„Al treilea tablou. Prima surpriză. Iată-l pe Toma T. Daniel. Aproape de centru. Înseamnă că a fost un elev bun… De ce… cine ştie… vorba unui prieten… „năclăite sunt căile Domnului”. Păcat… mare păcat… ar fi putut ajunge ceva în viaţă. O existenţă ratată. Care să fi fost totuşi motivul…”.

Întârziase mai mult acum în faţa acestui tablou de promoţie. Copiase şi numele profesorilor. „Poate aflu de la ei ceva mai mult. Parcă aş fi păstrat un moment de reculegere”.

Spuse aproape răstit, răguşit:

– Să mergem mai departe!

Ilarion Popescu îl privi surprins:

– S-a întâmplat ceva? Doar v-aţi întâlnit cunoştinţa!?!

– Ai dreptate. Mi-am amintit însă de ceva neplăcut, de pe vremea când eram şi eu elev.

Alt tablou. „Din nou nimic interesant. Aceiaşi profesori. O singură profesoară necunoscută până acum. Unul din secretele succeselor liceului. Stabilitatea cadrelor”.

Ajunseseră în dreptul laboratorului de chimie. Uşa era deschisă. Un miros pătrunzător de clor ajunse până la ei.

Andrei ciocăni totuşi în uşa deschisă.

– Un moment.

Un profesor tânăr, „prea tânăr ca să aibă un flăcău absolvent”, turna un lichid incolor într-o eprubetă. Puse apoi eprubeta într-un stativ. Se clăti pe mâini într-o chiuvetă ascunsă între catedră şi un aparat destul de ciudat ca înfăţişare.

Profesorul se şterse energic pe mâini. Cu prosopul încă în mâini îi întrebă:

– Da?!? Despre ce e vorba? S-a întâmplat ceva?!? Întrebările, mirările, semitonurile, arcul circumflex al sprâncenelor – totul într-o viteză neobişnuită.

Andrei rosti grav, rar, parcă într-adins mai rara ca de obicei:

– Nu… nimic deosebit… aveţi aici… un tablou de promoţie… Aş vrea să-l văd…

Preîntâmpinând parcă reacţia negativă a celuilalt:

– Am aprobarea directorului…

– Poftiţi atunci…

Tonul din glasul profesorului, fără să fie ostil, era puţin iritat.

„Formidabil. Exact ceea ce căutam… Totuşi… Rozavlea. Aşadar Veronica Angela Sonca şi Elena Rozavlea. Colege şi prietene. Asta era. Păcat că nu mi-am luat aparatul de fotografiat”. De bucurie copie tot tabloul de promoţie spre disperarea profesorului.

– Vă rog să mă scuzaţi. E ceva important. Nici nu vă daţi seama cât de important e.

Profesorul îşi permise un zâmbet:

– Nu înţeleg, dar vă cred. Şi precipitatul meu care mă aşteaptă mi se pare foarte important, deşi, evident, dumneavoastră nu vă spune mare lucru.

– Vă mulţumesc oricum…

Se întoarseră spre cabinetul directorului. Îi mulţumi lui Ilarion Popescu strecurând o amabilitate:

– Sper ca echipa în care e fratele tău să câştige astăzi.

– Vă mulţumesc.

Pe director îl întâlni în pragul „Intrării directorului”. Stătea de vorbă cu o profesoară mai în vârstă. Îl salută din mers:

– Vă mulţumesc. Am găsit ceea ce căutam.

– La revedere şi succese… domnule ziarist.

„Sunt oameni alături de care timpul îmbătrâneşte. Ce vârstă să-i dai directorului? 40? 30? 60? E de fapt fără vârstă. Sau le are, concomitent, pe toate”.

„Aşadar cazul „Pahome” începe să devină clar. Îmi lipsesc doar câteva „pietricele” pentru a recompune întreg mozaicul”.

„Deci Veronica şi Ileana se cunoşteau; mai mult, se pare că erau prietene. Ce concluzie putem trage de aici? Deocamdată nici una. Toma T. Daniel este al treilea vârf al triunghiului. Triunghiul Toma – Sonca – Rozavlea este de fapt cazul Pahome. O supoziţie, desigur. Dar cred că acum am toate „datele” problemei. Să vedem dacă Eufrosina Pahome ştia ceva despre Veronica şi Ileana. Eufrosina sau… avocatul Zissu. De ce tocmai el? Pentru că doar ei au rămas în competiţie…”

Căpitanul Andrei Andrei consulta „Mersul trenurilor”; Locotenentul Vasile Barbu scria ceva, foarte preocupat, fără să ridice capul dintr-un teanc de dosare care, fără să-l mascheze total, era totuşi impunător.

Ileana Pahome se foi neliniştită pe scaun:

– Dacă înţeleg bine, am fost chemată în legătură cu decesul soţului meu, Adrian Pahome.

Căpitanul Andrei închise „Mersul trenurilor” privind-o ţintă.

– Exact. Vreţi să ne spuneţi ceva în legătură cu acest lucru?

Ileana Pahome păli o clipă; îşi reveni însă imediat:

– Înseamnă că am fost greşit informată. Am înţeles că dumneavoastră… cum e şi firesc… vreţi să-mi comunicaţi…

Căpitanul Andrei spuse împăciuitor:

– Vă vom spune şi noi câteva lucruri. Asta la sfârşit. Să începem însă cu dumneavoastră: Unde, când şi cum l-aţi cunoscut pe Adrian Pahome?

– Trebuie să înţeleg că e vorba de un interogatoriu?

– Aţi înţeles exact. Deci?

Ileana Pahome tăcu câteva clipe. Apoi:

– La dumneavoastră se fumează?

– Da. Puteţi fuma.

Ileana îşi căută pachetul cu ţigări în poşetă, apoi bricheta. Îşi aprinse în cele din urmă ţigara. Trase un fum în piept cu sete.

– Înţeleg acum ce vă intrigă: faptul că l-am cunoscut pe Adrian doar în urmă cu ceva mai mult de un an.

Andrei nu spuse nimic. Barbu părea că dispăruse pur şi simplu din încăpere. În cele din urmă interveni Andrei:

– Încercaţi totuşi să răspundeţi cât mai exact la întrebarea pe care v-am pus-o.

– Pe Adrian l-am cunoscut la o expoziţie. Eram cu o prietenă…

– Numele?!

– Numele prietenei?

– Da.

– Cecilia Comşa. Colegă de-a mea. Lucrează tot ca desenatoare tehnică.

Andrei îi scrise numele într-un carneţel. „Cred că Barbu râde pe înfundate. I-am adoptat metoda”.

Ileana Pahome interveni maliţioasă:

– Să vă dau şi adresa ei? Nu e căsătorită…

„Joacă încă tare. Nu-i nimic. Să vedem dacă la sfârşit va fi tot atât de „spirituală””.

– Da. Am notat. Altceva?

– Aleea Crizantemelor. Bloc I scara F apartament 23.

Andrei îşi notă adresa. Mai adăugă însă un cuvânt: „calm”. Îl sublinie cu două linii:

– Continuaţi.

– Nu ştiam că şi Adrian expusese. Mi-am permis să fiu puţin… ironică… la adresa realizărilor plastice. Adrian mi-a auzit „comentariul”. M-a invitat să rămân şi „după” vernisaj. Am rămas. Aşa a început de fapt totul.

– Şi Cecilia? Cecilia Comşa nu a rămas după vernisaj?

– Nu, ea nu fusese invitată. Cecilia e o fată cu mult bun simţ, aşa că după câteva minute a plecat…

– Ce a urmat după aceea?

– Câteva întâlniri banale, apoi invitaţia la atelier. M-am dus. Nu mi-a părut rău. În atelier avea lucruri mai interesante decât cele din expoziţie. În atelier m-a cerut de soţie. Am acceptat, aşa că nu m-am mai dus la mine acasă, ci la el… Ne-am căsătorit peste două săptămâni.

– Aşadar o dragoste fulgerătoare, la prima vedere.

– Da. Adrian este… a fost… un om deosebit.

– Continuaţi.

– Apoi Adrian a plecat timp de o lună la o reciclare. Imediat după ce s-a întors am rămas gravidă. S-a bucurat mult. Îşi dorea foarte mult un copil…

– Continuaţi.

– Copilul – un băieţel – s-a născut sănătos. Abia acum au început problemele. Dinţii… roşu în gât… probleme cu alimentaţia.

Rosti greu, după aproape un minut de pauză:

– Apoi moartea lui Adrian, atât de neaşteptată şi de stupidă. Cam asta ar fi tot. Dacă mai aveţi ceva… Eu mă cam grăbesc… Ştiţi, copilul… mă înţelegeţi.

– Vă înţelegem. Totuşi vă mai reţinem o vreme.

Ileana Pahome strânse înciudată din buze:

– Mă rog, sunt la dispoziţia dumneavoastră. Vă rog însă să nu abuzaţi de timpul meu…

Căpitanul Andrei se încruntă o clipă, vru să spună ceva, dar citi din carnet cuvântul subliniat cu două linii şi se linişti. Se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe cu paşi rari, egali, prin încăpere.

– V-am ascultat cu multă atenţie… Mă interesa versiunea dumneavoastră. Vroiam să văd cât de verosimilă ar putea părea atunci când am nega, premeditat, adevărul, logica şi prezenţa faptelor.

– Nu vă înţeleg.

– Veţi înţelege imediat. Versiunea mea e alta. Poate că vă interesează…

– Mărturisesc că nu…

– Păcat. Mai ales că e foarte aproape de cea reală. Vă rog să mă întrerupeţi numai la sfârşit. Atunci sunt dispus să vă ascult contraargumentele. Până atunci vă rog să nu mă întrerupeţi. De acord?

Femeia îşi muşcă buzele. Vru să spună ceva, dar se răzgândi. Rosti apoi:

– De acord.

Căpitanul Andrei se aşeză, pe scaun:

– Vă cer scuze. M-am răzgândit. Mai întâi câteva întrebări: O cunoaşteţi pe Veronica Sonca? Vă spune ceva numele ăsta?

– Vag. Da, parcă îmi amintesc acum. Aşa o chema pe o colegă dintr-o clasă paralelă.

– Îl cunoaşteţi pe Toma T. Daniel?

Ileana păli, vru să se ridice de pe scaun, dar genunchii o trădară. Spuse, vizibil iritată:

– Da, îl cunosc. De ce nu mă întrebaţi atunci de tot personalul administrativ, de profesori, de toţi colegii în ordine alfabetică?

Căpitanul Andrei îşi ceru scuze, ironic:

– Aveţi dreptate, ne scuzaţi. Aşa ar fi trebuit să procedăm. Brusc tăios:

– Ne-am oprit însă doar la cea mai bună prietenă, colega de bancă şi la un coleg ceva mai mare… cu doi ani… amantul Ilenei Rozavlea.

Ileana se ridică în picioare:

– Cum vă permiteţi să mă jigniţi într-un asemenea hal? Mă voi adresa superiorilor dumneavoastră… justiţiei.

Andrei n-o lăsă să termine:

– După ce voi termina ce am de spus, poţi să faci ce vrei. Dacă mai ai chef…

Ileana Pahome se linişti ca prin farmec. Trecerea bruscă de la „pluralul politeţii” la acel „tu” îi agitară clopoţeii de alarmă. Răbufni totuşi:

– Vă ascult, domnule. Pe mine nu m-a părăsit politeţea. Sunt curioasă să aflu „versiunea” dumneavoastră.

– Vă voi satisface imediat această curiozitate. Să încep aşadar… Un liceu celebru în Braşov… două colege… bune prietene şi un coleg cu doi ani mai mare. Un triunghi. Triunghiul Sonca – Rozavlea – Toma… Veronica Sonca nu reuşeşte la facultate şi se angajează menajeră la Eufrosina Pahome, femeie foarte bogată, una din trecutele personalităţi ale urbei. Nici Rozavlea Ileana nu reuşeşte la facultate. Numai că de ruşine sau profitând de o şansă, nu se mai întoarce în Braşov, ci se angajează într-o mare întreprindere bucureşteană, ca desenatoare tehnică. Un singur lucru o deranjează: faptul că Daniel T. Toma, prietenul şi apoi amantul ei, nu e în Bucureşti. Daniel T. Toma are un post bun în Braşov; nu-l atrage prea mult Bucureştiul. Bucureştiul ar cere prea mulţi bani, gândindu-ne la modul de viaţă pe care şi-l doreau realizat cei doi. Şi atunci se iveşte combinaţia; fără ştirea, bineînţeles, lui Adrian Pahome, moştenitorul potenţial al Eufrosinei, singurul ei nepot. Daniel Toma acceptă „combinaţia” cu toate consecinţele ei şi, întâmplător, Ileana Rozavlea îl va cunoaşte pe Adrian Pahome etc., etc. Vine o reciclare (tocmai la timp) şi Ileana Pahome rămâne însărcinată, dar nu cu soţul ei, ci cu Daniel Toma…

– El v-a „mărturisit” acest lucru? Mă îndoiesc.

– V-am rugat să nu mă întrerupeţi. Obiecţiile şi comentariile, la sfârşit. Să continui, aşadar… Numai că ceea ce nu ştia nici Ileana Pahome, nici Daniel Toma şi probabil nici Adrian Pahome, era faptul că acesta din urmă nu mai putea avea copii de cel puţin un an în urmă (doi – faţă de prezent). Venirea pe lume a unui copil schimba însă toate datele problemei. Adrian Pahome nu mai era absolut necesar în combinaţie, dimpotrivă; şi atunci a fost sacrificat. Aşa cum sacrifici un pion oarecare într-o partidă de şah. Rămânea copilul. Argumentul suprem. Eufrosina Pahome trebuia să ţină cont, era obligată să ţină cont de această realitate. Nu-l putea ierta pe Adrian; copilul, „sânge din sângele lui” nu-i făcuse însă nimic. Putea fi deci moştenitorul Eufrosinei. Poate un an, doi, trei, cel mult cinci. Eufrosina nu avea să trăiască o veşnicie! Cum a fost asasinat Adrian Pahome? Cu răbdare şi cu mult sânge rece. Mai întâi s-a pus problema alibiului. Pentru Ileana, întrucât Daniel Toma era Marele Necunoscut. O îmbolnăvire a copilului a precipitat totul, a hotărât ziua crimei. Două zile la rând Ileana a dat telefoane „disperate” soţului în legătură cu boala copilului. Până la două noaptea. Deşi ştia că acesta suferea de insomnie. Tocmai din această cauză. A treia zi, acesta, epuizat, trebuia să-şi ia obligatoriu doza de somnifere. Şi-a luat-o. Daniel Toma a intrat cu o cheie potrivită, a pus pe foc laptele, l-a lăsat să dea în foc, să stingă flacăra de la aragaz. A stins-o. Sau dacă nu, o simplă răsucire de buton spre dreapta şi apoi una spre stânga. Gazul a continuat să se răspândească în încăpere. Peste o oră, o oră şi jumătate Adrian Pahome era mort. Crima părea perfectă. Numai că asasinul a comis o greşeală copilărească, greu de explicat. S-a temut că nu va găsi lapte în Bucureşti şi a venit cu laptele de la Braşov. Numai că a uitat (?) că laptele era de bivoliţă. Ori lapte de bivoliţă nu se găseşte în Bucureşti. Cel puţin în comerţ sau pe piaţă. Al doilea argument, cel al incapacităţii lui Adrian Pahome de a procrea, ni l-a oferit autopsia. Aveţi ceva de declarat, doamnă Pahome?

– Da. Versiunea dumneavoastră e… ştiinţifico-fantastică! Nici o probă, simple supoziţii. Justiţia are nevoie de probe, domnule căpitan.

– Ştiu. Ceea ce nu ştiţi dumneavoastră, însă, altfel nu văd ce rost ar mai avea aşa-zisa rezistenţă pe care o opuneţi, e faptul că noi nu acţionăm, nu acuzăm decât atunci când orice posibilitate de eroare este exclusă, când avem strânse toate probele.

– Atunci nu văd la ce v-ar mai sluji „mărturisirea” mea…

– Obligaţie profesională, doamnă. Simplă obligaţie profesională. Justiţia apreciază, ia în consideraţie mărturisirea sinceră a inculpatului…

– Trebuie deci să mă consider o… inculpată?

– Din punctul meu de vedere şi al justiţiei, da! Avem aici mandatul emis de procuror.

Ileana Pahome îl cântări din câteva priviri, apoi se hotărî:

– Înţeleg că şi Daniel Toma e arestat!

– Da. Numai că „dosarul” lui e ceva mai încărcat.

– Bine, m-aţi convins. Întrebaţi-mă ce vreţi. Sper că veţi aprecia sinceritatea răspunsurilor mele.

– Nu noi, doamnă, justiţia se pronunţă. Nu uitaţi asta. Evident, noi ne vom strădui să informăm cât mai corect…

– Bine, întrebaţi-mă, să se termine totul odată…

– Ce este inexact în „versiunea” ce v-am oferit-o?

– Aproape totul este exact. Atâta doar că nu am ştiut nimic de Adrian Pahome, până nu mi-a vorbit de el Veronica Sonca. Aşa am aflat că bătrâna Eufrosina Pahome are un nepot la Bucureşti. Atunci mi-a venit ideea… Când am aflat că Adrian este singurul nepot…

– Nu era riscant? Eufrosina Pahome îl ura, putea să-l dezmoştenească, a şi făcut-o într-un fel.

– Aici era „cheia”… Bătrâna nu avea să trăiască la infinit. Legea ar fi fost de partea lui Adrian. Trebuia doar să avem răbdare. Şi când e vorba de mai mult de o jumătate de milion, zău că poţi să aştepţi câţiva ani. Ideea cu copilul a fost a lui Toma. Mă iubea, cred că mă iubea. Şi atunci a venit cu soluţia: facem un copil, un copil care să fie al nostru, era ceva mai greu, dar Adrian era prea boem, ca să facă tot soiul de calcule. El era bucuros dacă îl acceptam din când în când. O moluscă, nu un bărbat. Poate că dacă ar fi fost altul… cine ştie. „Reciclarea” a venit la timp. Am rămas la timp. De unde să ştiu că soţul meu nu poate face copii! Asta dacă e adevărată…

– Puteţi verifica buletinul medical.

– Ce ghinion! Cine s-ar fi gândit la aşa ceva! În sfârşit… Eu trebuia să insist ca Adrian să încerce o „apropiere” de Eufrosina. Măcar să-i scrie. „E singura ta rudă. E păcat. Ura ei se răsfrânge şi asupra băieţelului…”. Cred că asta l-a convins să-i scrie. Răspunsul bătrânei a venit prompt. Era de o duritate neobişnuită. V-am mai spus, „suflet de slugă şi trup de slugă”. Adrian spumega; abia l-am potolit. Voia să se ducă la Braşov să-i crape capul.

– Aţi preîntâmpinat o crimă…

– Ei, nici aşa. Oricum, l-am potolit. I-am spus că eu şi copilul nu avem nici o vină. Copilul. Asta îl înnebunea. Probabil că încercase cu altcineva să aibă copii şi nu reuşise. Sau poate îşi dorea mult un copil de la mine; cine ştie? Scrisoarea bătrânei a hotărât de fapt crima. Adrian trebuia să dispară. Scrisoarea bătrânei şi un incident… destul de stupid. Daniel venise în Bucureşti. Ne întâlneam la o vară de-a lui, plecată în concediu. Am adormit. El a pierdut trenul, eu am ajuns la timp acasă. Adrian avea „damblaua” lui: copilul trebuie alăptat la timp. I-am spus că am fost la o colegă, că am ajutat-o la un proiect pentru un student la arhitectură şi că ea nu reuşea să-l termine; i-am arătat şi banii (îmi dăduse Toma cinci sute pentru asta). A fost foarte violent. M-a jignit, m-a numit „mamă denaturată”. N-a bănuit altceva, dar am simţit că undeva i s-a aprins un beculeţ. De fapt au fost mai multe… nu ştiu ce vă interesează. Ce vă mai interesează.

– Deocamdată nimic.

– Pot să ştiu ce se va întâmpla cu copilul meu?

– Va fi dus la leagănul de copii nr. 2. Duminică veţi putea să-l vizitaţi.

Abia acum Ileana Pahome se prăbuşi. Umerii i se gârboviră brusc, obrazul îi deveni cenuşiu, privirea arsă. Părea mai bătrână cu douăzeci de ani.

(va urma)

Lucian Strochi