Avocatul Zissu nu putea nici el adormi. Fotografia aceea convenţională („uneori am senzaţia că toate fotografiile de nuntă se aseamănă între ele atât de mult, încât par de fapt una şi aceeaşi poză; miresele au acelaşi zâmbet fals, aceleaşi flori, aceeaşi poziţie – visătoare – şi întotdeauna aceeaşi rochie albă, vaporoasă. Alături, mirii ţepeni, par mai degrabă un element de decor”), fotografia pe care o privise îndelung, stăruitor („aş putea să o reproduc chiar şi în vis”), nu-i dădea pace. Unde o mai întâlnise pe mireasă? Când, în ce împrejurare? Să fie totul doar o senzaţie, o trădare (prin aproximare) a memoriei („nu există decât un număr limitat – circa 134 – de tipuri clar diferenţiate, împrejurarea că unii oameni, deşi nu se găsesc într-o legătură de rudenie, nu au nimic comun, pot semăna uluitor între ei se datorează acestui fapt, elementele de diferenţiere sunt minore sau există o trăsătură dominantă de mare forţă expresivă care, impresionându-te, anulează practic micile necoincidenţe”), să fie deci vorba de o aproximaţie, o suprapunere de două identităţi într-o singură formă?

Închise ochii. „Nu, cu siguranţă că am mai întâlnit-o undeva. Dar unde?”. Privi ca printr-o lunetă dereglată, ca prin hubloul unui avion care străpunge o perdea de nori din „vată de zahăr”. Totul se lumină, limpezindu-se. „Aha! Asta era. Cofetăria”.

O văzuse discutând prieteneşte cu Veronica la cofetăria „Cataif”. Veronica era întoarsă cu spatele, se aplecase uşor, era destul de înaltă, aşa încât, pentru a asculta mai bine ce spunea cealaltă, se gheboşase puţin. Veronica purta atunci o rochie carmin cu o dungă violetă, îi plăcuse combinaţia, cealaltă gesticula reţinut, avea mâini frumoase, de o expresivitate deosebită, dansau parcă prin aer, era o curgere a lor prin spaţiu, mişcările erau extrem de lente, parcă descompuse în mii de alte mişcări, îi plăcuseră mult mâinile acelea şi abia în cele din urmă îi privise chipul, puţin vulgar, nu pentru că era prea dur, cu linii prea ferme, ci pentru că intra în contradicţie cu acele mâini superbe, stătea la rând, se adusese „diplomat”, prăjitura sa preferată, acum nu se mai grăbea, le putea examina în voie, Veronica nu-l văzuse, cealaltă da, îi remarcase insistenţa, îl cântărise din ochi prin câteva priviri repezi, surprinzătoare şi învăluitoare, „priviri de plasă de păianjen”, te învăluie şi nu mai poţi scăpa, aştepţi, aşteptarea e singurul lucru înţelept pe care îl mai poţi face, aştepţi reacţia celuilalt şi în funcţie de ea…, bruneta nu păruse prea satisfăcută, se întorsese ostentativ spre Veronica, se simţea privită şi acum acest lucru părea să nu-i mai convină: avocatul ajunsese la rând, cumpărase patru prăjituri, se gândise pentru o clipă să comande şase, două pentru ele, n-ar fi riscat nimic, le-ar fi oferit Veronicăi, „în fond ce atâtea probleme, cine ar putea fi?, tot vreo slujnică”, era nedrept, Veronica era altceva decât o slujnică în casa prietenei sale, ştia prea bine asta, dar aşa sunt bărbaţii, unde nu pot ajunge dărâmă, distrug, un rid, o aluniţă, o şuviţă dezordonată de păr devine un pretext catastrofal, anularea unei frumuseţi considerate până atunci perfecte, o fisură într-o oglindă sau mai exact o fisură într-o statuie, ce preţ mai poate avea o statuetă ciobită, îşi zâmbise satisfăcut, se aşezase la una din mesele joase, verzi, aproape negre, verde de China, abia acum îl văzuse Veronica, o salutase, şi ea îi răspunsese cu un zâmbet îngăduitor, înclinând pentru o clipă capul, „se vede că nu şi-a revenit, gândurile îi plecaseră departe, încă nu s-au întors, nu şi le-a întors, cine ştie ce i-a povestit bruneta, în orice caz ceva plăcut”, gândise el. „Diplomatul i se păruse fără gust, frişca era veche, aşa că lăsase prăjitura aproape întreagă. Luase totuşi celelalte trei prăjituri, o clipă se gândise să le facă uitate discret pe un colţ de masă, salutase scurt, fără să aştepte să primească vreun răspuns şi ieşise.

De ce i se decupase acum perfect în memorie scena întreagă, doar ceva mai rapid, atunci mai fuseseră câteva ezitări, timpi morţi, acum scena se derulase rapid, gata montată, un film de nici două minute, de ce…?

„Câteodată e bine să-ţi pui stăruitor întrebări, de fapt aceeaşi întrebare, s-ar putea ca faptele, imaginile, ideile să se lege, să devină logice, coerente, să poţi primi într-adevăr răspunsul aşteptat”.

Ca acum. O reîntâlnise, surprinzător, peste vreo câteva luni în sala tribunalului la un proces destul de încâlcit, o tentativă de viol, există şi aşa ceva, sala era plină, nu că i-ar fi interesat procesul, dar oamenii aveau procesul lor şi ce să facă, a fost singura persoană care a părăsit sala atunci când s-a pronunţat sentinţa, nu mai ţinea minte verdictul, şase luni sau chiar achitare, altceva îi reţinuse atenţia, figura bărbatului, în fond pentru el venise la proces, tânărul era un exemplar reuşit, brunet, cu ochi albaştri bătând în vioriu, dincolo de toate te izbea aerul de tristeţe, pentru asta se dădeau în vânt după el femeile. Îl recunoscuse, avusese de câteva ori necazuri, dar, curios, de fiecare dată scăpase foarte ieftin, se pare că şi vina lui era foarte mică de fiecare dată, mai mult el era o victimă, victima propriei frumuseţi; aşadar bruneta putea să-i fie şi ea o victimă, avea acest drept, recunoştea într-un moment de supremă şi cabotină generozitate că pentru un asemenea exemplar merită să-ţi pierzi capul, renumele, „firma”, banii – într-un cuvânt.

Aşa cum s-ar fi scuzat şi pe el, dacă ar fi dat de o replică feminină la fel de convingătoare.

Aprinse lumina. Îşi aprinse o ţigară. Stinse lumina. Fumă pe întuneric, privind mucul roşu-incandescent al ţigării. „Întotdeauna am crezut că trandafirul e o floare de foc, o floare care îşi topeşte propriile petale”. Abia acum începea să înţeleagă totul. Demonstraţia sa era fără cusur. Pentru asta venise deci căpitanul. Numai că atunci când şi el va înţelege va fi prea târziu. „Şi acum am piesele albe. Am o figură uşoară avantaj plus tempoul”. Se bucură frecându-şi într-un gest nervos mâinile. „Ce poate fi mai nevinovată decât o partidă de şah, căpitane?”. „Gambitul damei refuzat sau gambitul damei acceptat”? În această alternativă adormi cu zâmbetul pe buze.

Locotenentul Vasile Barbu avea ce povesti. Fusese întâi la Inspectorat în legătură cu „cazul” Veronica. Aflase câteva lucruri interesante. 1) Victima îşi cunoscuse asasinul. Discutase chiar cu el mai bine de o jumătate de oră. 2) Asasinul era un bărbat de talie potrivită, îmbrăcat într-un fulgarin cenuşiu. Pe cap purta o şapcă de piele. 3) Asasinul era stângaci. O dovedeau poziţia victimei, a laţului şi echimozele de pe gât.

Toate detaliile erau furnizate de bătrânul vecin al Eufrosinei Pahome, chinuit de o „migrenă cumplită”.

Ieşise afară cu gândul că se va simţi mai bine. Intenţionase chiar să se ducă la vecina sa, să-i ceară un antinevralgic. Renunţase văzându-i pe cei doi discutând destul de intim în livadă. Nu fusese văzut de nici unul dintre ei. Intrase în casă, lăsând lumina stinsă. Îl văzuse pe bărbat plecând singur. Liniştit, mergând fără grabă, atent pe unde calcă, „de parcă s-ar fi temut să nu se murdărească pe pantofi”. Migrena îi trecuse tot atât de brusc precum venise, aşa încât bătrânul se culcase repede, de teamă ca nu cumva durerea să reînceapă. O cunoştea pe domnişoara Veronica, o fiinţă deosebită, despre care nimeni n-ar fi putut spune nimic rău. Îl mirase mult faptul că stătea de vorbă singură pe întuneric cu un bărbat. S-a gândit întâi că ar putea fi o rudă, un frate sau un văr şi că Eufrosina nu-i permisese să intre cu el în casă. Apoi s-a gândit că, la vârsta ei, nu e chiar atât de absurd să stea de vorbă cu un bărbat, ba, dimpotrivă. Din această cauză n-a mai ieşit, să nu-i stânjenească.

Se prezentase singur gândindu-se că depoziţia sa ar putea ajuta cu ceva… Ce bine ar fi dacă bărbatul acela ar fi găsit foarte repede. Cu siguranţă, nu e sănătos la minte. Cine şi ce să aibă cu o fiinţă ca Veronica, un înger? „Ăştia ar trebui puşi la zid fără nici o altă judecată”. Bătrânul strivise emoţionat în ochi o lacrimă. Îi mulţumiră. Nici nu-şi dă seama cât de importantă e depoziţia sa. Bătrânul plecă mândru de civismul său, mulţumit că a făcut o faptă bună. „Măcar atât, dacă n-am putut face altceva”, adăugase el vag modest.

Al doilea lucru important pe care credea că-l rezolvase Vasile Barbu, „câtă alergătură, dar oricum merită…”, era ceea ce numise el „drumul laptelui”. Nu, nici la Braşov nu se găsea lapte de bivoliţă, de „drigană”. „Doar la Făgăraş se găseşte. E drept că mai sunt unii care aduc lapte de la Făgăraş sau de prin împrejurimi, de la Sâmbăta, de la Voila, de la Şercaia chiar, dar asta pentru ei, un bidon de câţiva litri pe care să-l poţi pune în portbagaj, nu pentru vânzare la liber. Am aflat şi preţul. E dublu faţă de cel pentru laptele de vacă. Deci nici nu câştigi, nici nu pierzi nimic. Am înţeles că nici nu poate fi băut, atât de gras este. Ca şi cum ai amesteca o jumătate de pachet de unt cu un litru de lapte. Şi totuşi unii îl caută”.

Au început să supravegheze casa bătrânei. După plecarea lui Andrei fusese vizitată de doi bărbaţi, tatăl şi fiul, ambii profesori de istorie, tatăl – chiar directorul liceului din localitate. Liceu vechi, cu tradiţie şi renume, recunoscut în toată ţara pentru competitivitatea absolvenţilor săi.

– Am impresia că şi tu eşti unul din absolvenţii săi, glumi Andrei.

– Nu, eu am făcut liceul la Bucureşti. Mărturisesc însă că aş fi vrut să mă număr printre elevii acestui liceu secular.

– Altceva?

– Se pare că cei doi profesori sunt vizitatori obişnuiţi ai Eufrosinei. Eufrosina Pahome are o memorie excelentă, e un martor preţios al unor istorii cu semnificaţii politice din perioada interbelică. În plus, deţine câteva documente foarte preţioase privitoare la istoria Braşovului, a Ţării Bârsei şi a Ţării Făgăraşului. Se pare că deţine şi un document autentic semnat de Mihai Viteazul… Cei doi speră ca bătrâna să doneze Muzeului Judeţean de Istorie aceste documente de preţ. Mai sunt şi alte documente privitoare la istoricul „Astrei”, unele date despre revoluţiile de la 1848 şi aşa mai departe.

– Şi cum de s-au adunat toate astea în casa Eufrosinei?

– Simplu. Tatăl ei a fost un pasionat istoric. A făcut însă şi politică, şi până la urmă politicianul l-a învins pe istoric, ca să fiu eufemistic.

– Oricum, şi cei doi trebuie supravegheaţi. Pasiunea cea mai nobilă poate degenera, şi s-au văzut cazuri în care numismaţi celebri au comis acte reprobabile din cauza unei „carii”, a unei piese lipsă dintr-o colecţie de altfel extrem de valoroasă. Câte pasiuni n-ar dezvălui un cap de bour printre filatelişti! Colecţionarii sunt întotdeauna puţin maniaci, un amestec ciudat de egoism şi de generozitate. Câţi numismaţi, filatelişti, bibliofili nu şi-au cheltuit ultimii bani pentru colecţia lor, pentru ca în final să o doneze statului, unor instituţii sociale, fără nici o pretenţie.

– Cred că Eufrosina Pahome nu intră în această categorie. Adică nu cred, sunt sigur!

– Eu nu aş fi atât de sigur. Cred că bătrâna domnişoară Eufrosina e capabilă şi de generozităţi. Şi de surprize, bineînţeles! Trebuie să fim foarte atenţi. Şi acum propun să ne culcăm. Mâine ne aşteaptă o zi grea, dar nu una decisivă!

„Mda, e o sumă frumuşică. Câteva zeci de cecuri „de maşină”, e o sumă pentru care poţi risca mult… Bătrâna e foarte inteligentă. Averea ei e prea tentantă ca să nu… Bătrâna şi-a luat însă toate măsurile de prevedere. Ce să facă un hoţ cu cecurile bătrânei? Nimic sau aproape nimic. Trebuie văzut dacă a trecut pe cineva la „clauză”. În cazul în care e trecut cineva, să vedem cine e acel cineva. Dar cum să afli toate acestea?

Oricum, acum sunt sigur că averea bătrânei e mobilul crimei. Deşi cred că există o legătură foarte strânsă între cele două întâmplări, chiar dacă ele par atât de diferite şi de depărtate geografic. S-ar putea să fie, deşi e puţin probabil, un singur făptaş. Nu cumva Veronica e trecută şi ea la „clauză”? În acest fel lucrurile se simplifică foarte mult: asasinul a aflat (de văzut de unde şi cum – poate i-a spus chiar Veronica) un lucru esenţial pentru el: că Veronica poate scoate banii bătrânei. Dacă nu întreaga sumă, măcar o parte.

Aflând că Veronica e „cheia” banilor bătrânei Pahome, asasinul joacă rolul îndrăgostitului. Veronica rezistă un timp, apoi îi cedează. Sigur acum de reuşită, îi împărtăşeşte Veronicăi „planul său de îmbogăţire”. Dezamăgită, văzând că pentru el dragostea nu a fost decât un pretext, un mijloc pentru atingerea scopului, Veronica îl refuză. Altă variantă: Veronica îl refuză din frică. Altă variantă: Veronica îl refuză fiind o fire profund cinstită, neacceptând o clipă să-şi întemeieze fericirea pe nefericirea altora, având ca bază a fericirii ei bani străini, nemunciţi; individul o ucide, ceea ce totuşi e cam mult”…

Vasile îi întrerupse gândurile:

– Am primit un raport… Cred că vă interesează în cel mai înalt grad…

– Să auzim.

– Avocatul Zissu a jucat în parc o partidă de şah.

– Şi cu mine a jucat o partidă…

– Tocmai… Şi mi-aţi spus că e un foarte bun jucător de şah.

– Da, este.

– Numai că acum a jucat nepermis de slab.

– Se mai întâmplă. Nu întotdeauna eşti în cea mai bună formă.

– E adevărat, dar în partidă avocatul a efectuat două mutări imposibile!

– Da, e cam mult pentru un jucător de valoarea lui. Vrei să spui că juca şah, aşa, de ochii lumii?

– Da, adversarul său abia ştia să mute piesele. Nu cred că avocatul l-ar accepta ca partener în condiţii normale…

– Poate că avocatul s-a simţit supravegheat şi atunci…

– Nu cred. În plus a mai spus ceva interesant: „Banii rezolvă totul, tinere”.

– Şi ce ţi se pare curios? Nu uita, domnul Zissu e avocat, cunoaşte bine lumea… o anume lume şi… uneori… s-ar putea să aibă dreptate. Nu toţi oamenii sunt incoruptibili. Poate că tânărul îi e client sau i-a fost trimis de cineva, cu rugămintea să-l ajute.

– Nu ştiu de ce, de data asta cred că nu aveţi dreptate. Intuiţia îmi spune că discuţia şi mai ales afirmaţia avocatului au legătură cu cazul nostru.

– Uite ce e, Vasile. Cred că ai intrat foarte tare în acest caz. Asta e bine. Dacă nu te „îndrăgosteşti” de un caz, mai bine renunţă. Munca noastră, care din afară pare spectaculoasă, e aridă, plicticoasă uneori, recunosc. Trebuie să ai răbdare. Mult mai multă răbdare decât adversarul. Trebuie să ai încredere în tine şi în justiţie… Uite, aş face, totuşi, cu tine un pariu: într-o săptămână rezolvăm cazul. Pun la bătaie o sticlă de şampanie. Sunt convins că o vei da tu. Apropo, ştii care e definiţia pariului?

– Nu.

– Un pact dintre un fraier şi un escroc. Numai că fiecare crede că el este escrocul.

– Deci raportul nu e deloc interesant?

– Ba da, n-am afirmat contrariul. Orice raport este interesant din start. Un raport implică două procese: unul subiectiv (al celui care alcătuieşte raportul) şi altul obiectiv, raportul epicului pur, al faptelor nude, aşa cum s-au petrecut ele. O ipoteză, o privire proaspătă asupra unui caz, personaj sau o relaţie, o ştire (mai mult sau mai puţin inedită) sunt tot atâtea argumente pentru a considera orice raport interesant. S-ar putea ca şi acest raport să conţină informaţii extrem de preţioase. Numai că nu trebuie să absolutizăm. Noi nu avem voie să greşim. Nu spun că nu putem greşi, greşim adesea, dar ar trebui să nu greşim. Există greşeli care se plătesc prea scump, sau nu se mai pot plăti deloc. Tot anturajul Eufrosinei Pahome este suspect. Atât: suspect. Nu trebuie însă să uităm că din zece suspecţi doar unul, maximum doi sunt cu adevărat vinovaţi. Avocatul Zissu s-ar putea să fie vinovat; nu spun nu, s-ar putea să fie chiar adevăratul vinovat; s-ar putea, la fel de bine, să nu fie vinovat. Să mă explic: dacă mobilul sunt banii domnişoarei Eufrosina, cum se face că în atâţia ani avocatul nu s-a trădat măcar o dată? Cu instinctul ei de felină, Eufrosina Pahome l-ar fi simţit imediat şi l-ar fi îndepărtat dintre intimii ei. Nu mă iau după „dragule” sau „dragă”; de la o anumită vârstă asemenea apelative sunt cu totul inocente. Avocatul Zissu este într-adevăr unul din intimii domnişoarei Eufrosina, poate singurul pe care îl tolerează, îl acceptă şi, chiar, în momente de cabotină uitare de sine, îl răsfaţă.

– Ce ar mai trebui să facem?

 – Deocamdată un singur lucru: supravegherea Eufrosinei Pahome, neîntrerupt, zi şi noapte. Ea, în primul rând. Apoi şi ceilalţi. Eu mă duc acum la liceu; mă întâlnesc cu profesorul Pop. Cu bătrânul Pop.

(va urma)

Lucian Strochi