Locotenentul Barbu privea ploaia măruntă, de sfârşit de toamnă, una din acele ploi pe care nici nu le simţi la început, dar care, până la urmă, te pătrund până la oase. Privea înmormântarea, obişnuită, câteva persoane în negru, glasul preotului, puţin obosit, puţin plictisit „evocând” figura dispărutului, câteva lacrimi şi hohote de circumstanţă, apoi bulgării grei, negri, rostogoliţi sonor pe capacul sicriului.

– Ce căutăm noi aici?

Andrei nu era nici el prea vesel. Bărbia i se ascuţise (…I se încrâncenează faţa – semn rău pentru…” gândi locotenentul); apoi căpitanul rosti greoi, cu buze încleiate:

– Am tot sperat să vină şi tatăl copilului. N-a venit însă. Ai dreptate, putem pleca.

Văduva le mulţumi din priviri, priviri stinse, arse de nesomn şi de lacrimi, murmurând ceva cu buzele strânse, ceva ininteligibil, dar care cu siguranţă se referea la gestul lor de a participa „la această tristă procesiune”.

Pe drum, Andrei îi spuse lui Barbu aproape tăios:

– Mâine plecăm la Braşov. Cu trenul de 10 şi 23. Stăm două-trei zile. Şi acolo e un „caz”, pare a fi legat de cel de aici. Procuratura ni le-a încredinţat nouă.

Vizita la bătrâna doamnă Pahome nu începu sub cele mai bune auspicii. În primul rând nu era singură. În picioare, încă drept, în ciuda celor vreo 60 de ani („poate chiar 65 – gândi căpitanul –, e genul de om care arată la 45 ca la 65 sau invers şi care într-o noapte, la 70 sau 75 de ani se prăbuşeşte brusc, urmare a unei banale gripe”) avocatul Zissu („cu doi de s şi aşa se şi pronunţă” – ţinuse să precizeze acesta) părea o infirmieră docilă, un gardian intransigent al scaunului cu rotile în care trona („ăsta e cuvântul – „tronează”, e fantastică bătrâna, cred că poate îndoi vergele de oţel cu privirea, o privire ciudată, venin de viperă topit în miere”) o umbră, ruina celei care fusese odată Eufrosina Pahome, una din frumuseţile ţinuturilor dintre măguri şi sigur una dintre cele mai celebre femei din Braşov, prin bogăţia şi, mai ales, prin inteligenţa ei. Bogăţia îi facilitase relaţiile; frumuseţea şi inteligenţa i le menţinuseră, le consolidaseră.

Avocatul Zissu era una din ultimele (dar sigurele) victime ale bătrânei: poate chiar ultima. Paralizată, de ani de zile prizoniera unui scaun cu rotile, Eufrosina Pahome nu mai putea impresiona pe nimeni.

– Ştiu pentru ce aţi venit… pentru sărmana Veronica… Andrei o privi uimit, căutând (totuşi!) să se trădeze cât mai puţin posibil.

– Prea multe nu mai am a spune în afară de cele declarate colegului dumneavoastră. Totuşi…

– Nu, doamnă…

– Domnişoară, vă rog! E singurul meu titlu de nobleţe şi în consecinţă sunt obligată să ţin la el…

– Nu, domnişoară, eu venisem pentru altceva…

– Nu pentru Veronica?

– Nu.

– Curios, pentru ce ar mai putea să mă caute un reprezentant al puterii… în afară de „Cazul Veronica”; parcă aşa vă intitulaţi dumneavoastră dosarele.

– Domnişoară, eu am venit în legătură cu nepotul dumneavoastră…

– Exclus. Nepotul meu, singurul meu nepot nu vă poate interesa. Are prea puţină imaginaţie pentru un furt, e mult prea laş pentru a se afla în intimitatea crimei: nu cred că poate conduce nici măcar un aspirator, cât despre politică…

– Corect raţionamentul dumneavoastră. Dar incomplet: aţi neglijat situaţia de victimă în care s-ar putea găsi nepotul dumneavoastră…

– I s-a furat unul din celebrele sale tablouri; a fost surprins de soţ în patul unei fufe; l-a otrăvit nevasta; a făcut un copil din flori şi acum… nu, domnule, n-o să mă convingeţi niciodată că nepotul meu s-ar putea afla în ipostaza de victimă. A fi victimă înseamnă a avea nişte „atuuri” pe care bietul Adrian nu le are.

– Vă contraziceţi din nou. Unul dintre atuuri aţi putea fi dumneavoastră.

– Nu menţin cu el nici un fel de legătură… Ştiu doar că s-a căsătorit de curând… zilele trecute…

– …un an, totuşi…

– …aşa, un an. Pentru dumneavoastră un an poate însemna ceva, pentru mine nu înseamnă nimic. N-am fost de acord cu această mezalianţă, v-o spun sincer. El nu m-a ascultat… l-am înţeles, între glasul inimii şi cel al raţiunii a ales pe cel dintâi. Nu-l aprob, dar nici nu-l condamn. Animalele inferioare au foarte dezvoltat instinctul. Din păcate Adrian este un animal inferior.

– Uitaţi-vă totuşi pe această poză…

– A, poza de nuntă. Solemnitate, surâs artificial, stupizenie.

– Ce spuneţi despre soţia…

– Decorativ-vulgară, vocaţie de curvă eşuată într-o căsătorie din interes. Interesantă totuşi… are ceva straniu… în orice caz, un lucru e clar: în casa lor nu cântă cocoşul.

– De ce credeţi toate astea?

– Nepotul meu, de bine de rău, a terminat o facultate. Nu-l dă inteligenţa afară din casă, totuşi se pare că are ceva talent. În familia noastră toţi au cochetat cu „artele frumoase”. Ea în schimb se pare că n-a putut depăşi „titlul” de absolventă de liceu.

– E totuşi o treaptă de…

– Lăsaţi. Dumneavoastră v-aţi opri în mijlocul unei scări?

– Nu cred. Dar aici e vorba de altceva…

– Da, să-mi continui argumentaţia. Fata trebuia să fie suficient de decorativă pentru a impresiona un „suflet de artist”?

– Să zicem. Mai există însă…

– A te mărita în ziua de azi cu un „titrat” nu mai reprezintă o performanţă notabilă pentru o netitrată, prejudecata „purităţii” claselor a dispărut. Ca urmare, trebuia ca individa să-l aibă şi pe „vino – ncoace” şi pe „vino – peste – mine”, nu credeţi?

– Vă ascult.

– Nu mai am nimic de adăugat; doar atât: pun pariu că nu a luat-o de „fată mare”.

– Au un copil, de trei luni…

– Nu v-am spus? Acum i-a trântit şi un plod în braţe să-i găsească ocupaţie, să nu-l lase cu mâinile libere, să-l ţină legat de fusta ei.

– Şi nu aţi dori să vă vedeţi nepoţelul?

– Nu. Categoric nu. Nu mă interesează bastarzii, chiar dacă sunt legitimi.

– De ce? Nu cumva pentru că vă temeţi că v-ar putea impresiona un copil frumos care este, totuşi, sânge din sângele dumneavoastră?

– Nu doresc să vă impresionez în nici un fel, nici plăcut, nici neplăcut, totuşi conform acestei logici şi o lipitoare, cea care îţi suge sângele, sângele tău, ar trebui îndrăgită.

– Da, dar în acest caz e vorba de un sânge rău.

– Şi aici e vorba de un sânge rău.

– Venisem de fapt pentru altceva. Nepotul dumneavoastră a decedat…

„Hm, nici o tresărire, nici o întunecare a feţei, nici o părere de rău. Dimpotrivă, un zâmbet de triumf. Ea a supravieţuit, ea supravieţuieşte încă, deci ea are dreptate. N-o interesează moartea: se crede eternă, invulnerabilă. Moartea? O problemă cu totul secundară, despre care nu trebuie să discuţi nici cât despre un ceai din cozi de cireşe”.

– Ar trebui să mimez surpriza, durerea… Mi-e imposibil, domnule…

– …Căpitan de poliţie, Andrei Andrei, m-am prezentat.

– Mă scuzaţi, la vârsta mea sunt obligată să am o memorie selectivă.

– Să vă întreb ceva: De ce aţi crezut că am venit pentru… „cazul Veronica”?

– Chiar nu ştiţi că menajera mea a fost asasinată? Vreţi să cred că nu ştiţi nimic despre ce i s-a întâmplat sărmanei Veronica? Vă credeam o instituţie serioasă, domnule…

– Şi suntem, domnişoară. Vă veţi convinge.

– Dacă nu ştiţi nimic despre Veronica, va trebui să mă repet şi să vă povestesc şi dumneavoastră ce s-a întâmplat.

– Numai dacă credeţi că este necesar. Mă pot informa şi singur…

– Permiteţi-mi o sugestie: trebuia să o fi făcut până acum. Aşadar despre Veronica: şatenă, destul de cenuşie, fără să fi trezit pasiuni erotice nimănui, vă garantez asta, douăzeci şi opt de ani. Ieri, când a ieşit în livadă, mai avem un petec de livadă, a întârziat cam mult. Am sunat-o. N-a răspuns. Atunci l-am chemat pe avocatul Zissu, prietenul familiei mele de o viaţă. El a găsit-o în livadă, între doi pruni, căzută la pământ.

– Ce căuta menajera dumneavoastră în livadă?

– Nu mi-a spus. Probabil luna. Fetele de la o anumită vârstă sunt iremediabil romantice. Sau poate că a vrut să-mi culeagă un castron cu prune. Era capabilă şi de surprize plăcute, recunosc.

– Cred că eşti prea severă, Eufrosina.

Andrei se întoarse puţin surprins. Aproape că uitase de prezenţa avocatului Zissu, deşi numele lui fusese evocat nu cu multă vreme înainte. Atât de mult îl captivase dialogul cu domnişoara Eufrosina Pahome.

„Curios, ar trebui să-mi fie profund antipatică din cauza dispreţului pentru tot ce consideră că îi este inferior, incapabilă să accepte măcar ideea unui sentiment. Şi totuşi bătrâna îmi place, trebuie s-o recunosc, cu surprindere. Are o minte brici, nu s-a senilizat, nu s-a sclerozat deloc, e mândră, e dreaptă, e francă. E clar că e ceea ce se cheamă o femeie de „rasă”. Dar dacă gheaţa de pe inima ei are totuşi o pojghiţă subţire? Oameni fără inimă nu există. Oameni cu inima îngheţată, da. Dar în ea e prea multă viaţă pentru ca gheaţa să…”. Zâmbi.

– Menajera dumneavoastră şi-a manifestat vreodată dorinţa de a vă părăsi?

– Da. Peste exact doi ani. Între noi s-a stabilit un contract ferm. Una din clauzele contractului mă obliga să o învăţ limbile franceză şi engleză, la nivel de admitere în învăţământul superior. Mărturisesc că ajunsese să stăpânească bine ambele limbi. De altfel în casă nu vorbeam deloc româneşte. Din această cauză, desigur. Era foarte receptivă şi ar fi fost o studentă eminentă.

– În cazul în care ar fi reuşit la facultate, aţi fi ajutat-o în continuare?

– Cred că da. I-aş fi trimis să zicem trei, poate patru sute de lei pe lună. Cu bursa dată de stat, i-ar fi ajuns să se descurce onorabil.

– Şi această clauză era prevăzută în contract?

– Nu. I-am spus totuşi odată că e bine să facă facultatea la zi şi că înţeleg să o ajut şi eu cu ceva. Nu i-am precizat, evident, suma…

Avocatul Zissu examina în tăcere poza „de nuntă”. Închise pentru o clipă ochii, ca şi cum ar fi vrut să-şi reamintească ceva.

– Vă spune ceva această poză, domnule avocat?

– Orice poză ne spune ceva. Pe mine poza asta m-a aruncat cu destui ani în urmă…

– Vă înţeleg.

– Iertaţi-mă, domnule căpitan. Ştiţi să jucaţi şah?

– Da. Destul de bine chiar.

– Aţi accepta o partidă, acum?

– Nu am prea mult timp la dispoziţie. Totuşi…

– Vă mulţumesc. Şahul e una din pasiunile mele. Una din puţinele mele pasiuni. Vă deconspir un secret, şi Eufrosina e o bună jucătoare de şah, aşa încât cred că ne va urmări cu plăcere.

– Ai dreptate, dragul meu. Numai să nu mă mai faci de râs.

– Nici o grijă.

Avocatul Zissu câştigă albul.

Partida se desfăşură în tăcere. 1. d. 4. d. 5. 2. c. 4. c. 6. 3. c. c. 3. c. 5. 4. c. d. 4. 5. c. f. 3. c. c. 6. 6. e. 3. c. f. 6. Aici partida se întrerupse. Avocatul îl privi ţintă pe căpitan:

– Gambitul damei refuzat. Văd că nu refuzaţi nici linia de joc excesiv abordată de maeştrii primelor decenii. Apropo, ştiţi de câte ori s-a jucat „Gambitul damei refuzat” în meciul Alehin – Capablanca în 1927?

– În 31 din cele 34 de partide.

– Domnule căpitan, felicitările mele. Vă propun remiza.

– O accept cu multă plăcere.

Avocatul Zissu se întoarse spre Eufrosina:

– Draga mea, căpitanul Andrei este un demn urmaş al uniformei albastre. Bărbaţi inteligenţi, prompţi, galanţi.

Eufrosina îşi permise un nou surâs:

– Dragul meu, noroc că nu l-ai provocat la un pocher. Ţi-ai fi schimbat atunci părerea şi optimismul tău ar fi fost mult mai scăzut.

– În ce sens…?

Dacă ar fi putut, Eufrosina Pahome ar fi ridicat din umeri.

Întors în camera sa de hotel, Andrei făcu o baie fierbinte, apoi un duş rece ca gheaţa. Îşi îmbrăcă pijamaua în dungi discrete „oliv pe un galben citron” şi se întinse pe pat.

„Curios, moartea lui Pahome să fie, în ciuda tuturor speranţelor, un accident venit la timp? Dar dacă e o crimă? Care ar fi mobilul ei? Nevastă-sa nu era nebună să renunţe la o situaţie sigură, onorabilă, pentru alta incertă. Şi totuşi, dacă e vorba de o crimă, cred că are şi ea un amestec în treaba asta. În primul rând alibiul ei perfect”.

„Când cineva recurge la crimă înseamnă că miza e foarte mare. În cazul ei, care ar fi această miză? O altă dragoste? Dacă ar fi aşa, nu s-ar fi ajuns la crimă. Există şi adultere sau, mai onorabil, divorţuri. Deci nu dragostea e mobilul. Altceva trebuie să fie. Explicaţia trebuie să fie foarte simplă, axiomatică”.

„Formidabilă fiinţă, domnişoara Eufrosina. Nici n-a clipit când i-am anunţat decesul… Mai mult chiar, a părut că se bucură. Moartea lui însemna acum răzbunarea ei. Dacă e aşa, înseamnă că l-a iubit totuşi. L-a iubit prea mult. Nu i-a putut ierta însă „mezalianţa”. Era prea mult pentru ea. Acum orice legătură între ea şi soţia nepotului e ruptă. Nu cred că nepoţelul poate conta. Cel puţin acum. Mai degrabă ar fi în stare să lase totul avocatului Zissu sau mai ştiu eu cui. Apropo, cât de bogată e oare domnişoara Eufrosina Pahome? Şi mai ales în ce şi-a „convertit” averea? Casa e obişnuită, fără ceva deosebit. Aur? Poate; puţin probabil totuşi. Tablouri? Nu cred. Porţelanuri? Cristaluri? Riscant. Mărci poştale? S-ar putea. Valoare mare, volum mic. Nu, nici în timbre. Mărcile poştale cer o răbdare şi mai ales o migală de care ea în mod vizibil nu este capabilă. Iar a lăsa pe alţii să-i manevreze valorile, asta i s-ar părea o impudoare, mai mult, o erezie. Atunci ce? Rămân cecurile. Prezintă toate avantajele. Plus dobânzile. La o avere mare, deloc neglijabile. O adevărată rentă. Oricum bătrâna mi se pare a fi cheia întregii afaceri. Trebuie supravegheată discret şi atent, atât ea cât şi anturajul. Deocamdată avocatul Zissu. Am uitat s-o întreb cine o mai vizitează. Se poate afla însă uşor…”.

„Pe unde umblă locotenentul? E aproape unsprezece. Am să-i fac morală. Şi pentru noi birourile se închid la o anumită oră, chiar dacă ne aflăm tot timpul în misiune. Să vedem cu ce veşti vine de la Inspectorat… Să fie o legătură între „cazul Veronica” şi cel al lui Adrian Pahome? Şi dacă da, care ar fi aceea?”

„În afară de apropierea de vârstă, destul de aproximativă şi aceea, nici una. Mai degrabă s-ar apropia de vârstă cu Ileana”.

„Pe unde umblă, totuşi, Vasile? Orice s-ar întâmpla, nu are nici o scuză. Un telefon se poate da de oriunde. Ce mai: am ajuns mai rău ca o nevastă, ca o mamă, ca o mamă soacră… Să vedem cu ce „versiune” se va prezenta în faţa mea”.

„Când se petrec două evenimente în interiorul aceluiaşi cerc, atunci între ele există obligatoriu o legătură. Legea secantei: dreapta care uneşte două puncte de pe acelaşi cer este secantă cercului. Numai că viaţa nu e numai geometrie. Nici gândul omului nu e întotdeauna drept”.

„Am început să fac filozofie de trei parale. E şi asta o gimnastică a minţii. Paşii de relaxare necesari după o cursă de o sută de metri plat”.

„Despre domnul avocat Zissu vom medita mâine dimineaţă de la ora 8 la 8 şi 30. Obligatoriu”.

(va urma)

Lucian Strochi