Liceul, masiv, cenuşiu, cu ferestrele boltite de arcuri romane, literalmente îngropat între tei şi stejari seculari, impunea de departe oricui, trecător obişnuit, elev sau profesor, respect.

Căpitanul Andrei încercă poarta din fier forjat, vopsită în verde închis, terminată în suliţe ameninţătoare, cu vârfuri romboidale, în stânga ei, încrustată în marmură, o inscripţie străveche „INTRAREA DIRECTORULUI”. „U” era scris ca „V”; luciul literelor se patinase de mult.

„Există şi clădiri care au „morgă”, nu numai oameni”.

Poarta se deschise, neaşteptat de uşor. „De ce să mă mir în fond? Se vede că directorul intră frecvent pe aici. E un om sever, un clasic, îi plac precizia, lucrul bine făcut. Să vedem…”

Intră, apăsând clanţa mare, veche, labă de leu. Şi uşa se deschise uşor.

Cabinetul directorului se afla imediat în dreapta, prima uşă. Ciocăni uşor, apoi ceva mai tare. „Intră” se auzi de dincolo. Profesorul era singur, bine dispus, cu un zâmbet uşor pe buze.

Îl invită cu un gest larg, puţin teatral, să ia loc într-un fotoliu imens, din piele, aflat în faţa biroului. Directorul se aşeză şi el. Andrei remarcă mărimea neobişnuită a mâinilor. Directorul îi observă nedumerirea, dar nu se jenă. Zâmbi acum larg, dezvelindu-şi până la gingie dinţii sănătoşi şi mari, ca de cal.

– Spuneţi-mi, domnule căpitan, de ce credeţi că toţi bătrânii sunt surzi?

– De unde…?

– Aţi ciocănit de două ori, o dată încet, apoi mai tare. V-am auzit perfect şi prima dată.

– Îmi cer scuze, dar cred că e vorba de o obişnuinţă. Şi acasă, chiar dacă am sonerie, îmi place să bat aşa. Ştiu că soţia se bucură, lasă totul şi vine să-mi deschidă.

Bătrânul îl privi cu ochi trişti, brusc obosiţi:

– Vă este dor de soţie?

– Da. Deşi am trecut deja de zece ani de căsnicie. Poate că dacă am fi tot timpul alături ne-am plictisi sau ne-am ciondăni. Aşa nu prea avem timp. Meseria mă obligă la destule deplasări…

– A mea a murit vara trecută.

Căpitanul rămase tăcut câteva clipe. Ce poţi să-i spui unui om care şi-a pierdut fiinţa cea mai apropiată, prietena de o viaţă, mama copilului său? Înclină doar uşor capul.

Bătrânul îşi făcu de lucru cu o agendă. Apoi, lent, ridicând privirea îngreunată de durere şi de amintiri, spuse cu o voce răguşită:

– Vă rog să mă iertaţi. Foarte rar… mi se întâmplă asta… mărturisesc că îmi vine foarte greu să mă obişnuiesc că nu mai este. Sigur, te iei cu munca, cu cărţile, îţi admiri fiul, nora, nepotul, îţi dai seama că nu ai trăit degeaba pe acest pământ, totuşi e greu… e foarte greu. E ca un fel de altă moarte, de data asta a ta, tu încă trăieşti, dar ceva din tine a murit, ce anume exact nu ştii, ai vrea să fii tu cel adevărat, dar faci totul pe jumătate. Şi gestul şi zâmbetul şi râsul şi cuvântul adesea – toate par a îngheţa. Nu-mi reproşez faptul că eu trăiesc şi ea nu, e ceva firesc, în natura lucrurilor, ca unul dintre noi să moară înaintea celuilalt, nu-mi pot reproşa nimic, am făcut tot ce se putea face, tot ce era omeneşte posibil şi imposibil… Mărturisesc că mi-am revenit greu; într-adevăr munca m-a salvat. Certitudinea că mai am de plătit nişte datorii. Pentru cine? Pentru poporul acesta al meu, pe care mă mândresc că îl iubesc atât de mult. Nu orgoliul originalităţii, nici vocaţia şi ambiţia sintezelor m-au călăuzit în muncă şi în viaţă, ci altceva: certitudinea că fiecare literă, nu cuvânt – literă – dintr-un manuscris poate contribui la o mai bună cunoaştere a poporului meu. Am fost unul dintre acei părinţi care au transmis patima lor (nu meseria, nu averea, nu titlurile sau mai ştiu eu ce – ci patima) copiilor lor. Poate că a fost un gând egoist la început: nu ştiu şi nici nu mai are vreo importanţă acum. Sunt fericit că fiul meu nu regretă opţiunea mea, care, în timp, a devenit vocaţia lui…

– Domnule profesor, sunt cu adevărat emoţionat. Vă mulţumesc pentru momentul de adevăr pe care mi l-aţi oferit. Mărturisesc acum că scopul vizitei mele aici şi acum mi se pare… nu ştiu cum să spun… aproape meschin. Permiteţi-mi să mă retrag şi să revin altădată, peste o zi sau două…

– Nu cred că ai dreptate, tinere. Iartă-mă că îţi spun aşa – dar ai putea să-mi fii fiu. Fiecare dintre noi are o datorie, dincolo de patima despre care iarăşi ţi-am vorbit, trebuie să fie meseria. Dumneata ai venit la mine. Ai venit la mine pentru că vrei să lămureşti, să te lămureşti cu nişte lucruri. Îţi stau la dispoziţie cu cea mai mare plăcere. Suntem de aceeaşi parte a baricadei, tinere. Numai armele sunt diferite.

– Aş vrea să ştiu, domnule profesor, cât mai multe despre Eufrosina Pahome.

Bătrânul îşi îndreptă spinarea, sprijinindu-se apoi de speteaza scaunului. Zâmbi din nou:

– Eufrosina. Da, e o lume. E foarte greu ce îmi ceri. Eufrosina e un subiect pe care nu-l poţi epuiza nici într-un an de „discuţii”. Aşa că aş prefera întrebări ceva mai exacte, mai precise, dacă se poate…

– Bine, atunci să încep: cam ce avere credeţi că are Eufrosina Pahome?

– În bani, ceva mai mult de şase sute de mii. În cecuri de cinci mii, cecuri de autoturisme.

– Se pare că acest lucru e ştiut de toată lumea!

– Nu văd de ce Eufrosina s-ar feri de cei câţiva prieteni pe care îi are. În plus, o sumă oricât de mare, depusă la CEC dezarmează pe oricine.

– Aveţi dreptate. Ştiţi cumva dacă e trecut cineva la „clauză”?

– Pe unele cecuri – avocatul Zissu; pe altele cred că Veronica. Nu ştiu totuşi nimic precis în legătură cu această problemă.

– Pe lângă bani, averea Eufrosinei Pahome se mai compune din…?

– Ediţii rare, bibliofile, multe ediţii princeps. Apoi documentele, toate de maximă importanţă pentru istoria noastră. Scrisori de la scriitori, artişti plastici, oameni politici, istorici. Dacă s-ar putea evalua totul, averea Eufrosinei Pahome ar trece bine de câteva milioane…

– Şi cum a ajuns să deţină o asemenea avere?

– Povestea e lungă. Mai întâi moştenirile. Nu uitaţi că Eufrosina numără printre strămoşi un domn moldovean şi doi voievozi de Transilvania. Familia ei este atestată documentar la 1289, în documente poloneze. E una din vechile familii româneşti. Mă refer evident la familiile care erau preocupate de un arbore genealogic, de titluri, de moşii. Cu siguranţă că familia Ion Ion e cea mai veche şi mai nobilă familie românească. Asta e sigur! A doua sursă ar fi extraordinara lor credinţă (mă refer la tată şi la Eufrosina, mama ei a murit imediat după naştere) în mai bine. Între ’46 – ’50 au fost acei ani uluitori când pentru o ciorbă dădeai o haină de blană, pentru zece ouă un inel – „bijuterie de familie”. Ce mai contau atunci cărţile? S-au ars şi incunabule, ce să mai vorbim de cărţi mai recente! A existat aşadar o derută în rândul unei pături sociale, compusă îndeosebi din oameni care nu munciseră fizic niciodată. Acum nu puteau, nu ştiau sau nu vroiam să muncească. Tatăl Eufrosinei, Grigore Pahome, nu s-a dat în lături de la munca fizică. Cosea, turna smoală noaptea, căra saci cu ciment. Câştiga bine. Aveau ce mânca şi, în plus, au reuşit să achiziţioneze la preţuri de nimic valori mari. A treia sursă ar fi cea prilejuită de „jocul cifrelor mari”. Până acum Euforsina a câştigat două maşini pe cecuri. Le-a vândut imediat şi banii primiţi i-a transformat din nou în cecuri. La câteva zeci de cecuri şansele de câştig cresc simţitor.

– Întrebasem mai mult din curiozitate. Eram sigur că averea Eufrosinei e obţinută licit. Se câtă vreme e Eufrosina Pahome paralizată?

– E şi aici o poveste… de… să mă gândesc puţin… de vreo douăzeci şi trei de ani. Adrian Pahome, nepotul ei, singurul ei nepot era la ei. Făcuse o poznă şi Eufrosina l-a pedepsit, i-a dat o pălmuţă sau l-a tras de urechi, nu mai ştiu exact. Copilul a găsit prin curte o stinghie de brad cu un cui ruginit şi îndoit în ea. A lovit-o pe la spate. Nu ştiu cum, cuiul a intrat între două vertebre, a atins măduva. Rezultatul se vede, e dramatic. Din acea clipă, Eufrosina nu a mai vrut să audă de copii multă vreme. Îl iubea enorm. „N-aş vrea să-l urăsc tot atât de mult pe cât l-am iubit”. L-a iubit, în felul ei, în continuare. Vestea căsătoriei lui a doborât-o. Nu atât „mezalianţa”” – atât de invocată –, cât faptul că nu a fost consultată, că mireasa nu i-a fost prezentată pe vremea cât era logodnică, tinerii necerându-i binecuvântarea. Sunt convins însă că vestea morţii lui Adrian a marcat-o profund.

– Poate se va apropia de nepot, adică de băieţelul nepotului.

– Se poate. Dar nu va fi prea uşor. Eufrosina nu face prea uşor „transfer de sentimente”.

– Domnule profesor, fiul dumneavoastră locuieşte în aceeaşi locuinţă cu dumneavoastră. Nu v-a spus unde a fost în noaptea de 13…?

Bătrânul roşi vizibil. Întrebă cu o voce uşor tremurată:

– Trebuie să înţeleg că toată discuţia noastră nu a fost decât un interogatoriu?

Căpitanul Andrei îl privi ţintă în ochi:

– Domnule profesor, trebuie să ne înţelegeţi. Trebuie să… dumneavoastră aţi accepta, în cazul unei săpături arheologice, să nu cercetaţi anumite zone sau straturi? Nu trebuie să verificaţi o ipoteză? Noi verificăm tot ce are legătură cu acest caz. Inclusiv pe Eufrosina Pahome sau pe dumneavoastră!

– Dar e revoltător!

Căpitanul Andrei roşi el acum. Spuse apăsat:

– Ceea ce facem noi este spre binele oamenilor. Există un cerc al suspecţilor. Nimeni nu poate ieşi sau intra în el fără să aibă o puternică motivaţie. Cercul suspecţilor nu e foarte mare. Pentru liniştea oamenilor cinstiţi, trebuie să găsim asasinul. Sau asasinii. Numai că asasinul ştie că îl căutăm, întotdeauna ştie asta înainte de a înfăptui crima (sau crimele). Se strecoară printre oamenii cinstiţi, se amestecă cu ei. Nu-l ştim încă. De aceea trebuie să verificăm toate alibiurile, coincidenţele, neconcordanţele. Dintre toţi, numai fiul dumneavoastră nu a dormit acasă în noaptea de 13. În noaptea primei crime.

– Şi chiar credeţi că fiul meu poate înfăptui o crimă?

– Subiectiv vorbind, nu cred că fiul dumneavoastră e capabil de o crimă. Obiectiv însă, trebuie să am probe pentru a-l scoate din rândul suspecţilor.

– De ce nu-l întrebaţi pe el?

– Domnule profesor, în viaţă aţi spus întotdeauna adevărul?

– Cred că da.

– Sunt convins. Dar dacă ar trebui să salvaţi viaţa unui om, aţi fi în stare să minţiţi?

– Cred că da.

– Şi atunci de ce credeţi că fiul dumneavoastră nu ar fi în stare de un asemenea gest?

– Ca să salveze pe cine?!?

– Pe el, de exemplu.

Bătrânul zâmbi, se destinse vizibil.

– Vă apreciez metoda, dar cred că în legătură cu fiul meu vă pierdeţi vremea!

– Şi eu sunt aproape sigur! Da, numai că nu sunt absolut sigur. Domnule profesor, aş vrea să discut şi cu fiul dumneavoastră. Se poate?

Directorul consultă orarul şcolii.

– Peste exact optsprezece minute. Acum are ultima oră la clasa a XI-a D. După terminarea orelor trece întotdeauna pe aici. Mai stăm de vorbă.

– Domnule director, puteţi asista şi dumneavoastră la discuţia noastră.

– Vă mulţumesc. Nu, mai bine să fie doar el. E mai bine aşa; şi pentru mine, şi pentru el, şi pentru dumneavoastră. Bătrânul îşi consultă grav ceasornicul de buzunar. Şopti uşor neconvingător parcă:

– Da, aşa e mai bine. De altfel, mi-am amintit că mai am puţină treabă pe afară. Revin, dacă este cazul, peste o jumătate de oră. Vă mulţumesc încă o dată.

„Să fi greşit cu ceva? Dacă da, unde anume? Totul a fost perfect sau aproape perfect. Nu-mi dau seama unde aş fi putut greşi. Şi dacă nu găsesc unde am greşit, s-a dus cu liniştea mea. Greşeala asta mă poate costa şi viaţa. Totul a fost perfect: m-am străduit să nu las nici o urmă. Nu, sunt absolut sigur că nu am lăsat nici o urmă. Şi atunci de unde ştie? Dar oare ştie cu adevărat sau totul e bazat pe o logică, s-o numim, hm, a necesităţii? Faptele trebuie să se fi petrecut aşa şi nu altfel deci… Să vedem nu dacă ştie sau nu, ceva ştie, să vedem cât ştie. Mai grav e că şi alţii sunt pe urmele mele. Şi ei ştiu ceva; se pare că ştiu însă mult mai puţin. Totul să fie deci doar o problemă de timp?”.

„Nu mi-e teamă. Sau chiar dacă mi-e teamă, nu trebuie s-o recunosc. Nici faţă de mine nu trebuie să recunosc acest lucru. Teama deformează proporţiile, pune în paranteză logica. Cei mai mulţi pierd aşa. Din cauza spaimei. Faţă de ei am un atu: nu-mi este teamă. Numai aşa pot câştiga. Calm, mult calm, chiar atunci când totul pare pierdut”.

„În fond despre ce este vorba: cineva mi-a intuit jocul, logica faptelor, faptele înseşi. Deocamdată atât: nu a adus nici o probă împotrivă-mi. Ştie multe despre mine, dar nu are cum să ştie TOTUL. Doar dacă ar fi fost martor la… dar asta e din capul locului absurd. Îmi propun un şantaj aproape clasic: va trebui să-l accept. În caz contrar… Mai bine pierd jumătate, decât să pierd totul”.

„Oare nu s-ar putea întoarce situaţia – un contraşantaj, să spunem? Un contraşantaj anulează un şantaj; mai mult chiar, poate deveni el însuşi un şantaj. Numai că, în cazul de faţă nu prea am şanse. Şi apoi felul lui învăluit de a vorbi, fără nimic precis, vagi insinuări, câte un fapt strecurat „ca din întâmplare” în filmul faptelor, o ameninţare ironică, din nou insinuări la fel de vagi şi de imprecise, propunerea de a colabora, nimic jignitor, nimic angajant pentru vreuna din părţi, vorbe, prea multe vorbe, vorbe care te ameţesc, te năucesc şi în acea clipă, strecurată aproape neglijent, propunerea concretă; din nou insinuări, apoi un comentariu neutru, abia acum cu adevărat ironic, promisiunea de a fi mereu în preajma mea, de a reveni; apoi ordinul dur, sec, alb, implacabil. A trebuit să accept, nu din spaimă, ci pentru că avea dreptate, era singura soluţie pe care trebuia să o aleg, singura justă, aici a fost poate greşeala lui, îmi place să ajung singur la o soluţie, bună sau rea, reală sau falsă, mă enervează ca cineva să-mi arate cu degetul soluţia; chiar dacă acea soluţie e cea mai justă, singura posibilă în cazul respectiv. Am acceptat, mai mult pentru a scăpa de vorbăria lui, pentru a putea gândi (la toate) în linişte, inclusiv la distanţa avută. Şi recunosc că nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să accept, şi cu fatalitatea soluţiei propuse”.

„Într-adevăr e cea mai justă. Şi dacă mă gândesc şi mai bine, la urma urmelor e singura posibilă. Singura”.

„Altceva ar trebui să mă preocupe acum: oare mă voi putea bucura în linişte de roadele… nu, nu, întrebarea ar trebui formulată altfel: Oare un cinic poate gusta dintr-un fruct, rod al unui arbore otrăvit de crimă? Dacă răspund prin „da”, înseamnă că mă pot culca liniştit. Ceea ce am să şi fac, în următoarele momente”.

– De ce nu te-ai culcat până acum?

– Ştii bine că nu pot să adorm până nu vii şi tu. M-am obişnuit aşa, o răsfăţată…

– Ştii la fel de bine că uneori n-am să pot veni. Ce ai să faci atunci? N-ai să dormi toată noaptea?

– Dacă ai să-mi dai un telefon, cred că aş înţelege o situaţie, oricât de complicată ar fi ea, nu crezi?

– Vreau să te rog ceva: se pare că pe data de… n-are nici o importanţă, s-a întâmplat ceva grav. N-aş vrea să se ştie cu nici un preţ că am fost la tine.

– Nu înţeleg nimic. Ce s-a întâmplat, ce noapte, de ce…?

I-am astupat cu palma, uşor, gura. Printre degetele răşchirate, ca de după zăbrele, îi zăream ochii rotunzi de spaimă. Şi întrebarea din ochi, pe care nu avea curajul să o coboare până la buze.

– Ai răbdare… linişteşte-te. Îţi voi povesti totul… Se pare că înainte de povestea cu Veronica, a fost comisă o crimă, la Bucureşti.

– Şi ce legătură ai tu cu astea?

– Sunt din anturajul Eufrosinei. Toţi suntem suspecţi, şi eu şi tata şi avocatul Zissu.

– Tot nu înţeleg…

– Se pare că asasinul se află pe undeva prin preajma Eufrosinei Pahome, caută ceva… sau încearcă să obţină ceva… nu ştiu nici eu prea exact. Acum se stabilesc alibiurile pentru fiecare. Trebuie să-mi găsesc şi eu unul.

– Şi nu e mai simplu să spui adevărul, purul adevăr?

– Nu întotdeauna. În cazul de faţă, sigur nu.

Îi tremurau buzele. Apoi începu să plângă liniştit. Lacrimile îi curgeau pe obraji.

– Ţi-e ruşine…

Atunci am fost aproape violent:

– Ştii bine că nu. Aş fi vrut să nu-mi pui niciodată întrebarea asta; să nu faci vreodată remarca asta.

– Atunci de ce?

– Te-am rugat să ai răbdare. Cum să-mi fie ruşine de dragostea pe care mi-o porţi, pe care ţi-o port? Dimpotrivă, mă consider, din acest punct de vedere, unul din oamenii cu adevărat fericiţi. Dacă nu vreau să se afle de dragostea noastră, asta e din cauză că am orgoliul îndrăgostitului care mai crede că are dreptul la o dragoste care să fie numai a lui. Te vreau ferită de ochii lumii, de vorbele oamenilor, de…

– Aici greşeşti. Cred că nu sunt suficient de puternică pentru a înfrunta…

– Nu despre asta e vorba. Sunt sigur că, după o clipă de surpriză, toţi te-ar îndrăgi. Nu pentru a-mi face mie plăcere, ci pentru că, într-adevăr o meriţi, eşti un om minunat. I-ai obliga să te iubească, pentru că eşti mult mai bună decât ei. Dacă nu am făcut încă publică legătura noastră, dragostea noastră, a fost pentru că încă (repet cuvântul!) nu-ţi puteam oferi tot ce meriţi. Şi nu aş vrea s-o fac acum, sub imperiul nu ştiu cărei necesităţi…

– În clipa asta simt nevoia să fiu rea: Crezi că bătrânul tău tată s-ar bucura aflând că fiul său iubit s-a încurcat cu o văduvă, care pe deasupra mai e şi infirmă?

– Eşti într-adevăr rea. Recunosc, tata e un om de modă veche. Nu i-ar fi uşor să înţeleagă… totul. Are însă o încredere neţărmurită în mine. Poate că în sinea lui nu m-ar aproba, dar de înţeles m-ar înţelege, ar înţelege situaţia. Apoi până la a te îndrăgi cu adevărat nu ar fi decât un pas…

– Pe care nu-l va face niciodată. Nu ţi-am cerut nimic, niciodată, trebuie să recunoşti. Eu am stăruit ca legătura noastră (tu îi spui dragoste) să rămână secretă. Mărturisesc că te iubesc cum n-am iubit niciodată un bărbat şi sigur n-aş mai putea iubi pe cineva după tine. Nu mi-am făcut niciodată iluzii.

– Nu ştiu, am impresia că discutăm alte lucruri străine nouă.

– Nu cred. Sunt răspunsuri la întrebările pe care le aveam, le avem în noi. E bine că s-a ivit şi acest „moment al adevărului”, nu crezi?

Raze colorate îmi jucau în faţa ochilor, cuvintele îmi bâzâiau undeva prin preajma urechilor. Nu mă puteam apăra de ele. De aceea eram, cred, atât de confuz.

Am tăcut îndelung, cu încăpăţânare.

(va urma)

Lucian Strochi