– Pretinzi că mă iubeşti şi nu înţelegi nimic! Mă mir, domnul meu, sincer mă mir. Să-ţi răspund totuşi la toate problemele ridicate. Nu pretind doar că te iubesc, ci te iubesc cu adevărat. Numai că nu am naivitatea să cred că dragostea trece doar prin inimă. Mai trece şi prin cap, stomac şi alte organe. Nu voi purta centură de castitate, pentru că nu obişnuiesc şi pentru că va trebui să mă culc şi cu el; n-am ce face, asta face parte din contract. Dacă soţul meu nu va pleca de lângă mine peste doi ani, îl voi face eu să plece. Asta şi cu ajutorul tău.

– Va trebui deci să mă bat cu…?

– Poate va trebui să şi ucizi.

– Poate că nu-mi convine.

– Poate că îţi va conveni. În caz contrar, regrete eterne. Mie nu-mi va părea rău decât de faptul că m-am înşelat asupra ta.

– Poate că nu te-ai înşelat. Continuă…

– Mi-am găsit şi soţul. Se numeşte… Adrian Pahome. De profesie pictor. Îţi spune ceva numele acesta?

– Ca pictor, absolut nimic. Există însă o Eufrosina Pahome care…

– Exact. Care e mătuşa lui Adrian.

– N-am ştiut.

– Nici eu până de curând. Şi n-am mai ştiut două lucruri: că această Eufrosina Pahome e atât de bogată şi că Adrian este unicul ei nepot. Acum ai înţeles?

– Încep să înţeleg…

– Slavă Domnului. Începusem să mă înspăimânt de-a binelea…

– Dar dacă Eufrosina Pahome nu-i va da lui Adrian întreaga ei moştenire? Poate că nu vrea să-i lase nimic.

– Ai dreptate. Ţi-aş spune chiar că sunt certaţi de mai bine de douăzeci de ani…

– Iarăşi încep să nu mai înţeleg.

– Veronica mi-a arătat, fără voia e, desigur, întreaga afacere, superba combinaţie. Nici acum nu înţelegi?

– Încep să mă enervez. Crezi ce vrei despre mine: că sunt copil tâmpit, dar explică-mi până la capăt.

– Genialitatea combinaţiei tocmai în asta constă: că Eufrosina nu-l mai recunoaşte pe Adrian Pahome drept nepot. Dacă Adrian suferă un accident, iar Eufrosina moare şi ea de moarte bună, cui îi revine moştenirea?

– Cui?

– Fiului lui Adrian Pahome.

– Ai de gând să-i faci şi un copil?

– Nu lui, ci ţie. Copilul îl voi face cu tine, dar va purta numele lui Adrian Pahome. Apoi Adrian va avea un accident, Eufrosina îşi va da şi ea obştescul sfârşit într-un an, doi, trei, maxim cinci ani şi atunci întreaga moştenire îi va reveni fiului lui Adrian ca unic moştenitor. Adică mie. Adică mie, ţie şi copilului nostru. Ei, acum ce zici?

– Sunt năucit…

– Normal, eu mă tot gândesc de câtva timp la toate astea.

– Şi crezi că totul va fi perfect. Nu e nici o fisură nicăieri? Nimeni nu-şi va da seama că…

– Să-şi dea seama de ce? Mă voi mărita cu tine după ce va muri Eufrosina. Mi se pare firesc ca o văduvă tânără, frumoasă şi inteligentă să se mărite cu un tânăr fermecător, suficient de tolerant care să o ia cu un copil în braţe. Vezi? Schema e perfectă: un accident sau o crimă fără mobil, urmată la ani de zile de o moarte naturală. Şi tocmai această moarte naturală conţine mobilul!

– Există totuşi două „fisuri”: prima – eu trebuie să accept ca tu să devii amanta soţului tău…

– Şi asta ţi se pare esenţial! Doar trupul va fi al lui. Şi al lui, mai exact, pentru că nu am de gând să te ţin în carantină…

– …A doua fisură: trebuie să fiu complice la o crimă!

– Da, ai dreptate, aici e o fisură. La asta m-am gândit cel mai mult. Vom simula însă un accident. Avantajul cel mare pentru noi este că avem timp. Te-ai gândit vreodată că majoritatea crimelor sunt legate de factorul „timp”? Noi avem timpul de partea noastră. Criminalii sunt mereu în criză de timp.

– Te-ai gândit cumva şi la „accident”?

– M-am gândit. Am ales la început câteva variante. Le-am eliminat pe rând; nu prezentau garanţia reuşitei. Am renunţat la înec, electrocutare, otrăvire, „sinucidere” prin spânzurare, accident cu o armă de foc. Am ales ceva mult mai subtil: un „accident” prin scurgerea gazului metan. Un accident urmat eventual de o explozie.

– Eşti monstruoasă. S-ar putea să moară oameni nevinovaţi!

– S-ar putea. Oricum, şi Adrian Pahome e un nevinovat. „Fericirea cere sacrificii”. Alt citat. E bine că nu noi va trebui să facem acele sacrificii. Ei, ce spui, accepţi propunerea mea?

– Te-ai gândit şi la varianta refuzului meu?

– Bineînţeles. Numai că, în acest caz, mă vei pierde. Iar eu va trebui să renunţ la această combinaţie, să caut o alta, cu alţi „actori”.

– Se pare că nu mai am ce face. Va trebui să accept planul tău… să intru şi eu în combinaţie… Dar spune-mi: ce se va întâmpla cu mine dacă la un moment dat, după ani de convieţuire dulce în doi (sau trei: iau în consideraţie şi copilul) te-ai „plictisi” de mine sau te-ai îndrăgosti de altcineva?

– Nu mă cunoşti. Eu nu sunt decât femeia unui singur bărbat. Nu pot iubi de două ori. Dacă prin absurd s-ar întâmpla ceea ce spui, fii fără grijă: te-aş ucide fără să clipesc!

– Eşti diabolică!

– Sunt o biată femeie îndrăgostită.

N-am mai lăsat-o să mai scoată un cuvânt. Am făcut dragoste, disperaţi, de parcă am fi fost împreună pentru ultima oară.

M-a întrebat într-un târziu privindu-mă în sus, cuibărită în braţele mele:

– Ţi-e frică de mine?

– Da.

– Atunci e bine. De mâine trecem la aplicarea planului meu. Mâine seară plec la Bucureşti.

– Şi dacă între timp mă răzgândesc?!?

– Din păcate drumul nostru e fără întoarcere.

…Şi aşa a şi fost. Am urmat pas cu pas planul ei. Eram ca hipnotizat. Nu e o scuză, îmi ştiu vina, nu încerc s-o micşorez, vreau să explic doar starea în care m-am găsit în aceşti doi ani. O stare hipnotică şi totodată febrilă. Ştiu că în realitate combinaţia pare imposibilă, totuşi aşa a fost. N-aş fi crezut că o iubesc atât de mult. În ziua în care s-a căsătorit cu Adrian Pahome m-am simţit castrat (nu găsesc alt cuvânt mai exact). Deveneam eunucul amantei mele. Un alt moment greu a fost cel al conceperii. Ileana era ca nebună, traversată de o beţie ciudată (nu băuse nici o picătură de alcool). Râdea şi plângea; îmi săruta şi îmi muşca mâinile. „Sunt femeie, auzi? De-abia de acum sunt femeie. Înţelegi? Voi purta sămânţa ta; o voi apăra; va înmuguri în pântecul meu. Din acea clipă nu îmi voi mai aparţine”. Nu mai ştiu ce a mai spus, cum a mai fost; pluteam între somn şi trezie, ca după o noapte în care aş fi băut numai alcooluri tari. Uneori mă simţeam lucid, înspăimântător de lucid – până şi peretele din faţa mea devenea limpede precum cristalul, sonor şi clar, eram lucid şi în acelaşi timp confuz, ca după o lovitură dată puternic în moalele capului. A rămas atunci „nici nu s-ar fi putut altfel, aş fi fost în stare să mă sinucid dacă nu s-ar fi întâmplat atunci” şi din acea clipă a început, a reînceput de fapt spaima mea. Era o spaimă nouă, o spaimă responsabilă, nu ştiu cum s-o numesc altfel. Ştiam că acum trebuie să lupt pentru fiul meu (sau fiica mea – totuşi credeam că va fi fiu – tot un reflex al spaimei, mă gândeam că dacă va rămâne fără părinţi, un băiat s-ar descurca oricum mai uşor), să lupt, de ce, cu cine, ce trebuia să fac de fapt, aş fi făcut orice mi s-ar fi cerut, de către oricine. Voinţa îmi era paralizată; trupul părea însă independent. Ileana m-a simţit imediat: „Dacă nu poţi rezista ar fi mai bine să dispari”; „Unde?” – am întrebat aproape reflex şi ea mi-a răspuns atunci întunecată, cred că pentru prima dată cu oarecare ură: „Cum unde? Undeva sub pământ”. Răspunsul ei dur, tăios, hotărât a fost căldarea cu apă rece aruncată în faţă. M-a trezit imediat. Din acea clipă am fost în stare de orice crimă, oricât de monstruoasă. Nu mă mai interesau acum banii (nu m-au interesat de fapt niciodată), nu mă interesa nici promisa fericire (am gândit întotdeauna că nu-ţi poţi clădi fericirea pe nefericirea altora), nici Ileana (deşi o iubeam la fel de mult – e singura femeie care a fost de fiecare dată alta), nici chiar copilul. Dacă va trăi înseamnă că i-a fost dat să trăiască. Dacă va învinge în viaţă va fi meritul său exclusiv. Dacă va fi un învins… nu ar fi singurul. De fapt cine câştigă şi cine pierde în viaţă? La întrebarea asta n-am putut răspunde niciodată.

Am pregătit accidentul în cele mai mici amănunte. Totul trebuia să fie perfect. Boala copilului trebuia să fie cât se poate de reală, în aşa fel încât să fi putut jura că boala copilului e serioasă, că se impunea internarea. „Drogarea” lui Adrian s-a făcut în timp. Noapte de noapte Ileana l-a trezit din somn „speriată”. L-a învăţat cu somniferele. Ajunsese să ia doză dublă faţă de cea normală. Altfel nu putea adormi. Când lua somnifere însă, dormea buştean până a doua zi.

Pentru mine treaba a fost simplă. Aveam cheile de la locuinţa lor (chiar o cheie „originală” sau „originară” nu-mi dau seama acum cum e corect). Am intrat, am aşezat sticla de lapte pe masă, am luat o oală de doi litri, am turnat laptele, am aprins gazul. Laptele a fiert, l-am lăsat să dea în foc, să-l stingă; am verificat dacă Adrian Pahome doarme; dormea dus, am verificat dacă geamurile erau închise, erau, gazul năvălea cu putere, am avut grijă să las uşa sufrageriei larg deschisă, la fel şi uşa bucătăriei, am deschis uşa locuinţei, apoi am închis-o fără zgomot şi am ieşit. Mi-am privit ceasul: totul a durat 9 minute şi 54 de secunde. Am luat apoi trenul spre Braşov. Nu mă ştia nimeni; nu mă văzuse nimeni. În tren m-am prefăcut obosit, mi-am tras pălăria pe faţă ca şi cum aş fi încercat să adorm.

Acasă lăsasem lumina aprinsă; radioul aproape în surdină, îmi asigurasem şi un posibil alibi „aţi sunat cumva la uşă… doamnă… eram în baie… pe la… da, pe la… şi ceva… nu, atunci mi s-a părut sau m-a căutat altcineva… oricum până mi-am pus halatul nu mai era nimeni pe palier… etc. etc.”. Alibiul era mai mult un joc, supralicitam, jucam singur cărţi şi supralicitam, totul era perfect, nu făcusem nici o greşeală, la un moment dat m-am gândit la laptele de bivoliţă, îl luasem pentru că nu eram sigur că voi găsi în Bucureşti seara lapte la prima Alimentară din drum şi apoi trebuia să mă mişc cât mai puţin posibil, să fiu văzut de cât mai puţină lume, nu se ştie niciodată, unii oameni au o memorie vizuală fenomenală, m-a neliniştit o clipă povestea cu laptele, apoi m-am liniştit, „nu numai un câine e scurt de coadă”, şi apoi cui să-i treacă prin cap să ceară analiza laptelui?. „Accidentul” era prea stupid pentru a te duce cu gândul la o crimă…

Cu Veronica a fost într-un fel şi mai simplu. Am întâlnit-o în oraş. Ieşea extrem de rar, din cauza Eufrosinei; aşa că am avut noroc. I-am spus că aş vrea să discut ceva cu ea în linişte. Întâi nu a fost de acord; Eufrosina Pahome nu o lăsa o clipă singură. „Ne putem întâlni în grădină – i-am sugerat. E la doi paşi de casă”. A acceptat. A acceptat şi pentru că în liceu mă „simpatizase”. O colegă îmi „suflase” la ureche: „Veronica… din clasa a… te place. Ţi-o spun sigur”. Apoi dispreţuitoare: „Poţi să faci ce vrei din ea”. Cu Veronica n-a fost prea greu. Nu părea să ţină nici ea prea mult la viaţă. Ca şi mama. Abia după ce am ucis-o – nu s-a zbătut nici cât un pui de găină, tocmai această neîmpotrivire a ei m-a zguduit atunci, fără voia mea m-am gândit la mama, nici ea nu ţinuse prea mult să mai trăiască, de ce, de ce unii oameni ţin atât de puţin la viaţă? Dacă s-ar fi zbătut cât de cât poate că n-aş fi ucis-o, aş fi găsit eu un pretext oarecare pentru a-mi justifica nereuşita, i-aş fi spus Ilenei că m-a surprins cineva, iar pe Veronica aş fi ameninţat-o cu moartea, „acum e numai un avertisment, a doua oară nu va fi doar o joacă”. Veronica era vinovată nu pentru că a vorbit, ci pentru că putea să vorbească. Era singura care dacă nu ştia nimic despre „combinaţie”, avea în schimb toate „datele” ei. Ea îi spusese de fapt Ilenei despre averea Eufrosinei, despre Adrian Pahome, ca unic nepot al acesteia; ea îi dăduse chiar adresa lui Adrian. (Într-una din trecerile lui prin Braşov, Adrian Pahome îi lăsase adresa sa Veronicăi. Pentru Eufrosina, desigur: „Cine ştie, poate că are vreodată nevoie de mine. Să nu-i arăţi Eufrosinei cartea de vizită. Nu-i da adresa decât dacă o cere…”). Veronica era singura care putea să-şi dea seama că întâlnirea dintre Ileana şi Adrian nu a fost un joc al destinului, ci un act premeditat. Din aproape în aproape, Veronica ar fi putut ajunge la adevăr. Şi chiar dacă nu ar fi trădat-o direct pe Ileana, tot i-ar fi mărturisit totul Eufrosinei, de care era prea legată…

Despre întâmplarea din locuinţa Elisabetei Pahome prea multe nu pot spune. Din fericire tentativa a eşuat; trebuie să precizez doar mobilul. Planul nostru se dăduse peste cap: aveam acum nevoie, imediat, de averea Eufrosinei Pahome.

Cât despre tatăl meu, ce să mai adaug? S-a căsătorit cu o contabilă. Bănuiesc că acum e fericit, jocul cifrelor îi încântă probabil pe amândoi; nu ştiu acum cine mai ţine evidenţa pliculeţelor…

Oricum, pentru tata condamnarea mea nu va fi o lovitură. Pentru el voi fi cel mult o ştire, un nume sau o cifră. Eventual o va include din greşeală sau „din calcul” printre alte cifre ale sale. Pentru tata eu am murit de mult; poate chiar înaintea mamei. Şi el a murit pentru mine tot atunci…

(sfârşit)

Lucian Strochi