Eram singurul care nu prea avea treabă, cei mari îşi împărţiseră precis sarcinile: tu faci aia, tu faci asta, pe mine mă uitaseră sau consideraseră că nu trebuie ca un copil să se amestece în treburile lor, prea triste şi prea importante, aşa că eram liber, nu trebuia să cumpăr nimic, nu trebuia să car nimic, intram şi ieşeam mereu din casă, uitându-mă curios la oamenii care intrau şi ieşeau.

Cei mai mulţi îmi erau total necunoscuţi: pe lângă rude, veniseră şi colegii de serviciu, apoi cunoştinţe întâmplătoare, vagi, dar şi simpli oameni de pe stradă, dornici să primească o lingură de colivă şi un pahar de ţuică sau, pur şi simplu, din curiozitate, trei morţi dintr-o singură familie nu vezi în fiecare zi, morţii erau în sicrie, sicriele erau aşezate paralel, destul de aproape unul de altul, omul venea, îşi făcea o cruce, mai punea câte o floare, o narcisă, un bucheţel de zambile, câteva lalele, uneori margarete, cale sau crini, se mai închina o dată şi ieşea, fără lacrimi, dar şi fără vreun cuvânt.

La ieşire, omul  era preluat de femei în negru, care îi îmbiau cu un pahar de ţuică, ţuică de două ori întoarsă din zona Bârladului, cu colivă de grâu cu miere, bine fiartă şi dulce, cu bomboane rotunde şi tari, pe care nu le puteai sfărma în gură, trebuia să le sugi îndelung. Omul mai adăuga un „Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească”, apoi se retrăgea, după ce mai întreba de locul şi ora înmormântării.

Curios, eram şi eu compătimit: „…săracul – cât de mult suferă, ce greu trebuie să-i fie acum”, eu înghiţeam în sec, unele femei mă şi mângâiau pe creştet, o femeie mi-a dat şi ceva bani, eu am roşit şi m-am hotărât să nu mai stau în calea oamenilor. Intrasem într-o lume ciudată, cu reguli ştiute de toţi, mai puţin de mine, fiecare ştia ce are de făcut, cum să se mişte, cum să-şi dreagă glasul, ce şi cui să spună.

Atunci mi-am pus primele întrebări în legătură cu moartea. „De ce muriseră acei oameni, nevinovaţi, după părerea mea?”

Ionel şi Puica aveau atât de puţin de la căsătorie, abia îşi luaseră primele lucruri pentru „cuibul” lor, nu apucaseră să-şi trăiască viaţa, erau tineri şi frumoşi şi nu făcuseră vreun rău cuiva. Apoi Elena, cumnata lor, femeie serioasă, bună ca pâinea scoasă din cuptor, cu o faţă rotundă, mereu zâmbitoare, cu doi copii, fată şi băiat, care abia începuseră şcoala. „De ce muriseră? Cine îi condamnase la moarte? Sau ceilalţi, pe care nu-i ştiam deloc, dar care se înfrăţiseră între ei prin moarte, de ce muriseră? Ce vină aveau? Numai faptul că se distraseră la un sfârşit de săptămână, undeva, la o cabană în munţi?”

Îmi puneam întrebările acestea şi multe altele, pentru că înţelesesem că pedeapsa cu moartea, cea mai grea pedeapsă, se dă pentru cei mai păcătoşi oameni. Şi dacă Dumnezeu era judecătorul suprem şi hotărâse că aşa e bine, ce logică aveau toate, ce avusese în vedere Dumnezeu, când îi condamnase? Ce blestem împlinea acum familia?

Şi mai înţelesesem ceva: că nu puteam şti ce e moartea, de ce anume moare omul, care este momentul morţii sale, după cum îmi va fi fiind greu pe viitor să învăţ ritualul înmormântării, cu regulile sale atât de severe şi de precise, un joc la care eşti obligat să participi, dar despre care nu ştii mare lucru. Şi mă mai înspăimântase ceva: nu încercasem nici o durere la moartea rudelor noastre, ci o nesfârşită uimire.

…Locuiam în Calvaria. Numele cartierului era ciudat, te ducea imediat cu gândul la „calvar”, la chinuri îndelung suferite; nu era chiar aşa, oamenii de aici, majoritatea ceferişti, dar şi lucrători la uzină, pensionari, doi măcelari, o moaşă, un preot, un zidar, un învăţător, vreo trei funcţionari mărunţi, erau nici mai bogaţi, dar nici mai săraci decât ceilalţi, din colonie sau din centru. (Mult mai târziu, studiind o hartă a Budapestei, am întâlnit acolo numele de „Calvaria”. S-ar putea ca numele cartierului să fi venit de acolo; la început, în locuinţele societăţii, locuiau mulţi unguri care lucrau la căile ferate, locuinţe-vagon, „tip”, cu trei gospodării pe o parte, având în spate, în oglindă, alte trei gospodării, compuse fiecare dintr-o cameră de dormit şi o bucătărie, un beci şi un pod lung, comun. Alţii spuneau că numele vine de la „Cavaleria”, de la caii ar fi fost adăpostiţi ani de-a rândul la baza dealului, un fel de grajduri deschise sau de la „Calcaria” de la dealul de calcar din capătul străzii. Cine ştie.)

…Zidarul era un uriaş. Îl chema Dobre şi era un om tăcut, dar nu ursuz, vorbea, nu ştiu cum, din ochi, din buze, din mâini, fără cuvinte şi blând, cu o nevastă ca o nevăstuică, mică, subţirică, vioaie, harnică, dar căreia nu-i tăcea, o clipă, gura.

Dobre răspunsese odată cuiva de ce era atât de tăcut: „Lasă, că vorbeşte nevastă-mea pentru amândoi”, ea îl auzise, dar nu se supărase, îl iubea mult, se iubeau mult, atunci o făcuse doar pe supărata: „O să tac şi eu şi ai să vezi cum e, ce urât o să-ţi fie, fără o vorbă de om în casă, că eu mă mai iau cu vorbele, ca să nu-mi fie urât, că cine a mai văzut bărbat care să plece de acasă la patru dimineaţă, să nu vadă niciodată soarele şi să se întoarcă noaptea, tot cu stelele în raniţă”, iar el o privi senin şi o linişti: „Vorbeşte, femeie, dacă asta te face fericită”.

Când ieşeau pe drum, el, înalt de peste un metru şi nouăzeci, cu un piept atât de lat că părea că nu se mai sfârşeşte, ea, nu mai mult de un metru şi jumătate înălţime şi subţire şi uşoară să o ţii în palmă, ar fi trebuit să stârnească râsul.

Nu era aşa, toţi îi simpatizau, zâmbeau doar, salutându-i, şi ei treceau mai departe, ea, ciripind fericită, cu paşi mărunţi şi repezi, el cu paşi mari şi rari, trăgând caraghios piciorul spre interior, de parcă ar îngropa napi, cum spusese, râzând de el, Firuţa, nevastă-sa.

Dobre nu era numai zidar. Când a cumpărat căruciorul pentru sora mea, landoul, parcă aşa îi spunea, tata l-a chemat pe Dobre:

„Vecine, landoul are, pe partea asta, uite, câteva…, cred că au fost lacrimi de vopsea şi acuma s-au scorojit. Aş vrea să le acoperi cu vopsea, dacă se poate.”

„Se poate, de ce să nu se poată. Totul se poate acoperi. Numai că e mai greu să prinzi nuanţa exactă. Eu v-aş propune să vă fac un porumbel, care să acopere petele. Nici n-o să se mai cunoască.”

Tata a acceptat şi pe căruciorul surorii mele a apărut un porumbel, ţinând în cioc o rămurică de măslin.

Dar Dobre era şi un brutar priceput. La capătul fiecărei străzi se găsea câte un cuptor. Era mereu văruit, curăţat de cenuşă, frecat cu perii de sârmă şi de pai, căptuşit cu cărămidă. În fiecare săptămână, nu mai ţin bine minte ziua, se coceau pîini. Douăzeci, treizeci, câte trebuiau. Veneau de dimineaţă femeile cu aluatul înfăşat în prosoape albe, pus în coşuri de nuiele galbene, de culoarea paiului. Cuptorul era deja fierbinte, pregătit să primească aluatul. Focul se făcea cu lemne: de brad, de fag, de stejar şi iarăşi de brad, la sfârşit, pentru miros. Femeile se aşezau la coadă, vorbind în şoaptă, de parcă ar fi fost în biserică.

Dobre lua fiecare pâine, o cresta de trei ori cu cuţitul, făcea grăbit, peste fiecare pâine, o cruce, ca şi cum ar fi vrut s-o împartă cu podul palmei şi, apoi, brusc, s-ar fi răzgândit şi, în cele din urmă, aşeza cu grijă aluatul pe lopată. Lopata era uriaşă, cât o lopată minerească „inimă de bou”, numai că era plată, cât să încapă pe ea două pâini care să ajungă unei familii numeroase o săptămână. Apoi, cu mişcări rapide, de oţelar, ducea aluatul până în fundul cuptorului; cu o singură mişcare, dibace, scurtă, scăpa de aluat şi scotea leneş lopata. Şi tot aşa, cu fiecare pâine. De sărbători, de Crăciun, de Anul Nou, de Paşti, cuptorul era încins trei zile la rând şi numai atunci Dobre venea cu un ajutor, un nepot cu părul sârmos, care nu-i semăna deloc, doar la hărnicie.

Nu ştiu cu cât era plătit Dobre pentru munca sa, dar femeile nu se sfiau să-l laude, chiar în faţa soţilor şi aceştia nu se înciudau, nu se încruntau, zâmbeau, păreau a spune sau chiar o spuneau: „…lasă, nevastă, Dobre face pâinea bună, dar mai sunt atâtea lucruri bune de făcut pe lumea asta”. Femeia râdea, îi dădea bărbatului un pumn în spate, aşa, în glumă. Femeile duceau aluatul la cuptor; cu pâinea se întorceau bărbaţii şi copii. Mult mai rar, când era o sărbătoare în familie, sau când era o familie nouă, nu aveau anul de la căsătorie, doar atunci veneau amândoi, femeia şi bărbatul, să-şi ia pâine acasă.

Tot Dobre repara gardurile vechi sau le înălţa pe cele noi. Lucra repede şi bine, doar cu un ciocan, un cleşte, un fierăstrău, o teslă, o sfoară şi câteva cuie. Încercau şi alţii, dar gardul le ieşea strâmb, cuiele se îndoiau când te aşteptai mai puţin, din scândură sărea câte un nod şi câte şi mai câte.

Dobre punea cel mai bine varza şi murăturile celelalte, pentru iarnă, tăia cel mai bine porcul, îl înjunghia direct în inimă, nu-l lăsa să se chinuie, ştia să scoată sângele, pentru sângerete, îl pârlea frumos, uniform, când îl spăla pentru ultima oară, şoricul era rumenit auriu, de îţi lăsa gura apă.

Dar, cel mai important lucru: când îţi pregătea Dobre porcul, parcă ai fi avut doi porci, nu unul. Ieşea dintr-un singur porc de o sută şi ceva de kile, nu mai mult, şi slănină albă, grosă cât un lat de palmă şi şuncă mai subţire, cu firişoare de carne traversând grăsimea paralel, arătând ca o felie de tort, şi caltaboşi viorii şi sângerete, şi osânză şi jumări rumene, care ţi se topeau în gură şi tobă din băşică, dar şi una mai mică, parcă din maţul cel gros sau din stomac, şi chişcă şi carne pusă la borcan, în untură şi carne proaspătă, doar sărată şi un but întreg, pe care îl afuma mai apoi şi care era mândria oricărui gospodar. Dobre făcea totul cu mâna lui, ţinea un beţigaş subţire cât o scobitoare în gură, cu care controla din când în când temperatura fierturilor. Începea dimineaţa lucrul, pe la şapte şi pe la unsprezece noaptea era gata, mai puţin şuncile şi ce mai trebuia afumat, pe care le lua cu el şi ţi le dădea peste două sau trei zile. Când pleca, nu rămânea un strop de sânge sau de grăsime.

„Parcă n-ar fi om ca toţi oamenii” – se mirau femeile, dar nu împingeau gândul mai departe. Dar dacă n-ar fi fost om, ce să fi fost?

Într-o noapte, Dobre a dispărut de acasă. Culmea, nimeni   n-a ştiut nimic, nu a auzit nimic. Firuţa a refuzat să spună ceva. Atâta doar că atunci când o femeie a întrebat-o ce şi cum, i s-au umplut ochii de lacrimi, iar buzele i s-au strâns ca o gură de pungă, în creţuri subţiri ca nişte riduri.

Peste o săptămână, Dobre s-a întors. Aparent nu se schimbase. Atâta doar că, atât cât a mai trăit, Dobre nu a mai zâmbit niciodată.

Am aflat de la nişte vecini, care îşi povesteau totul în şoaptă, că Dobre fusese ridicat, că fusese legionar şi că abia acum se aflase asta. Dar, pentru  că s-a dovedit că nu făcuse rău nimănui, nimeni n-a spus nimic rău despre el, îi dăduseră până la urmă drumul acasă.

Ce însemna a fi ridicat ? Cum anume „ridicat”? Aşa cum se ridică un balon, în aer? Sau cum se aruncă în aer învingătorii? Cine îl ridicaseră? Şi de ce? Cine erau legionarii şi ce făcuseră ei?

L-am întrebat pe tata şi el mi-a spus că o să-mi răspundă la toate întrebările, dar nu acum, ci mai târziu, când voi putea pricepe. Dar să nu mai vorbesc acum cu nimeni, că e periculos. Aflam pentru prima dată atunci că a vorbi poate fi şi periculos; lumea nu era chiar atât de blândă şi lipsită de griji cum mi se părea.

Dobre a mai trăit doar un an. Nu se ştie exact de ce a murit, de ciroză, de cancer renal, de tuberculoză, de infarct de miocard. Zvonurile erau multe, te înconjurau ca nişte insistent, sâcâitor, ca nişte muşte, dar… tăcute.

S-a stins cum se stinge o lumânare. Numai că Dobre era o lumânare ciudată, care se topea altfel, nu doar pe înălţime, de sus în jos. Când a murit, nu mai avea nici patruzeci de kilograme. Am fost să-l văd, era, nu ştiu de ce, îmbrobodit într-o basma neagră şi la început am crezut că am greşit sicriul, care trebuie să fi fost al unei babe. Dobre era acum o babă, cu pielea de pergament, galbenă în locurile în care nu era vânătă, cu maxilarul inferior mult scos înainte, cu pleoapele atât de subţiri, încât puteai urmări irisul. Toţi erau cu ochii în lacrimi, nimeni nu spunea însă nimic. Doar o bătrână a strigat de câteva ori, ca o nebună, la ieşirea din biserică:

„Dracu’ şi racu’ !”

Atât: dracu şi racu. Dar vorbele acestea au rămas de pomină, ne-au urmărit multă vreme. Vorbe spuse din rărunchi, la năduf, cu ură, ca o lovitură de bici.

Până la urmă am înţeles: cancerului i se spune, în popor, „rac”. Iar dracul trebuie să fi fost un vecin cu un nume ciudat, de staţiune ştiinţifică, Fundulea, un tip misterios, tăcut, negru, care locuise o vreme într-o margine a cartierului şi despre care se spunea că era ceva destul de mare pe la cadre.

Instinctiv, oamenii îl evitau, dacă se întâlneau sau nu mai puteau evita întâlnirea, îi răspundeau în silă, pieziş, la salut. Ba chiar, mai târziu, i-au schimbat numele în Curulea. S-ar fi putut ca omul să fi fost total nevinovat, să nu fi ştiut nimic despre povestea cu Dobre, sau chiar cineva să fi inventat totul cu Dobre, e greu să controlezi zvonurile, adevărul lor. Oricum, Curulea s-a mutat în curând, nu doar din cartier, ci chiar din oraş, aşa că nimeni nu a mai auzit nimic despre el. Cineva a comentat doar la mutare: „l-au avansat”. Dar atât. Ca şi cum n-ar fi fost.

În schimb, despre Dobre se spun şi acum multe, a ajuns un erou, deşi nu făcuse nimic spectaculos, nimic peste fire. Fusese doar un om bun, unul din acei puţini oameni în care n-ai să găseşti nici un dram de răutate, venin sau invidie. Trecând prin acele locuri, după mai bine de patruzeci de ani, am înţeles că Dobre devenise un soi de haiduc, răzbunându-i pe cei din Calvaria de toate necazurile vieţii. De ce am povestit atâtea despre Dobre? Pentru că el m-a făcut să înţeleg că este foarte greu să mori. Amintirea ta printre oameni poate fi mai puternică decât moartea.

Tot de la legionari mi s-a tras şi o bătaie, prima pe care mi-a administrat-o tata sau, în orice caz, prima pe care o ţin minte. Ce se întâmplase? Casa noastră era tip vagon. Noi locuiam în prima locuinţă. Aveam, cum intrai în curte, pe dreapta, câteva scări de piatră. Urcai şi pe urmă puteai alege: fie coborai vreo zece trepte şi apoi, în stânga, dădeai de beci, fie, dimpotrivă, o luai uşor la dreapta, urcai vreo zece trepte de lemn, o scară cu balustradă şi ajungeai în podul comun.

Vecinul din spate s-a hotărât, într-o primăvară, să vopsească scara care ducea la pod. Cu vopsea verde, cea mai obişnuită pe la noi. Nu singur: a chemat pe cineva să facă el treaba asta.

Vopsitorul venise, încercase pensula pe uşa noastră de lemn de la beci, trăgând trei dungi orizontale şi trei verticale. Rămăsese pe uşă un soi de grătar, sau o fereastră zăbrelită de celulă de închisoare, despre care am aflat, după bătaie, că era un însemn legionar.

Tata a fost convins că eu m-am jucat pe acolo şi că eu am făcut totul.

A venit furios, tremurând:

„Nenorocitule, vrei să mă bagi în puşcărie?”

N-a mai aşteptat vreun răspuns şi m-a şi croit.

A continuat interogatoriul:

„Să-mi spui imediat cine te-a învăţat asta ?!?”

Habar nu aveam despre ce era vorba, vroiam, bineînţeles, să scap de bătaie, dar tata era prea înverşunat să mai observe ochii mei rotunzi de uimire şi de spaimă rotindu-se îngrijoraţi prin încăpere.

„Să taci, auzi? Să nu scoţi un cuvânt! Să-mi spui imediat cine te-a învăţat prostiile astea?”

Am tras aer în piept, mi-am mai revenit. Probabil cineva scrisese vreo prostie cu creta pe gardul nostru. Cu vreo două zile în urmă mă jucasem într-adevăr cu o cretă. Asta trebuia să fie!

„Nu eu am scris pe gard!”

Tata m-a privit încă încruntat, dar oarecum derutat.

„Nu e vorba de gard. Ştii ce ai desenat pe uşa de la beci?”

„Eu n-am desenat nimic.”

A tăcut câteva clipe, dezorientat:

„Dar cine?”

„Nu ştiu.”

„Bine, bine, o să aflu eu.“

El a aflat, dar eu am rămas cu bătaia.

Am rămas tăcut câteva zile, gândindu-mă mereu la forţa pe care o poate avea o simplă imagine, un semn sau un cuvânt.

Erau însă vremuri tulburi şi categoric că tata avea dreptate. Ar fi putut, în urma unui simplu denunţ, să facă ani lungi şi grei de puşcărie. Alţii o păţiseră. Pentru mai puţin. Pe de altă parte, nu înţelegeau de ce anumite semne, steaua lui David, zvastica, crucea, semiluna, secera şi ciocanul, însemnele legionare îi înverşuna atât de mult pe oameni, aceştia  ieşindu-şi, la vederea lor, cum se întâmplase şi cu tata, pur şi simplu, din minţi.

„Copiii nu au simţul naturii. Trec prin ea, nepăsători, ca şi cum ar trece pe lângă ea. Îi interesează numai anumite lucruri: mama, tata, păpuşa, pisica, bomboanele, mingile, hârtia şi creioanele colorate, trenuleţul, cuburile, cărţile colorate. Cam atât. Nu ştiu când e vara sau iarna, primăvara sau toamna. Acceptă anotimpurile, dar nu le aşteaptă, nu le anticipează. Trec nepăsători prin iarbă, pe lângă copaci sau flori. Nu iubesc animalele, decât dacă acestea devin păpuşa lor docilă. Copilul desenează numai ce ştie, nu şi ce vede. Nu are simţul perspectivei. Va desena, invariabil, un sfert de soare galben ca o păpădie în colţul din stânga sus al paginii, o casă mare şi albă, de fapt numai un perete cu un acoperiş roşu, ţuguiat, cu un horn din care iese fum, cu două ferestre tăiate în patru şi cu o uşă în mijloc. Uşa are clanţă.  Un copăcel verde în dreapta casei şi, eventual, nişte norişori albaştri în loc de cer.”

Lucian Strochi