Foileton: Emisferele de Brandenburg (6)
Nu l-am auzit, l-am întâlnit într-o carte.”
„Ce carte?”
Am coborât ruşinat capul.
„Am găsit în pod o carte cu prostii.”
(Credeam, mi se sugerase că tot ce este legat într-un fel de sex, de sâni goi, de trup gol e o prostie ).
„Ce carte?”
„O carte despre naşteri. Se cheamă renaşterea.”
Tata a zâmbit, nu m-a certat de ce citesc eu asemenea cărţi, dar cartea despre renaştere a dispărut a doua zi, nu se ştie cum şi mai ales unde.
Părinţii lui Virgil plecau primii la serviciu, pe la patru, cu noaptea-n cap. Virgil profita de asta şi era primul care ajungea la groapa de gunoaie (noi îi spuneam groapa cu comori ). Oamenii duceau gunoiul în general seara, ferindu-se de privirile vecinilor. Aşa că Virgil putea să aleagă dis-de-dimineaţă, nestingherit, tot ce îl interesa.
Avea, e drept şi multă imaginaţie, ştiind ce să facă mai departe cu fiecare lucru găsit: o farfurie spartă, o râşniţă de piper stricată, o geantă veche şi roasă, o pereche de pantaloni rupţi, o pereche de pantofi scâlciaţi, o păpuşă fără cap sau fără haine, un braţ rupt de scaun, o cutie de tablă.
Braţul rupt de scaun devenea rostul unei corăbii, cutia de tablă ascundea comorile piraţilor, perechea de pantaloni îi aparţinuse celebrului Tim, pe jumătate haiduc, pe jumătate pirat, pantofii scâlciaţi – unui explorator celebru, geanta veche – unui mag, unui mesager, unui poştaş fermecat, unui vrăjitor care îşi ţinea în ea vânturile, soarele şi luna, apele pământului sau pădurile. Ciobul de farfurie devenea un obiect de preţ, o nestemată, sau, după caz, o amintire din lună sau colţul unui balaur.
Dar cel mai mult ne bucurau păpuşile. Cu o simplă ladă… (de zestre!) drept scenă, cu o perdea prinsă de o sfoară (şi aceasta legată între doi copaci) drept cortină, Virgil improviza, ne făcea să trăim, cu gura căscată şi cu sufletul la gură, aventurile lui Păcală şi Tândală, ale lui Vasilache, Arlecchino sau Pinocchio, ale Colombinei sau Mărioarei. Păpuşile păreau vii, aveau voci piţigăiate, se certau cel mai adesea, se împăcau apoi, vorbeau repede, povesteau lucruri nemaiauzite.
Vreme de vreo doi ani, în fiecare după-amiază, Virgil ne-a oferit un spectacol în livada popii.
Deşi năzuroşi la început, copii plecau până la urmă mulţumiţi (deşi, în timpul spectacolului ne ezitau să vocifereze sau să fluiere), nepărându-le rău după bănuţul de nichel pe care erau obligaţi să i-l dea lui Virgil la „intrare”.
Preţul pentru spectacol era însă extrem de mic, cam cât două cutii de chibrituri.
Virgil lua totuşi bani pentru că avea nevoie de vopsele, de hârtie, de pânză, de lumânări sau de baterii. Pentru el îşi oprea doar …contravaloarea unei prăjituri.
Toţi credeau că Virgil va ajunge actor. N-a ajuns. A devenit impiegat de mişcare, într-o staţie din Ardeal, neînsemnată, ceva mai mare decât o haltă, o staţie în care nu opreau nici măcar toate personalele. (Poate că nici nu era impiegat de mişcare, ci doar cantonier sau cam aşa ceva), dar aşa spunea despre el maică-sa, că era impiegat de mişcare.
…Trăiam într-o zonă de munte. La vreo două ore de mers cu piciorul, pe jos, numai urcuş, ajungeai la două mii de metri.
Din cauza climei, nu se poate face deloc agricultură. Rezistă merii şi prunii, mai rar cireşii şi perii. Caişii, gutuii, nucii – nu-i întâlneşti decât întâmplător.
Dintre legume, se cultivă doar ceapa şi ceva verdeţuri, poate ridichile. Nici vorbă de roşii, vinete, ardei sau cartofi. Viţa de vie nu rodeşte niciodată, e la fel de exotică precum palmierul. Grâul, secara, orzul, ovăzul – le vezi doar departe, la peste 30 de kilometri, la şes. Porumbul, da, dar nu pentru boabe. Prin porumb, ca nişte ţestoase galben-oranj, dovlecii. Unii porceşti, alţii buni de mâncat.
Toamna, scobeam dovlecii uriaşi, mai mari ca un cap de om, după ce le luam scalpul, cu o mişcare hotărâtă, cu cuţitul mare de bucătărie. Apoi scobeam ochii, tăiam gura, încrustam nasul.
Înfigeam tigva într-un par. În tigvă puneam o lumânare aprinsă.
Ieşeam aşa pe stradă, noaptea. Dovlecii păreau vii, capete de strigoi.
Fetele ţipau speriate, spre încântarea noastră.
Nimeni nu ne zicea însă nimic, semn că erau de acord cu „defilarea” noastră.
Totul dura trei zile. Fetele ţipau speriate, dar nu rămâneau închise în casă.
Poate că ţipau doar aşa, ca să ne facă nouă plăcere.
La asta nu ne gândeam atunci, ne-am gândit mult mai tîrziu, pe când încercam (încercare zadarnică!) să desluşim „eternul feminin”.
Vorba cuiva, uşor adaptată: fetele nu credeau în fantome, dar se temeau de ele. Fantome, spiriduşi, draci, spirite ale morţilor, vârcolaci: aveai de unde alege. (Răul e mai bine analizat, nuanţat şi diferenţiat decât binele).
Strada era a noastră trei zile şi trei nopţi. Atât. Nimeni nu putea spune cine stabilise regula. Regula jocului.
Trei zile dura spectacolul. Un fel de carnaval de periferie. Un carnaval doar al copiilor.
Ne urcam pe picioroange, pe catalige. Eram gralatori versaţi, aproape profesionişti. Nu cădea nici unul. Mai greu era cu oprirea, dar găsisem un loc bun şi pentru această operaţie: zidul unei case începute şi neterminate, având la temelie un strat gros de nisip. Care amortiza căderea (sau aterizarea).
Apoi alte jocuri ale spaimei: aprindeam un chibrit, îl lăsam să ardă puţin, apoi îl puneam în gură. Rânjeam, dezvelindu-ne dinţii, gingiile. Din cauza jarului de lemn, dinţii deveneau roz, aproape fosforescenţi. Totul nu dura decât câteva clipe, dar rezultatul era convingător: ţipete de spaimă şi de încântare.
Noaptea era a noastră, a băieţilor.
Ziua aparţinea, tot printr-o lege nescrisă, fetelor. Ne propuneau alte jocuri, cum erau „Grădina mea” sau altele, cu nume de flori, un fel de dicţionar oral horticol: „Eşti o floare / eşti un crin / eşti parfumul cel mai fin / şi ca semn că te iubesc / colo jos mă iscălesc.” Şi se iscălea cu vârful pantofului, iar tu trebuia să ghiceşti cuvântul sugerat, pictat, scris pe nisip sau doar în aer. (Poezia era una de album, ajunsă, curios, în folclorul copiilor). Sau: „Am o floare / mirositoare / cum se numeşte / acea floare / mirositoare? /
Trebuia să te gândeşti la flori exotice sau mai puţin cunoscute, pentru a rămâne cât mai mult în joc.
Fetele ne propuneam şi alte jocuri, unele chiar cu tentă războinică, gen: „Ţară, ţară, vrem ostaşi!” (cel puţin prin… imperativ).
Piesa de rezistenţă rămânea „Podul de piatră”, o variantă „lilială” a mitului potopului, la noi neexistând posibilitatea unui potop, ci, cel mult, a unei inundaţii (eram la munte!): „Podul de piatră s-a dărâmat / a venit apa şi l-a luat / Vom face altul pe râu în jos / Altul mai trainic şi mai frumos.”
Mitul potopului, completat de cel al Meşterului Manole. Interesant, nu?
Cântecele şi textele erau uluitoare, „atacând” absurdul sau chiar civilizaţia urbană: „Pe o bancă cristalină / un căţel în pijama / tot cânta din mandolină / Mikky nu te supăra / să vă spun să vă spun / fără apă şi săpun / fără zahăr tos / alta mai frumos / două babe tinerele / mâncau pâine cu pilaf / se scobeau între măsele / cu doi stâlpi de telegraf / un ţânţar la patinaj / a căzut la un viraj / şi-a rupt mâna şi-un picior / şi-a rămas de-un dinte chior” sau „Pe capul nostru trece un tramvai / la ce staţie se opreşte acest tramvai?” (Sunt convins că, pe atunci, nici un copil din Calvaria, dintre cei care se jucau şi cântau „numărătoarea”, nu văzuse în realitate… un tramvai!)
Am mai spus-o: în Calvaria nu locuiau oameni bogaţi. Tocmai de aceea, cinstea era la loc de mare cinste.
Nu aveai voie nici măcar să te uiţi în curtea vecinului, darămite să atentezi la bunurile sale. Singurele lucruri care ne tentau pe noi, copiii (şi rezistam cu greu, recunosc!) erau fructele: prunele, merele, corcoduşele, agrişele, cireşele, perele. Îndeosebi perele. Eram doar patru peri în oraş: unul la popa de la Piaţă (avea un dulău uriaş, cât un viţel şi rău, să rupă omul şi mai multe nu), unul la doctorul Ganea (luminat tot timpul şi înconjurat cu sârmă ghimpată), unul chiar în curtea Judecătoriei (instinctiv nu se dădea atacul acolo: cu justiţia e bine să te ai bine!) şi unul la Subsinschi, la noi în cartier.
Subsinschi era coleg cu tata, erau chiar prieteni, jucau adesea şah sau stăteau de vorbă, seara, la o ţigară.
Aşa că, ţinând cont şi de aceste lucruri şi de parfumul perelor care te ameţea când treceai pe stradă, la îndemnul unor copii mai mari ca mine (care, bineînţeles, rămâneau de pază), m-am hotărât să dăm, într-o dimineaţă, atacul. (Subsinschi lucra în tură cu tata, 12 cu 24 şi trebuia să fie în dimineaţa aceea la serviciu. De unde să ştiu eu că îşi schimbase, la rugămintea unui coleg, tura !?!)
M-am furişat în păr, sărind de pe buza gardului direct între crengi. De acolo am început să arunc pere mari, galbene şi zemoase, parfumate, paznicilor mei.
Piţi – căţeaua lui Subsinschi – o javră, o corcitură de un alb murdar, dar cu nişte canini grozavi, subţiri, dar lungi, o maidaneză de doar 15 centimetri înălţime şi lungă de cel mult 40 – m-a simţit imediat şi a început să latre, să schelălăie, să urle, să se jelească, de parcă venea sfârşitul lumii.
Subsinschi dormea dus, trebuia să intre în tura de noapte, trebuia să fie treaz (la C.F.R. nu prea ai cum să mai tragi un pui de somn noaptea, trebuie să fii perfect odihnit), trăsese şi oblonul la uşa de la intrare, tocmai pentru a nu fi deranjat de cineva. Piţi nu s-a lăsat până nu l-a trezit. Furios, Subsinschi a ieşit afară, doar în pijamaua sa celebră, de mătase, în dungi alb-albastre, înjurând crâncen:
„Care mă-ta eşti, de nu laşi omul să doarmă ?!?”
M-a descoperit într-un târziu în copac şi faţa i s-a luminat.
Nu de bucurie, desigur.
„Ce-i, mă, te-a trimis tac-tu la furat de pere? Să vină la mine, că-i dau eu bani, să-ţi ia de pe piaţă.“
Eram prea speriat: de Piţi care mă aştepta jos cu limba scoasă şi cu caninii la vedere, de Subsinschi care, desigur, nu-mi pregătea nimic bun, de ce avea să se întâmple acasă, cu tata (avea să afle de la Subsinschi sau de la altcineva păţania şi urmau interogatoriile, corecţia, angajamentele, din nou corecţia etc.) ca să mai spun ceva.
Înghiţeam doar în sec, omuşorul urca şi cobora, de parcă era un piston într-un cilindru.
Inutil să vă mai spun că „paznicii” mei se evaporaseră imediat, înainte chiar de apariţia furioasă a lui Subsinschi, fără prea multe remuşcări.
Subsinchi a închis-o pe Piţi în coteţ, punând o scândură să nu poată ieşi. Era atât de rea, cu cerul gurii atât de negru, încât cred că, la furie, l-ar fi muşcat şi pe stăpân.
Apoi mi-a zis, mohorât:
„Dă-te jos din copac.”
M-am dat, mai mult prăbuşindu-mă, îmbrăţişînd copacul, zdrobind între cămaşă, piept şi scoarţa copacului cele trei pere zemoase pe care le luasem pentru mine. Subcinschi era furios, mai furios pentru că eram eu, pentru că el era prieten cu tata şi nu putea să mă pedepsească prea rău şi el ar fi vrut să pedepsească exemplar pe cineva, pentru că fusese trezit din somn şi nu pentru pere, dă-le dracului, că pomul tot face şi mai sunt şi păsările şi grindina câteodată, dar somnul nu ţi-l mai dă nimeni şi noaptea trebuie să fii cu capul limpede.
„Şi apoi eşti şi prost. Cum vroiai să te întorci? De pe gard în copac se poate, dar cum să sari din copac pe tăietura gardului, fără să-ţi rupi vreun picior sau …altceva mai de preţ, nu ştii tu acum, o să ştii mai târziu?!?”
„Am crezut că sunteţi în tură…”
„A, aşadar e furt cu premeditare!”
„?!?”
„Nu-i nimic: dezbracă-te. Ai vrut să iei ce e al meu, îţi iau şi eu ce e al tău: hainele. Să vină apoi taică-tu pe la mine, să i le dau.”
„Şi eu ce fac?”
„Te duci gol-goluţ până acasă. Să te râdă lumea cu care te întâlneşti pe stradă.”
M-am întunecat. De ruşine. De faptul că o asemenea întâmplare nu se uită prea uşor. Aveam să ajung de râsul cartierului. Multe poate răbda omul, dar să se râdă de el, nu.
A trebuit să-i dau hainele. Subsinschi nu locuia departe de noi, la doar două străzi, adică la vreo două sute de metri. Mie, atunci, mi s-au părut două sute de kilometri.
Mă rugam cerului să nu mă întâlnesc cu nimeni. Aş! La fântână stăteau să ia apă două vecine, categoric cele mai gureşe din cartier. Întâi m-au compătimit (bineînţeles că ştiau de toată întâmplarea; cred chiar că ieşiseră după apă numai aşa, să mă întâlnească, să mă vadă şi apoi să comenteze cel puţin o săptămână evenimentul).
Eu încercam zadarnic să-mi apăr cu palmele pe post de slip goliciunea cea mai puţin văzută de om de obicei.
Vecinele au început să comenteze:
„Ei, săracu’ , ce i-a făcut răul ăla de Subsinschi. Pentru trei pere!!!
(Am tresărit: ştiau şi câte pere furasem. Ăstora nu le scăpa nimic, nici dacă găina lui Budulea sau cea a lui Sanetti se ouase sau nu într-o zi.)
Apoi s-au luat de mine:
„Da’ de ce mergi aşa de cocârjat? Te-a bătut atât de rău, răul, de nu-ţi mai poţi ţine drept spinarea? Bietul copil!”
Au început să râdă de mine:
„Măi copile, păi de noi te fereşti tu? Da ce ne crezi fetişoare care nici n-au auzit de…, crezi că noi nu avem bărbaţi şi copiii? Ne crezi atât de proaste, ca să nu ştim cum îţi arată zurgălăul?”
Şi dă-i iarăşi râs în hohote.
Mi-am dat seama că e inutil ceea ce încercam eu să mai salvez, aşa că am mers până acasă drept, ba chiar demn, fără să-mi mai pese dacă mă vede sau spune ceva, cineva.
Bunica aflase şi ea ce mi se întâmplase, aşa că îl blagoslovea pe Subsinschi în toate limbile pământului: sfoloci, mirzaviţ, salo, ceva în engleză ce n-am reţinut prea bine, dar care se traducea prin „fiu de căţea”, apoi înjurături româneşti, toată gama, de la metafore zoologice până la cele referitoare la creier întârziat sau la origini.
(Să te păzească Dumnezeu de furia… poliglotului, dar şi a românului ajuns cu durerea în rărunchi).
După ce s-a potolit, s-a dus să-l judece pe Subsinschi pentru faptul că… i-a spurcat copilul.
Subsinschi, căruia îi cam sărise somnul şi care era şi un hâtru, nu s-a lăsat intimidat de bunică-mea (deşi o respecta mult, ea traducându-i scrisorile pe care le primea, din când în când, din Polonia) şi i-a răspuns:
„Lasă, cucoană, mă cerţi, în loc să-mi mulţumeşti că i-am făcut un bine!? Să vezi ce succes va avea în curând la fete, în cartier şi nu numai. Toate vor voi să vadă ce n-au văzut.”
Bunică-mea n-a mai rezistat a pufnit şi ea în râs:
„Mare nebun mai eşti şi tu, omule! Dar vezi ce o să faci cu taică-său, că îl ştiu bine, e doar fiul meu, el nu are atâta umor cât avem noi!”
Nu ştiu dacă Subsinschi a vorbit ceva cu tata, dacă tata a aflat sau nu de întâmplare, era totuşi un om sobru şi oamenii se cam temeau să facă glume cu el, aşa că s-ar fi putut să nu fi avut nimeni curajul să-i povestească tot ce se petrecuse. Cert e că tata nu mi-a vorbit niciodată de acea întâmplare.
În ceea ce mă priveşte, nu ştiu dacă am avut mai mult sau mai puţin succes la fete decât s-ar fi cuvenit, dar m-am ales cu o învăţătură de minte şi de trup: să nu-mi fie niciodată ruşine de trupul meu.
Trupul ţi-l dă Dumnezeu, natura, părinţii, nu prea poţi interveni tu să arăţi cum ai vrea, să creşti cât ai vrea, să fii subţire sau mai plin, cu ochi albaştri sau căprui, cu nas cârn sau acvilin. Să-ţi fie ruşine de minte, căci asupra ei trebuie să lucrezi necontenit, de la naştere şi până la moarte. Ţi-o poţi modela cum vrei.
Şi o minte frumoasă, clară, bine organizată este lucrul cel mai frumos pe care îl poate avea un om.
…Mama a plecat. Nu ştiu unde a plecat mama, dar de câte ori întreb de mama, tata, buna şi cu Vica întorc capul spre uşă. Ei cred că mama trebuie să intre chiar atunci pe uşă. Eu ştiu că nu, că dacă n-ar fi plecat departe, mama nu m-ar fi lăsat atâta vreme singur, numai cu tata, cu bunica şi cu Vica. Dar de ce a plecat departe mama? Când îi întreb, toţi plâng. Se fac că nu plâng, dar plâng. Au şi de ce: mama avea grijă de noi toţi: ne spăla, ne dădea de mâncare, ne dădea haine noi. Astăzi tata s-a certat cu bunica. „Niciodată, auzi? – striga bunica. Niciodată. Copilului nu-i trebuie altă femeie !” M-am mirat. Bunica nu strigă niciodată. Strigă tata şi bunica tace.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.