Vremea se încăpăţână şi se îndârji, asemenea oamenilor. Timpul muri într-o iarnă cumplită, geroasă, de sticlă şi de oţel. Oamenii zgribuliţi, îndoiţi de spate, treceau unii pe lângă alţii, ferindu-şi privirile. Dumnezeu se supărase din nou pe ei, a doua oară după potop şi, pentru că îi promisese lui Noe că nu va mai fi potop, îi scosese pur şi simplu pe oameni din timp.

Aşa că le dădu o iarnă veşnică, fără soare, fără speranţa primăverii, a verii sau a toamnei.

Şi oamenii se rugară atunci Domnului Dumnezeului lor, să-i ierte şi să-i lumineze.

Şi după vreo două săptămâni după prima rugă comună, o călugăriţă, maica Lacrinia se mărturisi oamenilor: „M-a vizitat în vis Atoateziditorul. E supărat pe noi, dar nu va fi apocalipsă. Ne lasă să ne descurcăm singuri. Totuşi ne-a dat o şansă: să-l înduplecăm cu trei lucruri venite din inimile şi gândurile  noastre curate.”

Şi oamenii au început să aleagă lucruri plăcute lui Dumnezeu, după cum s-a gândit şi a simţit fiecare.

Au ales inimi, coşari, broscuţe, gărgăriţe, ghiocei, alte flori de primăvară, trifoi cu patru foi, pisici, câini, clovni, cărţi, scări, căsuţe.

Niciunul dintre aceste obiecte nu l-au impresionat însă pe Dumnezeu până când o fetiţă, Elena pe numele ei adevărat, dar căreia oamenii îi spuneau când Crenguţa, când Rămurica, pentru că prea semăna cu o crenguţă cu multe flori, s-a dus la Maica Lacrinia (care nici ea nu se numea aşa, ci avea, ca nume mirean, pe cel de Luminiţa sau Lu) şi i-a spus că ar trebui să-i dăruiască Domnului o cheiţă, cu care să dezlege toate lacătele ce ţineau închise bucuria şi cinstea şi toate celelalte calităţi plăcute Domnului Dumnezeu.

Şi atunci s-a auzit o voce din cer:

– Adevărat gândit-ai, simţit-ai şi spus-ai, dar nu uita că mai sunt două lucruri cu care să mă îndupleci.

Şi atunci Elena (sau Crenguţa sau Rămurica) a mai spus:

– Doamne, ţi se cuvine un fir împletit care să lege timpurile iarna cea albă cu primăvara cea roşie ca sângele şi cu cerul albastru care este tatăl tuturor timpurilor.

Şi atunci s-a auzit din nou o voce din cer:

– Adevărat gândit-ai, simţit-ai şi spus-ai, dar nu uita că mai este un lucru cu care să mă îndupleci.

Şi atunci Elena (sau Crenguţa sau Rămurica) a împletit un fir alb, cu unul roşu, şi firul răsucit l-a legat de cheiţă, iar firul albastru l-a folosit pentru ca să-i scrie o scrisoare lui Dumnezeu.

Şi Domnul Dumnezeu a fost mulţumit şi i-a spus Elenei:

– Şi dacă ţi-aş mai cere un  lucru de preţ, ce mi-ai dărui?

-O lacrimă, Doamne, că nu ştiu ceva mai de preţ pe care să-l aibă omul la bucurie sau la tristeţe.

Şi Dumnezeu şi-a şters El Însuşi o lacrimă pe furiş şi i-a spus copilei:

– Şi dacă ar trebui să dai un singur nume darurilor tale, care ar fi acela?

– I-aş spune Mărţişor. Pentru că aminteşte de luna ce va trebui să vină peste noi. Pentru că ne aminteşte de Măria Ta.

Şi în timp ce copila vorbea cu Dumnezeu, oamenii, treziţi parcă, dintr-un somn urât şi prea lung, prinseră a anina de toţi copacii, de lângă drumuri, din lunci şi din zăvoaie, din păduri şi livezi, mărţişoare.

Apoi, văzând că sunt plăcute Domnului, au început să şi le dăruiască unii altora.

Şi atunci s-a făcut din nou primăvară.

Şi acesta a fost visul plăcut al maicii Lacrinia.

Lucian Strochi