Mai mult chiar, un text mediocru poate da, tocmai acestor medieri (sau trădări – mai crud, dar mai exact) un spectacol genial şi invers.”

„Lucrul e valabil şi pentru poezie. O poezie recitată cu talent, chiar dacă e mediocră, poate da iluzia că e extraordinară; o poezie genială, recitată prost (iartă-mi maliţia –cel mai adesea de către autorul care se vrea şi interpret) poate fi anulată.”

„Aparent ai dreptate. Poţi anula o stare poetică oricând, nu şi poezia. Diferenţa dintre o poezie şi un spectacol de teatru e însă esenţială. În timp ce asupra unei poezii poţi reveni oricând, spectacolul de teatru e de fiecare dată un unicat. Fiind unicat, e relativ. Supus prea multor variabile (care nu sunt, în nici un caz, estetice).”

Şi totuşi, acest personaj care refuza teatrul (nu şi actorii – avea foarte mulţi prieteni printre ei) scrisese multe rânduri extrem de sensibile şi de adevărate despre teatru, despre condiţia dramatică a actului teatral, despre actor.

Îmi permit să transcriu câteva versuri intrate în posesia mea târziu, după ani de tandră, neerodată prietenie): „teme-te de cei fără umbră ei vin / din ne-ncepute ape şi sunt    / de stirpe aleasă / sunt fără de număr şi poartă / veşnic alt chip de prieten al nostru / au tălpile curate de parcă culorile /  nu le-a vorbit nu le-a uns / şi nici o ninsoare a ochiului nu le-a / ars /  teme-te de cei fără umbră căci nu-i vei putea / înţelege /  chipul pietrei îl au sau al focului spart / şi vin să îndrepte să culce / făpturile noastre piezişe; oameni de ceaţă / oameni de ceaţă nu umbre / singurii care-şi permit să nu / aibă amintiri bogăţia lor este / credinţa noastră absoluta noastră confuzie / putem crede orice despre ei / oameni de ceaţă / starea lor de graţie e convalescenţa / din acest punct de vedere / seamănă cu seminţele nu umbre / oameni de ceaţă / se plimbă pe spinarea mea metalic pod / deasupra noastră râul vieţii curge /  de pieptul meu se zbate urma / cenuşii celui care-am fost / în dangăte de clopot pe de rost / oameni de ceaţă mă recită / deasupra noastră râul vieţii curge.”

Din păcate, nu reţineam poezii întregi, ci numai aşchii, insule de poezie: „…m-apropii de oamenii vii / cum v-apropiaţi voi de muribunzi / să le aflăm ultimele cuvinte / mai uşoare ca şoapta / ca aburul respiraţiei / peste mască îmi trag chipul meu / cum vă trageţi voi peste faţă o mască…”; „o căruţă electrică îmi cutreieră creierii /  nu am nici bucuria acelei dureri / când    simţi că exişti…”; „…atotpătrunzătoarele raze x / îmi subţiază atât de mult mâna / încât nu-i mai văd sângele zvâcnind / nu-i mai ştiu bătăturile / atotorbita şi orbitoarea lumină / mă preocupă un perimetru precis / reflexia mâinii pe creier / iată îi simt nerăbdarea  / şi mulţumirea şi mânia şi mângâierea / şi întunericul acesta amorf /  tăind o fereastră de cretă…”

Nu sunt  critic literar, nu-mi place să „judec” (pentru asta ţi se cer nişte calităţi pe care, mărturisesc, nu le am), dar versurile acestea (şi altele, pe care nu le mai reproduc din lipsă de spaţiu, timp şi memorie) îmi răspundeau perfect unei anume stări de spirit, aveam senzaţia că eu am scris acele versuri, că ele acoperă perfect o hartă a spiritului meu, că prietenul meu a înţeles esenţa intimă a teatrului, că, pentru câteva clipe, a fost şi actor; mai mult chiar, am înţeles şi eu că poezia poate fi prospectivă, anticipativă, unele sugestii întâlnite în textele sale le-am înţeles mult mai târziu, că o poezie e ea însăşi un spectacol de teatru, măcar pentru multitudinea de sensuri pe care le aruncă spre noi, la un moment dat, asemeni unei păpădii.

M-am mai întâlnit cu personajul meu, poetul şi pe un alt tărâm, dar, despre asta nu acum, ci cu o altă ocazie.

UN INTERVIU  DORIT

Î. E greu să fii celebru?

1. Întrebarea nu poate fi pusă decât unei celebrităţi. Nu cred că sunt un asemenea personaj. Şi apoi celebritatea e o realitate atât de complexă, încât întrebarea pusă naşte alte întrebări:

– Pentru cine să fie greu? Pentru personajul celebru? Pentru intimii săi (nevastă, copii, prieteni)? Pentru cei care l-au ajutat să fie celebru? (Celebritatea se cucereşte, doar regalitatea asigură ereditar celebritatea).

– Cât de autentică (în sens…temporal) este această celebritate? Poţi compara celebritatea unui personaj politic, unui sportiv, unui actor chiar, cu celebritatea unui compozitor, a unui scriitor?

– Cât de autentică (în sens…sociologic şi social) este această celebritate? Unele celebrităţi sunt inventate, pentru simplul motiv că la un moment dat e nevoie de acea (şi nu de alta!) celebritate.

– Celebritatea se poate confunda cu popularitatea?

– Putem vorbi de (şi, eventual, putem accepta) o celebritate…negativă?

Dacă însă ne gândim la anumite aspecte practice pe care le reprezintă celebritatea, atunci aş putea răspunde că avantajele şi dezavantajele celebrităţii sunt într-un echilibru indiferent.

Î. Care ar fi totuşi secretul celebrităţii?

1. Nevoia oamenilor de a avea modele, idoli. Confirmarea faptului că da, se poate, dacă el a reuşit… Iluzia că şi el (ea) gândeşte la fel ca tine. Că el sau ea poate duce (Cui? De ce?) mesajul tău (sau şi al tău). Celebritatea trebuie însă permanent întreţinută. Personajul trebuie să dispună de mijloace de publicitate (de multiplicare a propriei imagini), trebuie să nu trădeze un ideal devenit colectiv…

Î. De ce un actor devine mai uşor celebru decât, să spunem, un matematician?

1. Din două motive. El joacă permanent roluri (şi lumea ştie acest lucru!), aceste roluri acoperind necesităţile unui public divers şi limbajul, mult mai universal, pe care îl presupune arta. Oricât ar părea de ciudat, în ciuda dificultăţilor de decodare a mesajelor artei, aceasta e mult mai accesibilă decât orice limbaj specializat, „unidimensional”. Să ne gândim la o conversaţie de salon, la subiectele abordate cu acest prilej.

Î. Încercaţi o definiţie a actorului.

1. Nimic mai dificil. Un actor este un gladiator, învins sau efemer învingător, sacrificat de fiecare dată pentru ca Măria Sa, Publicul, să fie mulţumit. Pâine şi circ – cereau şi ofereau romanii. Actorul este un bufon; bufonul este un înţelept nebun (sau un nebun înţelept), un geniu comod şi convenţional, pe care îl poţi asculta oricând, într-un cadru instituţionalizat, aproape fără riscuri notabile. Actorul e un vizionar, un visător lucid, poştaşul trăirilor şi iluziilor noastre, cel care suferă, cel care se bucură, cel care trăieşte pentru noi, odată cu noi. Este în fine un om ca toţi ceilalţi. Numai că acest din urmă aspect nu interesează pe nimeni. Este oricum un personaj absurd, trecător prin lumi, dar neaparţinând nici uneia.

Î. Cât autentic presupune trăirea unui rol? Un actor îşi trăieşte rolul sau şi-l joacă? Sau şi una şi alta? Profesionalismul nu distruge autenticitatea rostirii?

1. E în acest roi de întrebări un nod de prejudecăţi. Nimeni nu se gândeşte să reproşeze chirurgului profesionalismul său. Să-i reproşeze adică experienţa dobândită prin mii de operaţii, acuzându-l de… rutină. Profesionalismul implică autenticitatea, evident, acea autenticitate a artei, esenţială. Actorul îşi joacă rolul. Dar de ce să credem că jocul nu presupune trăire? Observaţi copiii. Se joacă şi trăiesc în acelaşi timp. Şi nimeni nu se gândeşte să-i acuze. Actorul e un copil! Iată o definiţie a actorului care mi-a scăpat adineaori. Automatismele dobândite prin repetiţii nu anulează autenticitatea trăirii unui rol. Un actor care îşi cunoaşte perfect rolul poate visa în interiorul acestui rol, poate descoperi lucruri noi, pe lângă care a trecut, referitoare la text, la rol, la partener. Poate că deranjează expresia „a descoperi lucruri noi”. Unii cred că nu poţi descoperi decât lucruri noi. Nu e chiar aşa. Restul nu e o invenţie. El există, în realitatea şi virtualitatea sa. Un actor descoperă lucruri noi în lucruri vechi, ca să fiu mai exact.

Î. Cum îşi gândeşte un actor un personaj?

1. …presupunând că regizorul îl lasă să facă acest lucru. Dacă e vorba de un personaj istoric, cu date personale bine cunoscute, încerc prin lecturi să adâncesc aceste date. Esenţial rămâne însă fidelitatea personajului pe care îl voi interpreta cu datele istorice cunoscute şi mai ales recunoscute de toţi. Dacă e vorba despre un personaj aproape necunoscut, încerc să aflu cât mai multe despre mediul social al respectivului personaj, despre vârsta sa, despre naţionalitatea sa. Un rus gândeşte altfel decât un englez sau un scandinav, un sud-american altfel decât un nord-american. Dar cea mai simplă metodă mi se pare a fi aceasta: îmi imaginez că sunt respectivul personaj şi încerc să mă comport ca atare…

Î. Relaţia cu regizorul e una de subordonare?

1. În general, da. Regizorul poartă răspunderea întregului; eu nu pot fi decât o parte din spectacol. Este relaţia dirijor-orchestră (sau chiar solist), relaţia profesor-elev. Evident, respectul reciproc este subînţeles.

Î. Un actor poate deveni regizor? V-a tentat regia?

1. Un actor poate deveni regizor, dar rezultatele sunt în general mediocre. Cu excepţia acelui actor care era de fapt regizor şi a ajuns actor printr-o întâmplare. Nu m-a tentat niciodată regia. Trăirile mele sunt prea explozive. Un alergător de o sută de metri plat nu-şi propune niciodată să alerge maratonul. E altceva, chiar dacă ambele probe fac parte din atletism, mai mult, din grupa de alergări.

Î. Ce întrebări nu ar trebui să pună un reporter?

1. Acele întrebări la care nu se poate răspunde. Întrebări legate de viaţa intimă. Dacă totuşi le pune, va rămâne fără răspuns.

Î. Nu există pericolul ca interviul nostru să fie prea general, banal adică?

1. Nu. Cele mai bune interviuri sunt cele care aparent nu conţin nimic spectaculos. Ele devin memorabile prin soliditatea răspunsurilor, prin ingeniozitatea întrebărilor. Întrebările trebuie să pară naturale, întrebări pe care le-ar fi putut pune oricine, dacă ar fi stat de vorbă cu personajul respectiv şi le-ar fi dorit puse, dacă ar fi avut această ocazie. Cele mai interesante întrebări trebuie să vizeze definirea artei şi a artistului, „crezul” său, să fixeze personajul într-un decupaj unic.

Î. La ce întrebare nu s-a răspuns încă?

1. Nu am răspuns, individualizând întrebarea, la mai multe întrebări, e drept, nepuse. O primă întrebare ne-o punem cu toţii, încă de la naştere: „Ce este moartea, deci ce este viaţa?” De la această întrebare pleacă altele, în evantai. Interviul este un dialog, dialogul – o specie dramatică. Dar în cadrul dramaticului trebuie să-şi facă loc şi povestirea, naraţiunea, povestirea unui vis sau a unui coşmar, de exemplu. Orice experienţă unică şi fundamentală, prin care a trecut cel care narează şi prin care ar putea trece oricine. Orice schemă narativă este memorabilă. gândeşte-te la basme, de exemplu.

Î. Să încheiem atunci cu un vis.

1. Să-ţi povestesc atunci un vis care m-a determinat să devin actor. Îmi plăcea o fată din vecini şi nu ştiam cum să-i atrag atenţia. Nu mă observa sau se făcea că nu mă observă. M-am gândit să o sperii. Am făcut rost de câteva măşti – de lup, de urs, de cerb şi m-am hotărât să o sperii noaptea, arătându-mă deghizat astfel. Ştiam că părinţii îi plecaseră la o nuntă. Am adormit gândindu-mă la planul meu. Visul a fost continuarea punct cu punct a planului meu, mai mult chiar, a rezolvat chiar şi neghiobia planului şi răspunsul la întrebarea fundamentală: „Cum avea ea să se apropie de mine?” (prin plan nu aş fi făcut altceva decât s-o îndepărtez!). Am tras peste faţă masca mea de urs şi m-am dus la fereastră. „…mor, mor, mor!” Numai că m-am transformat şi eu în urs adevărat. Fata s-a trezit, m-a văzut, s-a speriat şi a fugit pe fereastră (pe alta, bineînţeles, opusă celei la care mă arătasem eu) şi s-a îndepărtat spre pădure. Aici, o paranteză… Dacă am fi urmăriţi de o fiară exact la limita dintre o pădure şi o stradă plină de case şi de alte creaţii umane, ne-am îndrepta instinctiv spre pădure, deşi de acolo a venit fiara, deşi şansele de a scăpa sunt infinit mai mici. Asta probează, cred eu, convingător, originea noastră animală şi, într-o etapă a dezvoltării omului, arboricolă. Închis paranteza. Fata a fugit în pădure, eu după ea. Vroiam să o liniştesc, nedându-mi seama că tocmai eu eram motivul spaimei sale. Vorbeam limba ursească, o limbă greoaie şi morocănoasă, încercam să-i spun că sunt eu, să nu-i fie frică, totul nu e decât o glumă nevinovată, am prins-o în cele din urmă în braţe şi după ce s-a zbătut cât s-a zbătut, s-a lăsat sărutată, învinsă. Totuşi în ochi i s-a aprins şi o luminiţă de acceptare, chiar de complicitate. Eram foarte crud ca vârstă, nu aveam nici o experienţă erotică, totuşi licărul acela nu l-am uitat niciodată, deşi totul s-a petrecut doar în vis. Visul a continuat ca într-un basm, prin sărut s-a desfăcut (dezlegat) vraja, am redevenit ceea ce fusesem (dar cu fata în braţe), ne-am sărutat apoi îndelung şi a doua zi, eu, cel care nu aveam curajul să ridic privirea în faţa ei, am privit-o drept în ochi şi i-am spus că vrem să fim prieteni. M-a privit îndelung, cântărindu-mă, de parcă m-ar fi văzut atunci pentru prima dată şi a acceptat. Câteodată şi visele sunt bune la ceva.

Î. Şi care a fost sfârşitul…

1. Nu cel din basme.

Î. Cum să încheiem acest interviu?!?

1. Punându-i punct aici.

Am cerut portarului să-mi deschidă la scenă. S-a ridicat greoi, dintr-un umăr, ca şi cum cheia potrivită ar fi avut-o în buzunar, plin de importanţă, cu buzele uşor răsfrânte, ca un chelar într-un castel. A încercat să protesteze uşor, implicându-mă într-o mică, dar deloc nevinovată complicitate:

„Dar Domnul Director a interzis persoanelor străine accesul la scenă”.

„Eu nu sunt o persoană străină, sunt actor”.

Într-un fel, avea şi el dreptatea lui, nu avea de unde să mă cunoască. Venisem seara, mă cazasem la un hotel din preajma gării, aveam, în loc de o hartă a oraşului, câteva „schiţe”, făcute în grabă de un coleg care absolvise cu doi ani înaintea mea, totuşi teatrul nu era departe de gară şi de hotel, doar vreo trei sute de metri în linie dreaptă şi linie dreaptă şi era chiar o linie dreaptă, gara şi teatrul erau capetele unui bulevard romantic, cu trotuare străjuite de castani, era promiţător, eram proaspăt angajat (asta îmi suna ca „proaspăt vopsit”, semn că toţi cei care luau contact cu mine trebuiau să se ferească) şi eram dornic să urc pe scenă, să văd sala, să încerc eventual câteva vocalize, să văd ce sonoritate are sala, dacă e înfundată sau nu.

Portarul s-a scuzat diplomatic, am mai schimbat câteva vorbe cu el, am aflat că e angajat şi pe post de pompier, post unic, prin urmare important, dar că nu se întâmplase, Doamne fereşte!, nimic grav până acum.

Mi-a dat un şomoiog de chei, indicându-mi-o pe cea potrivită, a comis un al doilea gest de bunăvoinţă: „Închideţi tot Dumneavoastră şi îmi aduceţi cheile. Eu nu am deocamdată nevoie de ele…”, i-am mulţumit şi am pătruns printr-un culoar curios, în formă de melc, trezindu-mă în „curte”.

Am înaintat până în proscenium, am respirat adânc, nu pentru că urcasem scările în fugă, nu pentru că nu aveam aer, ci aşa, oarecum conclusiv „asta e, cu Dumnezeu înainte”.

Sala nu era foarte mare, nu avea, cu tot cu balcoane, loji şi galerie peste patru sute de locuri, dar era cochetă, curată, chiar elegantă, cu mochetă vişinie, cu scaune confortabile. Sonoritatea era foarte bună, se putea lucra şi fără microfon la o adică.

Scena era surprinzător de adâncă, cu o cortină „fluture”, „grădina” era suficient de largă, „curtea” – la fel. „Arlechini” erau foarte mobili, „mantoul” – de asemenea. „Pantalonii” erau curaţi, înalţi, permiteau efecte interesante, „sufitele” de bună calitate. „Pasarela” părea solidă, suficient de lată, iar „ştăngile” numeroase (tocmai din cauza adâncimii scenei).

(Aveam acum orgoliul specialistului care îşi prezintă obiectul muncii, unui vizitator curios, dar novice şi caută să folosească cât mai mulţi termeni tehnici, pentru a-l impresiona. Teatrul nu are foarte mulţi asemenea termeni, dar cei pe care îi are sunt extrem de importanţi, dacă vrei să înţelegi ceva în plus faţă de magia oferită de un spectacol.)

Mi-am terminat „inspecţia” în ceva mai mult de o jumătate de oră, am închis şi am predat cheile portarului.

Portarul care descoperise o sticlă de o jumătate de votcă, devenise brusc generos, în sensul că îmi făcu cu ochiul îmbiindu-mă să trag o duşcă şi extrem de volubil.

Dacă aş fi avut vreme să mai stau, mi-ar fi povestit toată istoria apocrifă a teatrului (şi cine ştie mai bine decât un portar ce se întâmplă într-un teatru!?!). Eram însă grăbit şi, de ce să n-o recunosc, flămând, aşa că l-am refuzat cu alcoolul şi i-am mulţumit pentru bunăvoinţă.

Mi-a răspuns, tot trăgându-mi cu ochiul, excelent, totul e bine, dacă vreodată mai vreau cheile, se poate, cu plăcere, desigur pentru alte probleme.

 Lucian Strochi