Procedeul e folosit şi în unele filme poliţiste de astăzi: avem crima, uneori şi criminalul, problema pe care trebuie să o rezolvăm este aceea de a demonstra că faptele s-au petrecut aşa şi nu altfel.

În cazul de faţă: avem criminalul, ştim ce va face, avem şi crimele potenţiale, ne interesează dacă Richard va reuşi să le şi făptuiască.

Ultimul vers: „Intraţi în suflet, gânduri: vine Clarence.” este o autoinvitaţie în prima sa parte şi o indicaţie de regie în ultima parte a versului.

Al doilea monolog e, pentru mine (cel puţin (până) acum), cea mai mare pagină de literatură care s-a scris vreodată (sau pe care am citit-o eu):

„Să-mi daţi alt cal! Legaţi-mi rănile!

Îndură-te, Isuse! Stai! Visam…

O, cugete fricos, ce rău mă chinui!

E miezul nopţii: vânătă-i făclia.

Reci stropi de spaimă carnea-mi înfioară.

De ce mă tem? De mine? Nu e nimeni:

Richard i-e drag lui Richard; eu sunt  eu.

E-aici vreun ucigaş? Nu. Da, eu sunt.

Să fug atunci de mine? Cum de nu:

Spre-a nu mă răzbuna. Cum, eu asupră-mi?

Dar eu mi-s drag.  De ce? De-atâta bine

Cât însumi mie însumi mi-am făcut?

Ba nu! De mine mai curând mi-e silă

De câte-am săvârşit blestemăţii!

Sunt ticălos. Ba nu, mă mint; nu sunt,

Nebunule, vorbeşte-te de bine;

Nebunule, să nu te linguşeşti.

În cuget mii de limbi îmi povestesc

Câte un basm, şi fiecare basm

Mă-nvinuieşte de nemernicie.

Sperjurul, cel mai ticălos sperjur,

Omorul, cel mai ticălos omor,

Tot ce-i păcat, păcate de tot soiul,

Mă-nvinuie răcnind: „Eşti vinovat!”

Voi plânge-n scrâşnet. Drag nu-s nimănui;

Nu-i om să-i fie milă dacă mor;

Şi cum să-i fie, dacă-n mine însumi

De milă însumi milă nu găsesc?

Mi-a năzărit că-n cort intrat-au toate

Nălucile acelor morţi prin mine,

Ameninţând că mâine răzbunarea

Pe creştetul lui Richard va cădea!”

Nicicând nu s-au concentrat atâtea zbateri interioare, atâta dramatism, atâtea gânduri, atâtea sentimente în atât de puţine cuvinte.

Cred că acest monolog este reversul monologului-prolog.

Semnele de exclamare trădează tensiunea paroxistică la care a ajuns Richard. Regele refuză orice evidenţă: „Să-mi daţi alt cal! Legaţi-mi rănile! / Îndură-te, Isuse! Stai! Visam… / O, cugete fricos, ce rău mă chinui!”

Richard este un răzvrătit, ridicându-se chiar împotriva raţiunii sale, a propriului său gând, a cugetului său. Al patrulea vers: „E miezul nopţii: vânătă-i făclia.” e rupt în două; timpul e cel prielnic apariţiei spectrelor, iar spectrele se trădează prin culoarea focului.

După un alt vers: „Reci stropi de spaimă carnea-mi înfioară” ce trebuie rostit cât mai alb, urmează şapte versuri,  în care semnele de întrebare trag tot cortegiul de îndoieli, culminând cu cele mai surprinzătoare afirmaţii: „De ce mă tem? De mine? Nu e nimeni: / Richard i-e drag lui Richard; eu sunt eu. / E-aici vreun ucigaş? Nu. Da, eu sunt. / Să fug atunci de mine? Cum de nu: / Spre-a nu mă răzbuna. Cum, eu asupră-mi? / Dar eu mi-s drag. De ce? De-atâta bine / Cât însumi mie însumi mi-am făcut? “

Există aici o dialectică a zbaterii între negaţie şi afirmaţie (DA/NU, BA/NU ) nemaiîntâlnită,  după cum motivul dublului, al dedublării de aici începe. Dar cum să rosteşti toate astea? În cât timp? Fiecare cuvânt trebuie lustruit ca un braţ de jilţ sau înroşit în foc. Prozaic poate, dar, după acest monolog, la repetiţii slăbeam câte un kilogram.

Dacă la început Richard ar vrea să se refugieze în vis („visam…”), acum ar vrea să se ascundă în spatele nebuniei şi al dedublării : „Ba nu! De mine mai curând mi-e silă / De câte-am săvâşit blestemăţii! / sunt  ticălos. Ba nu, mă mint; nu sunt,  / Nebunule, vorbeşte-te de bine; / Nebunule, să nu te linguşeşti.” Spunând „eu sunt  eu”, Richard transformă al doilea eu într-o altă identitate, într-un alt personaj, o altă persoană (nici a II-a, nici a III-a!) cu care poate dialoga, cu care poate suporta o situaţie extremă.

Următoarele trei versuri: „În cuget mii de limbi îmi povestesc / Câte un basm, şi fiecare basm / Mă-nvinuieşte de nemernicie.” transferă această tensiune extraordinară conştientului, naraţiunii, posibilei fabulaţii, „basmului” permiţând îndoiala (chiar dacă Richard este şi criminal, dar şi martor). Abia aici îmi pot permite o respiraţie. (Dacă totul îmi iese bine, spectatorii din sală au murit de mult timp, hipnotizaţi, rătăciţi, uitând să mai respire).

Concluzia lui Shakespeare e teribilă, iar condamnarea lui Richard e absolută, definitivă : „Nu-i om să-i fie milă dacă mor”, nici măcar el însuşi nu poate, nu-şi poate invoca clemenţa: „Şi cum să-i fie, dacă-n mine însumi / De milă însumi milă nu găsesc?”

Sfârşitul monologului conţine şi deznodământul logic al piesei: „…mâine răzbunarea / Pe creştetul lui Richard va cădea!”

Personajul trebuie gândit în devenirea sa dramatică, chiar dacă, după ce ajunge rege, rămâne în penumbră. A fi eminenţă cenuşie e însă mai profitabil decât   să fii expus luminii.

Cocoşat şi strâmb, aparent nevolnic, Richard îşi este însă fidel scutului său heraldic: el rămâne un mistreţ rănit care va sfâşia tot ce va întâlni în cale.

Pentru totalitatea acţiunilor sale negative, pentru consecvenţa cu care acţionează, pentru cruzimea aproape nenaturală, pentru toate acestea, Richard III îşi poate oferi un premiu de fidelitate.

M-am săturat. De ani de zile aceleaşi roluri, fără vreo logică sau doar cu logica unui regizor interesat doar de experimente. Niciodată un regizor nu m-a întrebat: „Ce rol ai vrea să joci? Nu cumva ţi-ar face plăcere să-ţi joci propriul rol? Ce text ţi-ar place să debitezi? Nu cumva tocmai ce-ţi trece chiar acum prin minte (dacă îţi trece ceva prin minte acum, e mult mai greu să te gândeşti la nimic, să iubeşti nimicul, decât să-ţi treacă prin minte gânduri căldicele, drăguţe, liniştite, care să nu sperie pe nimeni, care nu frig pe nimeni)?; poţi fi sincer cu tine şi cu ceilalţi, nu e nici o problemă, numai că e aproape imposibil să fii sincer până la capăt. Poţi spune liniştit „acum aş fi în stare să ucid un om fără nici o remuşcare”, „aiurea – ar gândi un spectator – e literatură, rudimente din Dostoievski sau  mai  ştiu eu de unde”, „Bine, omule, ai vrea să-i spui, n-ai avut niciodată curiozitatea să vezi cum moare un om, să-i afli ultimele cuvinte, să vezi dacă vei fi prins şi pedepsit, dacă Dumnezeu te-a văzut sau nu, dacă există sau nu pedeapsă divină şi, dacă există, dacă e mai aspră sau nu decât   pedeapsa oamenilor?””

Sau altceva. Să te dezbraci de tot pe scenă, rămânând gol-goluţ, să auzi strigătele de indignare ale spectatorilor şi tu să le arunci atunci obraznic: „Nu vă înţeleg, de ce ţipaţi aşa? Sau nu ştiţi că scena e o convenţie ? De ce ţipaţi aşa, doamnelor? N-aţi mai văzut bărbaţi goi? De ce ţipaţi aşa, domnilor? N-aţi mai văzut bărbaţi goi? Atunci de ce?”

„V-aş vorbi despre iubirea mea pentru o femeie pe care nu o cunoaşteţi, dar pe care eu aş putea-o recunoaşte şi cu ochii închişi, chiar dacă s-ar ascunde printre alte o mie de femei. Aş recunoaşte-o şi în vis, pentru simplul motiv că o iubesc, că vreau să fac oricând dragoste cu ea, chiar aici pe scenă, fără să-mi pese de ce cred ceilalţi oameni. Ştiu că mirosul ei pătrunzător de ambră persistă câteva  zile înainte de venirea ei. Ştiu că mi-e dor de lupta cu ea, mi-e dor de o luptă sfântă, fără învins sau învingător, o luptă a cărei supremă victorie e tocmai uitarea de sine.”

„V-aş vorbi despre ura mea faţă de un bărbat; e umil şi laş cu cei puternici, necruţător cu cei slabi, viclean şi slinos, pute atât de îngrozitor încât nu te poţi apropia de el şi asta îi dă un semn sigur al puterii. Ai crede că a intrat în putrefacţie, că însuşi creierul său nu e altceva decât   un terci pestilenţial, că cineva i-a scos ce mai avea în tigvă (dacă avea) şi a vomat în ea, dar nu o vomă alcoolică, ci una de înecat, care a înghiţit mâl putred de baltă stătută. E pervers şi ştie să aştepte ca un şarpe boa, îl crezi adormit şi pentru o clipă ai renunţat la prudenţa ta; atunci te atacă şi e prea târziu să mai faci vreo mişcare. Mori, nu de strânsoare, ci de balele cu care te acoperă. L-ai putea da jos cu un singur umăr, cu un pod de palmă. N-o faci; aşa cum nu te hotărăşti să culci la pământ un gard pe jumătate năruit. Dar el te aşteaptă şi când încerci să-ţi tragi o clipă răsuflarea, fii sigur că te va lovi pe la spate, nu cu pumnul, că nu are, ci cu cuţitul, ca să fie sigur că te-a ucis. Te loveşte în rinichi, nu te înjunghie în inimă, nu vrea să te omoare dintr-o dată, vrea să mori chinuit, eventual cerându-i iertare. N-a iubit niciodată pe nimeni, nici măcar pe sine; de aceea e atât de redutabil.  Nu urăşte pe cineva anume (asemeni reptilelor atacă, sfâşie, răneşte şi ucide, doar pentru că atât ştie să facă, doar aşa poate supravieţui); îi urăşte pe toţi şi, până când victima să se întrebe „de ce”, a şi trecut la altă victimă, la fel de inocentă.”

„Am putea face politică, aş putea prezenta programul unui partid aflat la putere sau al altuia aflat în opoziţie. Nu ştiu dacă asta v-ar interesa mai mult. Aveţi opţiuni nete, păreri ferme, o religie a politicului care nu are nici un sâmbure raţional, dar vai de cel care ar îndrăzni să critice şubrezenia opţiunilor şi argumentelor!”

„V-aş putea vorbi despre religie, să vă arăt de ce sunt şi rămân ateu. Nu neg existenţa fizică a lui Iisus Hristos. Pot să fiu de acord cu voi că a fost o personalitate excepţională, că avea simţul premoniţiei, că avea calităţi taumaturgice, că a suferit mult atunci când a fost răstignit. Dar oare cei care au fost jupuiţi de vii, au suferit mai puţin? De ce i-a lăsat pe vrăjmaşi să-i martirizeze pe acoliţii săi? De ce nu se opune nici unei nedreptăţi? De ce mor pruncii nevinovaţi? Ei ce păcate pot avea? De ce există mai multe religii creştine şi nu una singură, dacă una singură e cea adevărată? De ce trebuie să mă închin lui? Asta nu înseamnă orgoliu, trufie, iubire de mărire? De ce trebuie să fiu eu mic, pentru ca el să fie mare? De ce n-a dat niciodată vreun semn despre existenţa sa, de la moartea sa? Toate minunile sale pot fi explicate. Dacă Dumnezeu există, el ar trebui să nu aibă nici o patrie, pentru a le avea pe toate; să nu aparţină nici unui spaţiu, pentru că el ar trebui să fie stăpânul lumii; să nu aparţină nici unui timp, pentru că el aparţine eternităţii (sau ar trebui să-i aparţină). Cei care, din diferite motive, au încercat să demonstreze existenţa lui Iisus, au greşit grav, l-au vrut prea concret şi atunci când  l-au obţinut aşa, nu au avut ce să mai facă cu el. În numele lui s-au purtat războaie; în numele lui au fost ucişi oameni; în numele lui a fost condamnată ştiinţa (atunci când    aceasta nu convenea puterii); în numele lui s-a îmbogăţit biserica; în numele lui a fost deturnată arta şi, dacă trebuie să vorbim de un cult al personalităţii, atunci vă declar că Iisus e cel mai mare tiran pe care l-a cunoscut omenirea. Alţi tirani, mai mici decât   el, au încercat tocmai din această cauză să-l înlăture, pentru a putea fi glorificaţi ei. Se mai crede că acest creştinism este religia celor săraci, că săracii au avut nevoie de o religie a lor, pentru a rezista, pentru a reuşi. Nimic mai fals! Creştinismul este religia celor bogaţi, religia celor puternici; când    vom înţelege acest adevăr va fi prea târziu.”

„Nu suntem decât   visul de moarte din ochiul unui zeu decapitat, rătăcitor prin univers. Nu ştiu unde am citit rândurile acestea. La urma-urmelor, s-ar putea să-mi aparţină. Sau poate că sunt traducerea (liberă, fantezistă, imaginară, apocrifă) a unui vers eminescian: „Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”.   S-ar putea să fie doar două rânduri dintr-o Istorie a plagiatului pe care nădăjduiesc că o va scrie, într-o zi, cineva.”

„Dacă n-aş fi ajuns actor, mi-ar fi plăcut să fiu scriitor sau factor poştal.

Ca scriitor, aş fi inventat (acum treizeci de ani aş fi scris „creat”) destine; ca factor poştal le-aş fi (re)găsit de-a gata, violând scrisorile particulare. Pe care le-aş fi lipit apoi, pedant şi gânditor, la loc şi le-aş fi înmânat destinatarilor. Fără remuşcări. Ca şi cum ai privi printr-o fereastră, nu în afară, ai vedea în acest caz natura explodând blând în sunete, mirosuri şi lumini, în muguri sau cristale, ci înăuntru, acolo unde se refugiază în cochilii pătrate sau dreptunghiulare, cubice sau paralelipipedice, viaţa.

N-am ajuns scriitor: o lene fabuloasă m-a împiedicat să scriu un rând (când acesta ar fi însemnat ceva, pentru mine şi pentru ceilalţi); n-am ajuns nici factor poştal. Probabil din aceeaşi lene, calculată însă într-o altă unitate de măsură.”

„Un om nu poate trăi decât   o viaţă. Adevărul e teribil, dar nu trebuie să ne înspăimânte. Un om nu poate trăi decât   o viaţă. Şi, ceea ce e mai grav, nu-şi poate trăi decât   propria sa viaţă. Una singură. Imprevizibilă, chiar dacă limitele ei temporale îi sunt (lui, eroului) în general cunoscute. O sută douăzeci de ani – cred evreii. Mai puţin – ar spune alţii, un african de pildă. Circa două miliarde de secunde (echivalentul a  şaptezeci  şi doi de ani – se vor grăbi să-ţi afirme un matematician, un biolog, un astronom)“.

„Când m-am hotărât să devin actor, nu m-am întrebat dacă am sau nu talent, dacă trebuie sau nu să transmit ceva (ce?) semenilor mei. Nu, gestul opţiunii mele a fost unul lucid şi egoist. Era singura posibilitate (pentru mine) de a trăi mai multe vieţi într-una singură. Singura posibilitate de a fi. într-o viaţă. român, rus, american, neamţ, evreu, polonez, englez, francez, spaniol, italian. Singura posibilitate de a fi într-o singură viaţă soldat, soldat fruntaş, caporal, sergent, sergent major, plutonier, plutonier major, plutonier adjutant, sublocotenent, locotenent, locotenent major, căpitan, maior, locotenent-colonel, colonel, general de brigadă, general de divizie, general de corp de armată, general de armată. Fără să am obositoare, inutile şi periculoase campanii în Italia sau Egipt. (E drept că astăzi puteam fi general şi mâine caporal, dar şi asta avea un farmec, mai mult sau mai puţin discret. Puteam fi hoţ şi poliţist, cerşetor şi savant, prinţ şi slugă, rege şi ordonanţă, preot şi nebun, bufon şi zeu, erou şi laş, pictor şi model, scriitor şi factor poştal, sportiv şi muribund, ziarist şi lacheu.

Puteam fi chiar Făt-frumos sau oricare alt erou pozitiv. Fantezia regizorală mi-ar fi putut încredinţa (cu încredere) chiar roluri de obiecte: paravan, oglindă, cuier, fereastră, ochi magic, fluviu, coşciug, armă de vânătoare. Aş fi putut ajunge o carte, un capitol, un rând, un cuvânt, o silabă, o literă. Aş fi putut avea treizeci de nume (într-o piesă spaniolă sau franceză) sau niciunul, într-o piesă germană. Aş fi putut conversa cu Achile, cu broasca lui ţestoasă, cu Priam, cu Paris, cu Elena, cu zeii, cu măgarii, cu Oreste, cu Antigona, cu Othelo, cu Desdemona, cu Hamlet, cu câinele grădinarului, cu şase personaje în căutarea unui autor, cu Unchiul Vanea, cu livada de vişini, cu pescăruşul, cu Revizorul, cu Trahanache, cu Popescu, cu Godot, cu scaunele. Cu oricine, la urma urmelor. Aş fi putut improviza. Aş fi vorbit cu mine însumi. Cu faţa la spectatori sau la perete. Aş fi fost ucis în destule rânduri, dar mai multe morţi nu înseamnă (totuşi!) un triumf al vieţii? Aş fi fost iubit, urât, torturat, idolatrizat, plâns, de plâns, implorat, blestemat, binecuvântat, ascultat. Şansa de a fi aplaudat. Zâmbetele trecătorilor. Zâmbete de simpatie. Şoaptele lor: „Îl vezi? E actorul Cutare.” Numele meu rostit cu respect, poate cu invidie. Poate cu evlavie. Dar dincolo de cortină? Repetiţiile. Monotone, stupide, indecise. Sudoarea acră a partenerei. Mirosul de praf amestecat cu cel de sudoare al partenerului. Machiajul care îţi astupă toţi porii. Vocea care te trădează. Piciorul care ezită. Mâna care tremură. Lumina reflectorului care te orbeşte. Partenerul care te oboseşte. Incertitudinile. Vocea iritată a regizorului. Reproşuri. Textul suflat şi răsuflat. Replicile aproximative. Replicile. Recitesc tot ce am scris. Preţios, stângaci. Pentru o clipă am avut iluzia, am avut din nou iluzia că mă pot păcăli, păcălindu-i pe alţii. Începutul paradoxal. Apoi adevăruri răsuflate. În cel mai bun caz, luciditatea (ca să nu spun inteligenţa) care îmi joacă, pentru a câta oară, feste. Ar fi trebuit să amplific şi mai mult „rolurile”. până la demenţă. „Poate atunci aş fi reuşit ceva. Ce? Conferinţa mea eşuează într-o „intervenţie”. Mimez sinceritatea până la scufundarea în melodramatic. Cine mai are nevoie se sinceritatea mea? sunt  aplaudat tocmai atunci când mă îndepărtez cel mai mult de substanţa mea intimă, când    reuşesc să fiu altul. Dar EU, unde sunt EU atunci? Sugrumat sau exilat, agonizând în cabină. Pentru a învinge EL. Înving numai atunci când    eu sunt    învinsul. Mă conving acum (pentru a câta oară?) că n-aş fi putut ajunge scriitor, deşi aş fi avut unele calităţi. Pentru un amănunt „banal”: îmi lipseşte firescul. Tocmai mie, cel care trebuie să asigur firescul fiecărui personaj. Aş fi reuşit, poate, dacă l-aş fi transformat şi pe scriitor într-un personaj. Numai că hârtia se răzbună. Rolul meu în viaţă, în artă este să ridic un monument efemerului, să asigur unicitate unei clipe.”

…Mi-a mărturisit că nu-i plăcea teatrul.

„E un fel de a spune. Adevărul e că mă înspăimântă. Prea multe medieri. Întâi este textul. Apoi regizorul, actorul, scenograful, compozitorul, maestrul de lumini, sufleorul, machiorul, spectatorul. Prea multe trădări. Între ce ai gândit şi ceea ce vei vedea pe scenă e o atât de netă trădare, încât adesea  poţi asista la un spectacol fără să-ţi mai recunoşti propriul text.

Lucian Strochi