– De fapt, discuţia a degenerat.

– Dimpotrivă.

– Eşti sarcastică.

– Sunt exactă.

– Vroiam să-ţi cer sprijinul…

– Îl ai. Îl aveai înainte chiar de a fi deschis gura. Am înţeles: vrei să nu se ştie că în noaptea de… ai fost pe aici. Fii liniştit, sunt gata să jur că niciodată nu ai trecut pe aici.

– Şi eu ce trebuie să înţeleg din asta?

– Ce vrei. Ce crezi că îţi convine mai mult.

Nu cred că era supărată. Ne-am iubit, cu patimă, cum cred că n-o făcusem de multă vreme. Aproape cu ură. Trupurile noastre păreau ale unor îndrăgostiţi despărţiţi multă vreme de soartă, care, iată, acum se întâlneau. Ea era când trufaşă, când umilă, când dominatoare, când sclavă.

– Ar trebui să te superi mai des. Îţi stă bine, când eşti… puţin supărată. Puţin revoltată.

– N-ai înţeles nimic. Am încercat să uit de mine; câteva clipe. Atât.

– Şi eu am făcut la fel. Pentru o clipă am simţit că nu mai exist.

Acum mă alinta. Luciditatea, înspăimântătoarea ei luciditate, care n-o părăsea niciodată, se frânse. Era femeie. Era una din puţinele clipe când uita de sine, era femeie, şi atât. M-a ghicit.

– Îţi plac mai mult acum? Aşa?

– Nu ştiu. E altceva. Puţin surprinzător pentru mine.

– Vrei o mărturisire? Până la tine nu am fost niciodată aşa…

În acele momente, pentru o clipă mi se părea că toate lucrurile din preajmă mărturisesc dragostea noastră şi îmi era frică să adorm. Şi totuşi am adormit repede, strivind, printre gânduri, o întrebare. N-o mai ştiu. Pentru întrebări ca şi pentru răspunsuri, era prea târziu.

Nu putea să adoarmă. Prea multe emoţii în ultimul timp. Oare fuseseră, într-adevăr, în ultimul timp, prea multe emoţii? Nu cumva o descumpănise moartea lui Adrian şi nu vroia să recunoască acest lucru? Nu, Adrian murise mult mai devreme: atunci când o lovise pe la spate. Oricine ar fi considerat asta drept un gest nesăbuit şi inconştient al unui copil, un accident regretabil. Ea nu. Nu infirmitatea de o viaţă o deranja; s-ar fi putut întâmpla un alt accident, ar fi putut (de pildă) aluneca pe scări sau… Nu, gestul lui irevocabil o deranjase: era un gest hotărât, sălbatic. Prea clar pentru a putea fi judecat altfel. Atunci, în acea clipă s-a produs un proces ireversibil. Nu, dragostea ei nu se transformase în ură, aşa cum au crezut, cum cred toţi, ci în indiferenţă. Adrian se separase atunci de ea şi nimic nu putea, nu mai putea întoarce lucrurile. Ca într-o diviziune celulară. În acea clipă, Adrian îşi afirmase brutal, conştient, bărbăteşte o opţiune. Ea nu mai avea nimic de făcut, nu se mai putea face nimic. Atât şi nimic mai mult. Atât, adică totul. Adrian murise atunci. Acum, după atâţia ani venise doar confirmarea morţii sale. „Exact ca la război. Ai aflat despre moartea iubitului, a soţului, a fiului drag. Confirmarea o ai mult mai târziu, când îi vezi piatra de mormânt. Numai că până atunci mai ai o şansă. Mai speri într-o posibilă eroare, într-o confuzie, într-o minune. Aici nu era vorba de vreo confuzie, de vreo eroare, de vreo minune”.

„E şireată. I-a pus numele lui. Speră. Cred că fapta tatălui nu trece şi asupra fiului, o dată cu numele. Se înşeală. Crede că până la urmă mă va îmbuna, îl voi recunoaşte, îl voi iubi, „îmi va lumina ultimele zile”. Visuri de femeie…”

„Nu înţelege un lucru foarte simplu: că bastardul lor, acum al ei, nu mă interesează. Nu mi-e teamă de confruntare, adică de o întâlnire. Nu mă feresc, n-o evit conştient. Numai că nu mă interesează. Pur şi simplu nu mă interesează. Ce ar putea să-mi spună un boţ inform de carne necuvântătoare? Să recunosc în el mai ştiu eu ce linie distinctă a… Sentimentalisme? Bune pentru alţii. Voi supravieţui prin luciditate, exactitate şi adevăr”.

Auzi paşi. „Cred că e Veronica. Nu s-a culcat încă… Prostii. Veronica e moartă de câteva zile. Sunt paşi de bărbat. Caută ceva. Lasă-l să caute. Va fi dezamăgit. Va încerca să mă omoare? Nu cred. Infirmitatea dezarmează mai mult decât o armă încărcată. Să ţip? N-aş face-o în ruptul capului”.

Nu se înşela. Erau într-adevăr paşii cuiva. Ai unui bărbat. Simţurile ei treze, ascuţite, nu o puteau înşela. Vizitatorul intrase în camera ei. „Se pare că nu caută bijuterii. Înseamnă că pe mine mă caută. Vrea să mă omoare. Nu cred că o să reuşească”. Rosti liniştită, ferm, aproape poruncitor:

– Cred că aţi greşit adresa, domnule…

Vizitatorul nocturn tresări, se reculese însă imediat, apoi, dintr-un salt, fu lângă scaunul Eufrosinei. Spuse scârbit:

– Taci, bestie bătrână. Din cauza ta…

De la câţiva paşi, puţin ironic, neluând în seamă decât cuvintele Eufrosinei, se auzi vocea locotenentului Vasile Barbu:

– Şi eu cred acelaşi lucru, domnişoară Eufrosina…

Lumina inundă încăperea.

Atentatorul tresări a doua oară, mai puternic. Braţele îl trădară, căzând de-a lungul trupului. Se gârbovi brusc. Se aşeză, mai exact se prăvăli pe un scaun aflat în apropiere.

– Păcat. A venit prea repede totul. Acum…

Parcă respectându-i înfrângerea, locotenentul şi Eufrosina păstrară un moment de tăcere.

Apoi, brusc, ca şi cum ar fi continuat o conversaţie spirituală, întreruptă ca urmare a unui accident minor (un chelner a scăpat pe treptele de marmură o tavă de argint sau ceva în acest gen), Eufrosina ciripi gureşă:

– Locotenente, ar trebui să fiu indignată. Aţi pătruns fără ştire în camera unei domnişoare.

– Spre binele ei, trebuie s-o recunoaşteţi – se înclină ceremonios locotenentul.

– Mărturisesc însă că mă încearcă un sentiment de încântare: de multă vreme n-am mai fost vizitată noaptea de doi bărbaţi, şi încă tineri. Mi-e teamă că evenimentul mă va pune pe gânduri. În loc să-mi constat cu înţelepciune sau amărăciune „ravagiile vârstei”, văd că vârsta mea mai poate face ravagii. Încântător, nu găsiţi, domnilor?

Apoi, fără să aştepte vreun răspuns, adresându-se celuilalt:

– Domnule, mă dezamăgeşti. Din mai multe motive: în primul rând te-ai aşezat pe un scaun fără să fi avut permisiunea mea. În al doilea rând, nu cred că sunt „bestie”. După ultimele descoperiri mă despart vreo patru milioane de ani de acest… apelativ. În al treilea rând, chiar dacă sunt o femeie în floarea vârstei, nu trebuia să ai bădărănia să mi-o spui. În al…

Tânărul se ridică atât de brusc, încât scaunul se răsturnă. Se adresă locotenentului:

– Baba asta e nebună. Sau a înnebunit acum de spaimă. Sau o face pe nebuna. Spuneţi-i să tacă sau… o ucid. Indiferent de ce se va întâmpla după…

Cu un zâmbet îngheţat, locotenentul îi ceru scuze Eufrosinei:

– Domnişoară, permiteţi-ne să ne retragem.

– Cu multă plăcere, domnule locotenent. E destul de târziu şi mâine vreau să arăt ca lumea. Vă aştept mâine la un ceai, domnule locotenent.

Locotenentul înclină scurt, respectuos din cap, semn că acceptă invitaţia şi-i puse cătuşele celuilalt, obligându-l să-l urmeze. Tânărul nu protestă, îl urmă, fără a mai arunca însă vreo privire înapoi, unde ar fi întâlnit, ironică şi bine dispusă, privirea bătrânei.

După ce ieşiră cei doi, zâmbind amuzată, Eufrosina îşi spuse:

„Ce m-aş fi făcut totuşi dacă n-ar fi fost locotenentul? Individul părea totuşi hotărât să mă lichideze”. Ultimul cuvânt o făcu să zâmbească din nou: „Te destrăbălezi… lingvistic, Froso! Ce e cu limbajul ăsta de gangster?”

Grigore Pop nu se lăsă convins:

– Tot ce pot declara este că nu mă simt vinovat de nimic. Puteţi să-mi faceţi ce vreţi, eu nu declar nimic altceva.

Căpitanul Andrei se întunecă:

– Domnule profesor, nu înţelegeţi un lucru foarte simplu, sau nu vreţi să înţelegeţi – ceea ce e exact acelaşi lucru. Mă străduiesc să vă dezvinovăţesc, nu să vă învinovăţesc. Trebuie să recunoaşteţi că îmi vine foarte greu să fac acest lucru fără ajutorul dumneavoastră.

– Recunosc. Am însă motive suficient de puternice care să mă reţină să fac o declaraţie. Nicio lege nu mă poate obliga să spun ceva ce nu…

– E adevărat, legea nu vă poate obliga. Dar propria conştiinţă?

– Nu cred că ar fi aici vorba de aşa ceva… Încercaţi… un soi de şantaj sentimental şi spiritual…

Căpitanul Andrei se înroşi, dădu să spună ceva, dar renunţă. În cele din urmă continuă, parcă neluând în seamă ultima remarcă a lui Grigore Pop:

– Sunt nevoit să vă contrazic. În timp ce eu discut cu dumneavoastră, un om care a comis o crimă, un asasin e încă liber şi s-ar putea…

– Deci recunoaşteţi că nu eu sunt asasinul. Atunci de ce…

– Da, recunosc… Recunosc că nu cred că dumneavoastră sunteţi acel om… Trebuie însă să fiu absolut sigur de acest lucru. Îmi trebuie alibiul dumneavoastră. Altfel nu pot merge mai departe, sunt obligat să bat pasul pe loc.

– Dacă v-aş spune că am fost la o femeie, mi-aţi cere numele şi adresa femeii.

– Da, e adevărat. Pentru verificare şi confirmare…

– Ştiu asta şi tocmai din această cauză nu vreau să declar nimic, chiar dacă mi-aţi promite discreţie totală. Îmi cereţi să vă înţeleg. Vă cer acelaşi lucru. Am fost într-adevăr la o femeie; o femeie pe care o iubesc; nu vreau ca tatăl meu, ceilalţi oameni s-o cunoască acum. Am motivele mele pentru… Vă dau însă cuvântul de onoare că nu am comis nici o faptă antisocială…

– Ne lovim de destule refuzuri în activitatea noastră. E trist că se întâmplă aşa. Înseamnă că unii nu au înţeles exact misiunea noastră. Nu denigrăm oameni, nu luptăm împotriva oamenilor. Încercăm să-i apărăm. Să le apărăm viaţa, drepturile, bunurile, liniştea, somnul, zâmbetul. Nu întotdeauna reuşim pe deplin. Uneori reuşita nu este nici în final deplină. Avem şi satisfacţii. Destule. Sunt convins că vom rezolva şi acest caz, ca şi multe altele de până acum. Totuşi…

– Andrei Mureşanu nr. 12.

Căpitanul Andrei zâmbi obosit.

– Ce v-a hotărât să…

– N-aş putea spune exact. M-am gândit la dragostea mea. Ce fel de dragoste e, dacă e egoistă? De ce să-mi fie frică de oameni? Femeia pe care o iubesc merită să fie iubită. A mai fost căsătorită. Soţul i-a murit într-un accident de cale ferată. Ea a avut poliomielită. A marcat-o pentru toastă viaţa. Pentru ea, am vrut ca un timp… N-aş fi vrut ca oamenii…

– De ce nu aveţi încredere în oameni?

– Sunt destui bădărani care…

– E adevărat. Sunt. Merită ei însă o asemenea preţuire, ca din cauza lor să nu fiţi cel care sunteţi de fapt, să nu puteţi iubi cu adevărat, cum iubiţi? De ce să le daţi lor o satisfacţie şi o importanţă pe care nu o au, nu o merită?

– Se amestecau în mintea mea multe. Mai întâi tata. M-am temut toată viaţa de el. Un om drept, cinstit, dar extrem de sever. Ce-ar fi zis: „Măi băiete, din câte femei sunt pe lume, tocmai pe asta ai găsit-o? Şi văduvă şi infirmă?!?”. Şi atunci ar fi trebuit să mă despart de el, pentru că nu m-aş fi putut împărţi. Apoi ceilalţi. Ar fi început comentariile: „Măi Grigore, ai aşteptat atâta cu însurătoarea. Credeam că o să te însori cu o… şi când colo…”. Sau privirile ironice ale femeilor: „Pe noi nu ne-ai vrut, ai vrut-o pe asta. Ce-ai găsit la ea?”. Ce să le spun, tuturor? De ce să le explic, cum să le explic că pentru mine femeia aceea e unică, incomparabilă, că o iubesc din tot sufletul? Nu eram încă pregătit…

– Situaţia nu e simplă, într-adevăr. Iubirea şterge orice. Ca şi timpul. Cred, de fapt sunt convins că dragostea voastră se va împlini în ciuda tuturor dificultăţilor şi inerţiilor.

– Da, am avut şi partea mea de vină. Din delicateţe sau, poate din laşitate, puteam să pierd în cele din urmă o dragoste adevărată.

Căpitanul Andrei îl privea în tăcere. „Frumos bărbat” – fu nevoit să recunoască. „Păcat că…”. Aproape supărat pe el de începutul de înduioşare, întrebă aproape răstit:

– Numele?

– Toma.

– Prenumele?

– Daniel.

– Vârsta?

– 31 de ani. Fără câteva luni, dar asta nu cred că are vreo importanţă.

– Profesia?

– Tehnician electronist.

– Pentru ce aţi fost adus aici?

– Nu v-a spus colegul? Mă mir. Era de datoria lui să vă informeze.

– Lăsaţi alte comentarii, răspundeţi doar la întrebări.

– Să zicem, pentru tentativă de furt.

– Ce aţi vrut să… furaţi?

– Orice. Nu mi-am propus ceva anume. Bineînţeles ceva care să merite osteneala.

– Ce ştiaţi înainte despre Eufrosina Pahome?

– Că e o bătrână bogată. Chiar foarte bogată. Trebuia deci să aibă destule bijuterii care să…

– Deci aţi căutat… bijuterii?

– Tablourile se valorifică mai greu. Nu eram pregătit pentru o astfel de acţiune. Pentru bijuterii ajung buzunarele.

– Aţi mai fost condamnat?

– Da. De două ori. În total şase luni. Tot pentru „tentative…”. Numai că erau „tentative de viol”. Se pare că nu sunt prea hotărât. Rămân la stadiul de „tentativă” de fiecare dată.

– Ce aţi făcut în noaptea de 13…?

– Ce face fiecare om al muncii: am dormit neîntors. Nu-mi cereţi martori; vecinii mei au un somn la fel de profund.

– Vă înşelaţi: vecinii de deasupra au avut în noaptea respectivă o mică aniversare pe care au sărbătorit-o destul de zgomotos până la trei şi jumătate. Cum de n-aţi ştiut asta?

– Eu m-am culcat devreme. Putea să fie şi cutremur după aceea. Am un somn foarte sănătos. Profund. Vă puteţi convinge uşor de asta.

– Vă invidiez. Sunteţi, din acest punct de vedere, un om fericit. Numai că somnul ăsta o să vă cam coste…

– Poftim?!?

– Mă gândeam că în cazul Eufrosinei Pahome v-a jucat festa. Dumneavoastră, care dormiţi atât de bine noaptea, aţi neglijat faptul că mai există oameni care nu dorm tot atât de bine.

– Probabil au motivele lor. Fizice sau psihice.

– Totuşi v-aţi lăsat prins cam… uşor!

– Nu aveam de unde să ştiu că locuinţa era supravegheată. Am înţeles acest lucru abia după conversaţia atât de interesantă cu domnul locotenent şi, evident, n-am încercat nici o acţiune imprudentă. Ştiu să joc corect. Aţi fost mai buni de astă dată, ce mai!

– Şi chiar vrei să credem că eşti un hoţ începător care abia desluşeşte alfabetul meseriei?

– Evidenţa faptelor, precum şi prezenţa mea aici, vă obligă să luaţi în consideraţie această realitate, recunosc, uşor penibilă. Pentru pretenţiile mele, desigur…

– Mda, ne-am cam lămurit poziţiile. În acest caz veţi scăpa destul de ieftin. O tentativă de furt nu se pedepseşte chiar atât de aspru…

– Vă mulţumesc. V-am mai spus-o: şansa şi ghinionul meu e că rămân la stadiul de tentative.

– Se pare că în cazul crimelor nu e chiar atât de adevărată afirmaţia de mai înainte.

– Crimă? Trebuie să înţeleg că mă acuzaţi de aşa ceva?!?

– Deocamdată, nu. E doar o tentativă de-a mea de a vă face să mărturisiţi cu o oră mai devreme adevărul.

– Atunci mărturisesc că situaţia mea devine neliniştitoare. Pot să aflu despre ce crime ar fi vorba?

– Veţi afla la timpul potrivit. Deocamdată vă dau prilejul să mai meditaţi…

Apăsă pe un buton. Apăru un plutonier spătos. Andrei se încruntă întâi, apoi spuse ironic.

– Condu-l, te rog, la „apartamentul” dumnealui. Are nevoie de linişte.

(va urma)

Lucian Strochi