remarcă:

– Tot Adrian îl cheamă…

– Da, am vrut să-i dau numele tatălui său. Era primul nostru copil şi m-am gândit că aşa e mai bine.

Femeia vorbea curgător, povestea totul, cu un ton aproape indiferent, punând verbele la trecut.

– Îmi închipui că suferiţi mult…

– Trebuie să fiu tare. Închipuiţi-vă: nu-i uşor să rămâi văduvă după un an de căsnicie şi cu un copil de trei luni.

Începu să plângă uşurel.

Căpitanul ar fi vrut să-i cuprindă umerii slabi, tresărind de plâns. Îngăimă câteva cuvinte:

– Trebuie să fiţi tare. Aveţi… un copil de crescut. Sunteţi… foarte tânără.

Ileana Pahome păru a se linişti. Ridică brusc ochii înlăcrimaţi privindu-l ţintă… O lacrimă mare, fierbinte (aşa o credea, o simţea el) căzu în sfârşit, privirea se limpezi şi femeia putu vorbi:

– De când am aflat, îmi tot fac singură curaj. Ceva nu-mi iese din cap: stupizenia accidentului. L-am pus pe domnul locotenent…

– Barbu.

– …aşa, Barbu, să-mi povestească de câteva ori totul. Nu-mi vine să cred că lucrurile s-au putut întâmpla aşa cum s-au petrecut. Nu-mi pot imagina că se poate muri atât de uşor…

– Cât mai rămâneţi în spital?

– Va trebui să ies, să mă ocup de…

Începu din nou să plângă, de data asta în hohote.

„Sunt idiot, hotărât lucru. De fapt voisem s-o întreb altceva, cum se simte copilul, dacă ar putea sta fără supraveghere în spital, o zi-două şi…”

– Nici nu ştiu ce să fac, de ce să mă ocup mai întâi…

– Soţul dumneavoastră are ceva… rude?

„Nu, e clar, sunt foarte obosit, ca să nu spun altceva. Cu siguranţă femeia îşi închipuie că…”

Ileana Pahome interveni salvator:

– În Bucureşti? Nu. Doar la Braşov, o mătuşă foarte bătrână, paralizată de ani de zile, netransportabilă deci, o soră de-a tatălui. Părinţii şi un frate i-au murit într-un accident de maşină acum trei ani, pe Valea Prahovei.

Îşi muşcă buzele, semn că cele ce avea să spună în continuare nu-i conveneau prea mult:

– De fapt legătura cu bătrâna de la Braşov e aproape… inexistentă. Pe mine nici nu mă cunoaşte. Nici nu a vrut să audă de mine. Considera căsătoria nepotului ei drept o mezalianţă între…, „o mezalianţă între un suflet de slugă şi un trup de slugă”, sunt cuvintele ei din singura scrisoare cu care ne-a onorat.

– Mda, cam „tare” expresia. Şi, mă rog, ce e cu bătrâna de…

– …De se ţine aşa făloasă? Are şi de ce: sunt neam vechi, os domnesc sau pe aproape. Prin casa lor au trecut oameni politici, filantropi, scriitori, artişti de toate felurile şi de toate naţiile. Ăsta e adevărul. În plus, eu nu sunt „titrată”, sunt o biată desenatoare tehnică…

„Şi-a uitat durerea şi a redevenit femeie. Curios, toţi pictorii îşi aleg femei limbute. Pentru că ei sunt atât de tăcuţi? O lege a compensaţiei…”

– Soţul dumneavoastră vorbea mult?

Ileana Pahome îl privi ca trăsnită:

– Nu. De ce?

– Am vrut să verific o ipoteză: dacă pictorii sunt tăcuţi sau nu.

„Noroc că mi-a venit ideea s-o întreb… altfel n-o mai puteam opri. E o femeie totuşi echilibrată. Îşi revine repede, trece uşor dintr-o stare în alta, „recuperează” uşor”.

– Vă vom ţine la curent cu toate.

Doctorul Vespan, mărunt, cu un început de chelie şi de burtă, e unul dintre acei bonomi care practică sportul şi după treizeci şi cinci de ani, nu pentru a-şi menţine neapărat silueta sau forma fizică, ci pentru a mânca mai bine, deşi, evident, n-ar recunoaşte în ruptul capului acest lucru. Mereu fluierând fals o arie, de fiecare dată aceeaşi, mereu cu un zâmbet larg, prea larg, dezvelind un canin îmbrăcat în cel mai nobil dintre metale.

– Doctore, nu te-am văzut niciodată trist.

– Normal, căpitane A. A. Spre deosebire de alţi medici care au neşansa să le moară un pacient pe masa de operaţie, chiar dacă acesta nu mai are – să spunem – nici o şansă (asta spre a nu umbri cumva bunul renume al celor mai medici dintre doctori şi al celor mai doctori dintre medici – chirurgii), la mine nu există decât riscul să se „trezească” vreun pacient.

– Umor negru.

– Trebuie să mă înţelegi. Nu e uşor ceea ce fac. Nu mă plâng, este extrem de interesantă (şi – cred – utilă) meseria mea, dar aş ceda o mie de „cazuri” perfect rezolvate pentru o singură viaţă salvată. Din păcate, odată ajuns aici, pentru oricine e prea târziu…

– Devii patetic.

– Te rog să mă scuzi. E ca o… criză. Noroc că e foarte rară. O dată la cinci ani, cel mult. Vei fi de mult maior când… Dar să lăsăm vorbele: ai venit pentru A.P. Pahome deci. Da, nimic deosebit. A îngurgitat o cantitate de somnifere. Normală pentru un om bântuit de insomnii. Moartea s-a produs prin asfixie, aşa cum bănuiai de la început. Nimic anatomo… Ba e ceva… mai greu de explicat dacă îmi spui că are un copil de trei luni. Cam de vreo doi ani A.P. nu mai putea fi tată.

Andrei sări ca ars, strângându-i puternic braţul stâng.

– Eşti sigur?

Răsuflă adânc, încercând să-şi stăpânească agitaţia.

– Te rog să mă scuzi. De multă vreme nu m-a surprins atât de mult rezultatul unei autopsii… Dar spune-mi, Adrian Pahome ştia că nu poate fi tată?

– Nu. Nu cred. Totul e normal în afară de… Nu, sigur că nu ştia că nu poate fi tată, în cazul în care nu şi-a făcut vreun test de sterilitate…

– Dar… soţia?

– Ea cu atât mai puţin. N-aş vrea să intru în detalii tehnice, dar, cu o aproximaţie de cel mult o lună, de doi ani A.P. nu mai putea fi tată.

– Doctore, continui să cred că eşti unul dintre cei mai îndreptăţiţi candidaţi la Premiul Nobel. Mi-ai dat o veste mare.

– Nu prea înţeleg, dar mă rog.

– Ca să fiu sincer, nici eu nu înţeleg totul, dar un lucru e sigur: nu mai bat pasul pe loc. Salutare şi e 4!

Auzi în urmă glasul doctorului:

– Mâine găseşti sub uşă mutarea în plic…

Ajuns în biroul său, primi şi rezultatul analizei laptelui. Pufni în râs: „Uite unde duc şi precizia şi… exagerarea tehnică”. Într-adevăr, trei foi tip A.4 erau pline de formule chimice, procente, denumiri care mai de care mai „exotice”.

Sublinie cu un creion roşu un singur rezultat: nouă la sută. „Deci dublu faţă de normal. Numai laptele de bivoliţă, de „drigană”, poate fi atât de gras. Ce să caute însă lapte de drigană de Făgăraş în oala unui pictor din Bucureşti? Încep să număr: unu… doi…”

(va urma)

Lucian Strochi