Trei mi se par a fi supratemele poeziei Ceciliei Moldovan în volumul Şi cerul ne era aşa aproape: iubirea, istoria  şi patria.

Evident, aceste suprateme  se dizolvă în teme prin combinaţii binare, după cum fiecare din aceste suprateme are infinite nuanţe.

Iubirea poate fi o stare ingenuă, adolescentină: Este poate devreme pentru trupulâ meu/să sporească infinitul./Simt că mai e loc în priviri – /până tragi colţul de preş încredinţat,/ mai sorb elixir de poem în liniştea nopţii. (p.46)

Iubirea nu oferă doar certitudini, ci şi instabilitate şi vulnerabilitate: Să mă îndrăgostesc,/să nu mă pierd/(de orice, de oricine),/ repede să râd în hohote,/repede să mă retrag în mine  (p.51)

Dragostea este o stare, o boală de care e de vină un zburător cu o identitate incertă: Nu am lăsat pasiunile să mă găsească,/nu le-am căutat, /am lăsat doar iarba să-mi atingă tălpile/şi roua să le sărute. (p.103). şi: Te văd fără să te-arăţi/Te-ascult fără să-mi vorbeşti/Te folosesc fără să te împuţinezi (p.57).

Poeta se doreşte o clipă să fie o Donna angelicata: A căzut o aripă de înger/în grădina mea,/am fost aleasă s-o primesc (p.58) sau: Doamne, iubitule, greu a fost să aleg/numai tu ai ferecat biserici în trup/sfinţindu-mă până la strigăt//şi de atunci/noi doi păzim universul (p.70)

Alteori iubirea e o amintire androgină: Ce-ar fi lunea fără duminică?/Ce-aş fi eu fără umărul tău?/Orbecăim prin turnul de fildeş/ cu lumina stinsă/după şalul cu maci,/adunăm risipiri îngheţate/să ne ţină de cald/când prea mult te reverşi,/uneori îl simţim prea strâns, pe respiraţia clipei,/dar noi, iubitorule, ştim/ să descifrăm muzica/tumultului (p.69), dar nu există certitudini: Lasă-mă să te privesc, omule,/aşa cum eşti!/Seninul ochilor albaştri/cu care te lauzi/este doar un zvon palid – /lasă-mă să citesc/în oglinda din spatele lor! (p.52)

Evident, nu este exclusă nici venerabila iubire veneră: Alunecare în doi,/preludiu de sonată,/păsări în rut,/îşi pierd materialitatea/în vremelnica mireasmă de mai (p.62).

Dragostea sfidează timpul şi spaţiul:  Ne-am pregătit/o mie de ani/unul pentru celălalt.//Cum vom desface/nodul/ într-o singură clipă/ca să păstrăm completă/sfera/ în care –unul dintre noi,/îmbrăţişat cu umbra celuilalt – / se va rostogoli/ prin anotimpuri? (p.93) sau: Pânze de păianjen au sigilat/uşi neîntrebate de anotimpuri.(…) Suspină nucul credincios,/via cu rădăcinile în aer/lăcrimează în semn de adio, casa a luat-o la vale /în căutarea lor,/prin crăpătură o iederă a păşit înăuntru (p.72)

Nu o dată versurile capătă frumuseţi şi sonorităţi stranii: Nu în trup se moare întâi ci în suflet:/penelope, măicuţe de dor şi de drag/îşi tocesc neştiute umbra din prag./ Tu poţi deveni ucigaş în serie /de nu-ţi întorci cugetul pe dos/şi la ceaiul de seară/nu-mi bei ceaşca de lacrimi. /Te rog, un strop de miere adaos! (pp.89-90)

Până la urmă iubirea se poate depersonaliza sau chiar obiectiva: Stau de vorbă cu tine şi văd/culorile mai treze ca oricând/păşind peste dealuri/fără să ne bage în seamă (p.66).

Iubirea este o scriere existenţială, un destin asumat: Nu-mi întrerupe fiinţa, dragule,/mi-e bine-n pustiul colii de scris,/aglomerare mare până la apus, noapte-zi, somn-vis,/nu,nu vreau nicio vorbă în plus./…/ Început de lume, margine de vis,/nu-mi întrerupe fiinţa, dragule,/uită-mă în pustiul foii de scris,/început de lume, margine de vis… (p.115)

Feminitatea presupune şi cochetărie: Ador vorba cu două înţelesuri, dintre care unul să aibă/guleraş de umor/brodat cu vreo floricică. (p.103)

Iubirea se poate transfera în alte teme, în istorie şi/sau patrie: Bună dimineaţa, cavaler fără vârstă,/exilat între ziduri de beton,/cu platoşa aricioasă,/primenită pe ascuns/după cronometrul din amintiri./Îmi ţii calea să-ţi sorb/porţia zilnică de tinereţe./ Ţi-au plantat picioarele în asfalt/de teamă că ai să fugi/la ai tăi în pădure (p.84)

Acest transfer e un proces osmotic sau comunicant, patria putând deveni iubita şi invers. Iată o situaţie inedită de „personificare”: M-ai trădat, trădătoareo!/ Şi a fost dragoste la prima vedere,/ umblai desculţă pe drumuri mereu prăfuite/ în rochiţă sărăcăcioasă,/ dar erai frumoasă/ foarte frumoasă erai (şi acum mai eşti…)/şi credincioasă mie/ şi lui Dumnezeu (p.16);   Ţi-am făcut şosele şi poduri,/ să te plimbi (dacă aveai timp),/ fabrici –să te îmbrace frumos –/ne duceam în concedii la munte/ şi la mare,/ cum nu fusese neam de neamul nost’,/ eminamente agrar/ (p.17);Îţi dedicam  şi versuri şi cântări/că te divinizăm, trădătoareo. (p.17);  Tocmai când te aveam aşa cum visasem:/te-ai lăsat sedusă, trădătoareo,/de vecinii care-ţi fac  şi acum cu ochiul,/ca o ibovnică te-ai vândut / pe nimic/la primul nou-venit (p.18);  Căci eu tot te voi iubi,/nerecunoacătoareo,/ cu sau fără inimă. (p.19)

Relaţia directă a poetei cu ţara, cu patria e numai în aparenţă surprinzătoare. Fragilitatea, instinctul matern, teama  par suficiente motive pentru care o femeie să nu devină combatantă sau să identifice cu patria. În realitate, gesturile decisive, personificările, eroinele ne copleşesc, devenind modele, fie că e vorba de Ecaterina Teodoroiu, Ana Ipătescu sau Jeanne d’ Arc, ca să dăm doar trei exemple aflate la îndemână.

Versurile despre patrie ale Ceciliei Moldovan sunt impresionante, fie că poeta „folclorizează” precum Şt. O. Iosif (cel din Icoane din Carpaţi) sau Dan Botta: Tichie de mărgăritar/în orice clip’ ai purta/ colţii firii grunjoase/i-ar fi horbota.//Munţii mândriei/scapătă în zări,duhul iertării / hălăduieşte pe mări,//gheaţa desprinsă/din corola de glorii/sleieşte cortina/şi ascunde fiorii,//cele ce de la tine pleacă/pentru cele ce vin -/nu sunt nici izvor/nic porţi de senin//nu pot să aştearnă lumină/în ochi de vitralii,/să-ţi şteargă vreo vină/s-astâmpere şacalii. (p.45)

Patria poate fi o plimbare prin parc (desigur „vinovată”): Pe bancă, lângă statuie, plecată în vis,/păzită de magnolii şi trandafiri,/ciorile-l lasă pe Bacovia în sine să coboare/până la toamnă când pe covor de frunze/poeţii îl scot la o plimbare (p.77)

După cum, chipul patriei nu e deloc fardat: Blocul vechi din faţa casei mele,/muşuroi de furnici fără aripi,/ privesc cum le zburdă viaţa pe dinainte/celor ce intră şi ies zilnic pe uşă/să muşte cât mai mult din ea. (p.20) sau deloc „luminat”: Noapte deflorată/de ţipătul unei păsări/copleşită de golul/de sub aripă/după zborul puilor. (p.44).

Rar, patriotismul nu ploate fi evitat, dar el nu e nicodată retoric: aici, lângă străbuna ladă de zestre/-minicetate ocrotind artefacte, urzite/din flori şi geometrii de-ale noastre/(cu vlagă de sânge esenţializate)- aici, lângă lada bunicii, am înţeles/de ce Smaranda Brăiescu zbura/prin ceruri, la război, /îmbrăcată în ia românească/cusută de bună-sa. (pp.26-27).

Dar istoria rămâne tema predilectă, din cel puţin două motive: istorie reuneşte iubirea şi patria şi lucrul cel mai important, îi permite poetei discursul de tip pamflet, potrivit pentru o istorie contemporană sluţită.

Analepsele sunt puţine, poeta evită nostalgiile, e direct interesată de „starea naţiunii”. Prezentul e discutabil, în cel mai bun caz şi atunci istoria nu ploate deveni mit.  Nu e iertat niciun cotropitor, freal sau ipotetic: Ceru nost’ gătit de iele/ ba c-o roşie stea din est,/ ba cu un colier de stele,/ (râvnit pe când/ ne făcea cu ochiul/ de la gâtul altora).(p.13); ne-am născut/ pe-un pod de lacrimi/ la cruce de două lumi,/ l-au năpădit, pe rând,/ puhoaiele barbare/ primite cu satele noastre/ arzând…/ văl şi turban ar fi purtat acum/ părinţii,/ la semilună, nu la cruce/ ne-am fi închinat apoi cu toţii…/ (p.14); M-am trezit în hainele evei/cu pielea arsă de ultima ploaie acidă/a dorinţei de căpătuire a buldozerelor./Tihna milenară a gliei e luată la fugă de/căutătorii de aur cu vorbe mieroase,/ticluite de creiere bine-plătite./Îmi promit că pentru braţu-mi tăiat/mi se va aduce în schimb îndestulare/şi apele şi brazda adâncă, un pic otrăvite,/încă n-au doborât mulţimi/pe nicăieri… (p.21). În ultimul exemplu, istoria devine apocalipsă…

Mânia e autentică, sarcasmul puternic, tonul sincer,convingător, pamfletul de cea mai bună calitate: Plânge glia după stăpânul ştiut,/căci mâine se vinde oricum la străini/şi tot mai mult se îngustează locul/locuit din zori de proto-români.(p.25); Generoşi, ne lasă/să ne ducem afară bogăţiile,/ba şi-au trimis odinioară flăcăii/să-şi pună la mezat tinereţea/în vreun pământ străin, lăsând altora cuvenitele pretenţii. Domnilor din toate ţările,/ uniţi-vă!/Tocmai am făcut rost de acte/să le hăcuim ţara!/Până aflăm/ce şi cât mai este de luat,/nu ne rămâne decât/grija contorului…/ (fără grijă! Ei, creştini smeriţi,/se-aşază la coadă tăcuţi/să ne plătească-nzecit,/ – sau cât vrem noi – /pentru becul şi gazul aprins/tot de sub dealul lor.) (pp.28-29).

Versurile pot fi teribile, amintind de Arghezi, de Eminescu, de Aron Cotruş sau de Bogdan Petriceicu Hasdeu, refugiindu-se uneori în parabolă: plătim chirie în casa noastră/ judecătorii ne stau împotrivă/ şi nicio muză nu ne mai inspiră,/ vorbim tare şi toţi deopotrivă/(minune – proteza auditivă!)./ Vom  fi locuind o ţară de mincinoşi/ şi prea puţin uvrieră/ dar nici, cum se zvoneşte,/ aproape bananieră./ …şi cerul ne era aşa de-aproape,/ din mana lui speram copii să se înfrupte/ şi, uite, întreg Pământul nu ne mai încape! (p.15); Păpuşa se naşte domnişoară pe-aici/poartă rochie de mireasă cu sclipici/pasul de voie a fost ilegal abolit/o iala vale pământul chelit. (p.41); Pe sub uşă disperarea îşi vârâ gheara,/ai noştri copii nu se uită-napoi,/în zarva de la hotare îi alăptăm pe-ai altora/toţi  – până şi Tu  ţi-ai luat mâna de pe noi – , La cine să mergem, Doamne?(p.36); Ocolesc dealul învăscuit în neguri,/printre valuri de asfalt,/sar garduri/care separă nimicul de nimic. (p.48); Răbdarea nu mai are răbdare,/e pusă pentru bunici la conservare,/rămâne doar un nume în dicţionar,/timpul deraiază câte-o cifră-n secundar (p.41) Şi noi am fost copaci,/neuronii ne-au scornit chip deştept,/am primit două rădăcini (drept roţi)/s-ajungem la uşa cerberului geostrateg,/jinduim la tot mai multă ţărână/ne-am rezervat ceva-ceva şi pe lună.//(Reciclaţi din nou în copaci,/ni se va inscripţiona fruntea ridată/cu o nouă ediţie a tablelor lui Moise/căci maiestăţile lor le aveau demult/încrustate în ADN-ul dermei scorţoase).(p.54).

Istoria se poate rescrie, la fel de tragic, pentru că acum a dispărut şi  mitul: Atâtea penelope îl aşteaptă pe ulise/plecat departe la cules căpşuni/să trimită lunara cifră din facturi (p.55)

E refuzat tranşant, ironic şi „progresul tehnic”: Mulţumesc, Doamne/că nu mi-ai arătat soarele/ cu un mileniu mai devreme/le-am găsit pe toate de-a gata (p.49); În mi(ti)tica ţară carpată circula/un singur model de maşină berlină,/botezată Dacia – istoric blazon pentru/ o marcă profund genuină! (p.110).

Nostalgia e rară şi de aceea preţioasă: Mi-au dus pădurea de pe deal,/pe ce să-mi mai sprijin cupola de stele/şi copilăria legată la ochi,/poate o ploaie caldă, cu paşi veseli/cu uimiri de tot felul prin preajmă/ar face-o să dea în muguri.//Păşesc prin ierburile mele de fată/desculţă, înfrigurată, să ascult incognito/puţinii tei cu peruci grizonate,/pe atunci flăcăi, cum freamătă. (p.81).

Credibil (nu aşa cum o făceau Maria Banuş sau Veronica Porumbacu din perioada: „ţie-ţi vorbesc, America!) sună versurile prin care poeta îşi asumă destinul omenirii: Din faldurile universului/o lacrimă de sânge/pe cămaşa de forţă a omenirii,/nespălată de nici un tsunami,/necuprinsă de flăcări. (p.23).

Sensibilitatea este aproape maladivă: Stai cu urechea ciulită/să-mi auzi paşii urcând printre cruci. (p.67); Un scâncet de greier/rupe tăcerea,/ o lumină se zbate/în braţele beznei (p.89), deşi tonul poate fi şi neutral, constatativ: Oraşul se mută pe roate/la ţară (p.87).

Istoria poate fi şi o aglomerare subiectivă, într-o manieră uzitată în lirica românească „de profil”, dar originală prin „dezordinea savantă”: Îţi mulţumesc, Doamne, că/pe toate le-am găsit de-agata/şi părinţii şi sunetele înşirate frumos/în cuvintele bunicii, bolovănoasă va fi fost proto-româna, mulată pe dealuri şi văi/armonizată pe iambii şi troheii noştri/ scoasă de cronicari din genuni,/ din colbul satelor/cu pana muiată în cerneală/ –un mix dulce curgător (de latină, dacă, slavă / şi ce-a mai adus crivăţul)/în potirul Văcăreştilor./ (p.79).

Volumul e traversat de fulgeraţii inspirate, de formulări aforistice, de o sensibilitate ultragiată, de concluzii amărui: În târgul bântuit/ de stafia plumburie a lui Bacovia/ poeţii n-au suflu/ şi mor înainte de vreme,/ câte un pic de fiecare dată (p.11); păsări călătoare, visătorii o iau spre sud iarna/şi-şi ridică o cetate numai a lor unde/toate fiinţele au inimă de sticlă colorată,/ clipesc în dulcele canon/ şi plutesc frenetic, plutesc/ fără să se ciocnească între ele,/ stele căzute sunt recuperate/ şi atârnă în copaci/ disipate în magma lor,/ povestind trecătorilor  despre/ lumina care se naşte din întuneric (p.12); Mă adoarme previzibilul/ca şi această spovedanie/ din oficiu(p.103); Nu sunt o aşteptătoare de nădejde,/unul aşteaptă istoria să-i termene statuia,/altul prima zăpadă,/altul un pumn de apă/şi simte că viaţa e frumoasă (p.55);  Mare lucru să vezi/pădurea de copaci/să întrezăreşti ideea,/principiul ziditor,/dincolo de cine este autor,/de vorbele lor,/acestea nu  pot pune în mişcare/ceva uimitor,/nu se conjugă cu marea ordine/ a lucrurilor.(p.94); Puţini sunt cei cărora li se arată/să le susure la ureche/că e o minciună/ceea ce se vede afară/că oamenii se deghizează/unul faţă de celălalt/ba chiar şi faţă de ei înşişi. p.96 Dincolo de gulerul de foc al veşniciei/fiecare îşi împinge bocceaua noduroasă…(p.50); Desculţă trec/ prin ploaia comandată. (p.92); Dar mi-a mai rămas un colţ/în care să-mi beau pe îndelete/ceaşca de lumină (p.86)

Cecilia Moldovan scrie în Şi cerul ne era aşa de aproape, o poezie comunardă, dar deloc comună.

 Lucian Strochi