Abia după ce lupii s-au retras, oamenii şi-au adus aminte de fata care, văzând şi ea că nimeni n-o bagă în seamă, tăcuse.

„Ce-i cu tine, Ioană?” – o întrebă cineva, blând. Blândeţea glasului o făcu pe fată să-şi dezlege din nou barierele plânsului:

„Vai de mine şi de mine…frăţiorul meu…”

Răcnea şi cânta şi plângea în acelaşi timp, tremurând şi de frig şi de frică. Toţi se simţiră din nou înfioraţi:

„Da’ spune odată, ce s-a întâmplat?”

Fata se linişti ca prin farmec, mai smiorcăi o dată din nas, apoi povesti cu o voce albă, egală, de parcă ar fi povestit o întâmplare de demult care se cerea ascultată, dar la care ea nu putea participa sufleteşte sau o poveste pe care o spusese de sute de ori:

„În vară copiii au găsit o ladă de gloanţe. Fratele meu, Gelu, a găsit-o şi cu Puiu a lu’ Hurdulea şi cu Vasile a lu’ Strâmbu. Şi-au adus-o aici în vale şi le-au dat gloanţe şi la alţi copii. Copiii au explodat gloanţele, dar n-au păţit nimic. Gelu le-a pus azi-dimineaţă pe foc, le-a învelit într-o cârpă şi a vrut să audă cum bubuie. Le-a pus în sobă, numai că gloanţele au bubuit pe rând şi când au bubuit prima dată, a căzut uşiţa şi frate-meu s-a dus s-o închidă şi atunci au bubuit a doua oară…”

S-a oprit, a privit nedumerită în jur, avea ochii arşi de atâta plâns şi a început din nou să plângă, caraghios, fără vlagă şi fără lacrimi. Urletul de acasă şi până în vale, emoţiile, drumul, prin zăpadă, frigul, povestirea o sleiseră de puteri, o doborâseră aproape.

„Şi Gelu a murit?” – întrebă cineva, greu, cu spaimă, mai mult pentru a-şi putea contrazice gândul rău.

„Nu ştiu. Numai că nu mai are o mână. Şi curge mereu sânge. Când află tata, mă omoară, că eu îs cea mai mare şi trebuia să am grijă…”

Vecina noastră, Aurica, o luă în casă pe fată şi-l trimise pe bărbatu-său, pe Tudor, să vadă ce e cu copilul, dacă mai trăieşte sau nu şi, dacă mai trăieşte, să-l ia în braţe sau în cârcă şi să alerge cu el până la spital.

Când se uitară la fată, aceasta, de oboseală, adormise.

Tudor porni imediat. Copilul nu murise: gloanţele îi retezaseră într-adevăr trei degete. L-au operat şi, după operaţie, mâna sa dreaptă arăta ca o gheară de găină tăiată: răsucită şi nefolositoare. Apoi Aurica le-a spus alor mei că fata adormise, dar că mai apoi se trezise urlând ca lupii.

Au liniştit-o şi au trimis-o acasă.

Cât despre lupi, fără ca nimeni să-şi explice de ce, n-au mai fost văzuţi prin preajmă, nici în iarna aceea şi nici în iernile care au urmat.

Iar eu, în seara întâmplării aceleia, aşteptând ca tata să mă întrebe ce făcusem cu gloanţele mele şi de ce mă jucasem cu ele, m-am gândit la Gelu: dacă era invalid sau nu.

Şi mi-am răspuns că nu: nu era nici bărbat şi nu fusese nici la război.

Dintre toate lecţiile pe care le-am reţinut, lecţii predate de către cea mai bună profesoară a mea, viaţa mea adică, le-am reţinut pe cele despre spaimă.

Se ridicau schele. Mai întâi între un stâlp şi altul, odgoane de oţel, peste prăpăstii şi dealuri.

Apoi plasa aceea transparentă, din bucăţi pătrate, aşezate ca ţiglele. Uriaşa aripă de libelulă lega văile.

Peste ea, hurducându-se, treceau vagonetele. Cutii de chibrituri pe care o mână neîndemânatică le lăsase să atârne în voie, aninate doar de un capăt. Un leagăn de fier.

Şi aripa de libelulă pe care nu o vedeam, dar o auzeam vibrând.

Mă duceam sub ea cu spaimă şi o aşteptam să se desprindă liberă, să danseze în volute largi prin aer, să dispară.

Priveam în sus, spre cerul care părea neputincios acum, fumuriu, prizonier.

Vroiam, dintr-o sete de simetrie şi de echilibru, cealaltă aripă, nevăzută, la fel de imensă şi de uşoară.

Priveam de pe pod. Până şi fierul, şinele de cale ferată, sclipind stângaci şi leşinat în soare, aşteptau prăbuşirea. Calea ferată se multiplica atunci într-un arbore al spaimei, în care fiecare ramură se credea mai apărată aşa decât dacă ar fi rămas în trunchi.

Aşteptam în fiecare zi pe pod, încăpăţânat, prăbuşirea ce nu avea să se producă niciodată. Mă simţeam umilit, furat, jignit până în vârful unghiilor, care-şi căutau refugiul în carnea slabă a braţului.

O cumplită şi nobilă mânie îmi traversa, mai întâi prin riduri, faţa, cobora apoi în labirintul sângelui. Tremuram ca de frig. Căutam locul unde avea să cadă aripa. N-ar fi atins decât o grădină, calea ferată şi un cot de drum.

Până şi pământul se pregătise de prăbuşire.

Aerul însuşi era ciudat, găinile cotcodăceau brusc, speriate, dând neputincios din aripile tăiate de vajnicele gospodine şi se repezeau în umbra găinii. Gâştele se adunau în stoluri, apoi cu strigăte, când sparte, când ascuţite, lopătau în goană spre capătul străzii ce sfârşea cu podul cu trepte de piatră; ratând întotdeauna decolarea. Porcii guiţau înfricoşaţi pe sub garduri. Plopii, arinii, cireşii se înfiorau în linişte grea.

Aerul trecea, rămânea liniştea, la fel de nefirească. Mă trezeam atunci. Coboram podul, o luam pe una din uliţele strâmte ce încercau pentru ultima oară să mă ţină prizonierul lor. Urcam spre stânci. Căutam lemn drept de alun pentru arcuri, liliac sălbatic pentru crăcane de praştii.

Descopeream fragii. Îi găseam roşii, pictaţi, acoperiţi cu o peliculă subţire de sticlă. Îi adunam în şiraguri lungi, pe fire de iarbă. Odată am găsit fragi întunecaţi, vineţi, otrăviţi, cum nu mai văzusem până atunci. I-am gustat. Erau la fel de dulci. Am cules fragi negri fără să ştiu dacă făceam bine. I-am dus acasă. „Afine, îmi spuse mama. S-au şi copt? Unde le-ai găsit?”

Braţul meu a fulgerat nehotărât prin aer. „Acolo.” M-am dus să mă spăl pe mâini. Mâinile erau vinete, de parcă sângele, speriat de otrava ce ţâşnise în artere, îşi căuta refugiul sub piele. Aşadar, nu erau fragi negri. Mă zguduia plânsul. Plângeam convins, din toate puterile, fără motiv. Şi spaima mea? Îmi era prea scumpă.

Gustul otrăvii, pentru o clipă, îl cunoscusem. Le-am spus întotdeauna, cu încăpăţânare, afinelor „fragi negri”. Ceilalţi râdeau.

Treceam pe podul de sârmă de peste râu. „N-ai voie, decretase tata. Chiar săptămâna trecută a murit o femeie.”

Era adevărat. Tocmai asta mă atrăgea. Apa năvălind, beată de propria ei putere, sub pod. Podul zburând peste ape. Ajuns la mal, prăvălit pe spate, zburai câteva clipe.

Clipele zborului, preţul curajului. Mă căţăram în copaci înalţi. Vedeam de acolo, vălurindu-se, coroanele arborilor. Pădurea respira. Altfel decât o ştiau ceilalţi.

Eram bolnav fără să ştiu.

Şi, tot fără să ştiu, căutam să mă vindec de spaimă, de banal şi de moarte. De spaima morţii banale. De banala spaimă a morţii.

Despărţirea de copilărie s-a făcut la mine lent, fără semnele ştiute ale adolescenţei: coşuri pe faţă sau schimbarea vocii.

Şi atunci, în vara aceea, mi-am dat seama, numai în vara aceea puteam să împlinesc 16 ani. I-am împlinit pe la două, două şi jumătate, după o ploaie torenţială, când picăturile intraseră mai mult de un metru în magazie.

Ciopleam un lemn cu cuţitul şi atunci m-am oprit. Am mai lovit o dată în lemn, la fel şi cuţitul nu s-a înfipt, a alunecat, s-a răsucit şi s-a înfipt în pământ. Am ezitat să-l scot. Se înfipsese într-un muribund. Ştiam că dacă avea să-l scot, ceva se va schimba, ceva esenţial, aşa cum scoţi, cu inutilă şi ridicolă grijă, cuţitul din burta unui proaspăt spintecat. Şi care chiar atunci moare.

Îmi părea rău pentru ţărâna care se va lua pe lama cuţitului, era un sacrilegiu, un obraz crestat sau o oglindă care nu sângerează, nu se sparge, ci înfloreşte.

Atunci m-am hotărât să fiu bărbat. Mi-aş fi dorit ceva, să privesc soarele, curioasă dorinţă, nu mi-a plăcut niciodată să privesc soarele, dar atunci aş fi vrut să-l privesc, l-aş fi putut privi dacă uşa magaziei ar fi fost deschisă sau s-ar fi deschis, dacă n-ar fi plouat, dacă totuşi s-ar fi deschis, din întâmplare sau de cineva, de mine nu, nu puteam să părăsesc sub nici un motiv locul unde mă găseam, aş fi vrut să privesc soarele până la lăcrimare, pe pipăite, bâjbâind, să dau de cuţit, să-l scot şi să-l arunc sau poate să-l mai înfig încă o dată, până la plăsele, până când degetele ar fi atins pământul rece, aş fi vrut să fac ceva, un semn care să rămână, să amintească şi să-mi amintească de hotărârea pe care o luasem brusc, fără deliberări, fără vreo ambiţie, un semn sau un gest, pe care l-aş fi dorit ridicol şi simbolic, sau poate trebuia să fac ceva pentru această nouă stare de lucruri, sângele chiar se zbătea în artere, ciudat, pe porţiuni, alerga numai pe sub bicepşi, acolo îl simţeam întrecut de propria lui viteză, mă încurcasem, dar asta se datora şi semiîntunericului care era în magazie, eram bărbat şi vroiam să arăt acest lucru, nu să mă conving de el, eram convins şi senin de acest lucru, îmi doream cel mult o probă, nu una ridicolă, de forţă sau de rezistenţă, nici fizică sau intelectuală, ci o probă de bărbat zaharisit, cu buzele răsfrânte sau căzute în jos, plictisit de cît de bărbat e, puternic şi leneş, leneş tocmai pentru că e prea conştient de puterea lui, sau poate mi-aş fi dorit umerii lui largi care umpleau o cămaşă cadrilată cu mâneci scurte, să iau cu o mână securea, cu alta butucul şi, aparent gânditor, să despic lemnul din pendulare, apoi fals grijuliu să adun vreascurile unul câte unul, ascunzându-mi cu inconştientă şi secretă recunoştinţă faţă de puterea mea, slăbiciunea mea; sau măcar un bărbat oarecare, de pe stradă, neapărat cu pălărie şi, fără să o fi cunoscut vreodată, fără vreo dorinţă anume, cu adâncă îngândurare mi-aş fi dorit o femeie, să stea cu fusta largă pe buturugă, cu mâinile în poale şi să mă privească lung, fără uimire şi totuşi întrebătoare, numai cu jumătate de sprânceană întrebătoare şi eu să-i pun mâinile, palmele uşor arcuite pe umerii ei arcuiţi, o imaginară frână pentru gândul ei de a pleca sau de a se întoarce, trebuia să privească undeva înainte, undeva în gol, ca să poată asculta totul, cuvânt cu cuvânt, silabă cu silabă, tot ce aş fi vrut să spun, să-i spun, n-aş fi lăsat-o să spună nici un cuvânt, mâinile mele aşezate pe umerii ei n-ar fi lăsat-o, mă temeam ca nu cumva să-i spun o prostie, să-mi spună o prostie, să mă aprobe sau să protesteze, aveam să-i spun simplu, neutru, nu neapărat cu o voce care să fie a mea, că de acuma sunt bărbat, nu ca să-i fac o propunere ruşinoasă, era mai în vârstă ca mine, nu s-ar fi uitat la mine, nu avea nici vârsta aceea primejdioasă la care femeile îşi pierd capul, da, acuma sunt bărbat, trebuia să-i spun lucrul acesta fără vreo intenţie anume, trebuia să i-l spun ei, pentru că pur şi simplu n-aş fi putut să spun asta altcuiva, un bărbat mai în vârstă ar fi zâmbit, cu superioară ironie, nu pentru că nu m-ar fi crezut, deşi s-ar fi putut să fie şi asta, dar era prea mândru de vechimea lui în funcţia de bărbat,  ca să nu fie superior de ironic şi şi-ar fi permis un gest, care, mimând apropierea şi complicitatea, să consfinţească în fapt inferioritatea mea; unul de vârsta mea nu m-ar fi înţeles, ar fi plecat nu pentru că n-ar fi vrut să-mi asculte explicaţia sau că aceasta l-ar fi plictisit, ci pur şi simplu pentru că lucrul acesta i  s-ar fi părut cel mai firesc şi aşa şi era; o fată n-ar fi înţeles nici atât, ar fi legat asta de sex, sau de o posibilă mustaţă sau ţigară, sau de o eventuală, violentă sau nu, permisă sau nu, atentare la pudoarea sa, existentă sau nu, nu ar fi înţeles absolut nimic, deşi ar fi fost singura care ar fi mimat înţelegerea sau chiar complicitatea, din teamă sau din neputinţa de a-şi imagina măcar ce e aia, de fapt nici eu nu puteam să-mi imaginez mare lucru, simţeam că sunt bărbat, ştiam acest lucru, aş fi putut fără teamă de ridicol să merg la o femeie. Abordabilă, desigur, să-i spun că o  vreau, dar nu-mi doream asta, eram prea bărbat ca să-mi doresc acest lucru.

Cineva mă strigă de afară, nu patetic, nu stăruitor, ci uşor întrebător, aşteptând confirmarea mea spaţială sau temporală „aici sunt” sau „imediat”.

O undă egoistă mă inundă, ei nu aveau să ştie că mă pierduseră, că eram altul.

Nu aveam nici o dorinţă să le dezvălui ciudata sau, poate, fireasca mea descoperire.

Aşa că m-am sculat leneş, împrumutasem ceva din lenea celor puternici, lenea bărbaţilor, am scos cuţitul şi l-am aruncat în colţul magaziei.

Apoi, tot fără grabă, odată cu scârţâitul prelung al uşii, pe care nu-l auzeam decât dacă ieşeam cu braţul încărcat cu lemne, ieşii.

Îmi găsii de lucru prin curte, până când mă văzu mama şi, pe jumătate supărată, pe jumătate nepăsătoare, totuşi pe un ton de reproş care cerea luarea unei atitudini, nu din partea ei, bineînţeles, îi spuse tatii: „Nu ştiu ce e cu băiatul ăsta. Nu mai aude de la o vreme. Sau se face că nu aude.”

Şi atunci tata răspunse, aşa cum ar fi răspuns oricare alt tată în situaţia lui, încercând o ironie: „O fi îndrăgostit.”

Rostise cuvintele cu superioara lui nepăsare, sigur că nu greşise, că avea şi experienţa vârstei mele, sigur că altceva nu putea să fie.

Citesc şi recitesc paginile prietenului meu. Unele îmi sunt străine, îndepărtate, vorbind despre experienţe pe care nu le-am încercat. Altele însă, par secvenţe dintr-un film pe care el, regizor şi operator, mi l-a făcut fără să ştiu.

Nu mai dormea de la naştere. Sau cel puţin aşa credea. Se întreba dacă, de fapt, dormise vreodată. Nu-şi amintea; ca şi cum ar fi încercat să privească departe, cu un binoclu dereglat. Rămânea ceaţa.

Şi-a dat seama târziu că e singurul care nu doarme. Visele le primea aşa, cu ochii deschişi. Ceilalţi nu ştiau nimic, adormeau repede, obosiţi, după ce încercaseră să lupte zadarnic cu noaptea.

Casa era un cheag de umbre; pereţii, o părere. Şi ei, ceilalţi, străjerii, adormeau cuminţi, ca într-un basm.

Citea mult, găsise un basm în care fraţii adorm păzind merele de aur, pe care o pasăre le fura. Şi el, prâslea, rămânea prin vicleşug treaz. El era Prâslea şi nu avea nevoie de nici un vicleşug ca să nu adoarmă.

Nu dormea, pur şi simplu. A păstrat victoria aceasta cu noaptea numai pentru el. Să nu-i supere pe ceilalţi. Să nu-l creadă, aşa cum îi credea el pe ei, bolnav. El era Prâslea, dar nu avea mere de aur în livadă. Avea numai o livadă cu pruni sfrijiţi, cu prune puţine, zbârcite, din care să înfruptau, doar la nevoie, păsările.

A ieşit într-o noapte în livadă. Au venit trei călăreţi albi, pe trei cai albi. Au descălecat. Şi-au legat caii de pruni. Au venit la el. Fără vreun cuvânt, l-au trântit la pămînt. Unul din ei s-a aplecat asupra lui şi i-a lăsat, apăsând cu putere, amprenta degetului mare sub ochi.

Apoi au plecat, uşor şi tăcuţi, cu caii parcă plutind, în galop, prin aer. Au venit în fiecare noapte. Ştiau că-l vor găsi în livadă.

A încercat să le vorbească, dar toţi trei au pus degetul pe buze.

Ceilalţi s-au obişnuit cu el aşa cercănat. „E un copil frumos, or să fie fetele moarte după el, e trist şi parcă nu doarme nopţile.”

Îmbătrânea repede. În câţiva ani ajunsese mai bătrân decât ceilalţi. Lumina e strălucirea unui ochi care se toceşte.

Când a trebuit să-i facă o poză pentru buletin, i-au întors de trei ori. „Poza e neclară, pătată. Parcă ar avea găuri sub ochi”.

Aşa şi era, dar ce era să facă?

Dacă, la lumina zilei, cearcănele erau viorii, în poză ele erau negre, semănau într-adevăr cu două găuri adânci.

Până la urmă i-au acceptat pozele şi aşa.

Un unchi pleca în Africa. Citise, auzise de musca tze-tze, cea care aduce boala somnului.  L-a rugat atunci pe unchi să-i aducă şi lui una, vie.

„Ce-ţi trebuie?” – a râs unchiul.

I-a spus adevărul. Nu l-a crezut întâi. L-a pus la probă. Să scrie toată noaptea. Şi a doua şi a treia noapte. Unchiul l-a crezut. N-a mai râs. I-a promis că-i va aduce una.

Nu i-a adus. S-a temut să nu adoarmă pentru totdeauna.

„Ţi-am adus una. A murit pe drum. Am pus-o în formol. Nu a suportat clima noastră. Aşa că a murit.”

Nu l-a crezut. Poate nici nu era musca tze-tze. Toate muştele seamănă între ele.

Ai săi vroiau să mai construiască o casă, o „bucătărie de vară”. Alături de casa lor. În ea şi-a pus el speranţa. Va dormi aici, în casa nouă. Cealaltă  i se părea blestemată. Şi poate că şi era.

Cum adormeau ceilalţi, casa se surpa uşor. Părea clădită pe oase. Pe oasele celor vechi. Se speria; ieşea afară. Îl aşteptau sub pruni, punctuali, eleganţi şi exacţi, călăreţii.

Citise undeva că la o casă nouă e nevoie de o jertfă. Avea nevoie de umbra unei fiinţe care doarme. Abia atunci avea să adoarmă şi el. Şi-a luat noaptea câinele. L-a aşezat în prag. L-a pândit. Apoi, când câinele a adormit şi luna a trecut neliniştită peste brazi, a însemnat pe zidul alb, proaspăt văruit al casei, cu cărbunele, conturul umbrei câinelui.

 Lucian Strochi