Foileton: Emisferele de Brandenburg (23)

Emisferele-de-Brandenburg(23)Internaţionalismul proletar al Verei funcţiona ireproşabil: avusese la pat, fără prejudecăţi, elevi români, doctoranzi chinezi, lectori americani, studenţi arabi, antrenori canadieni, doctori vietnamezi, ziarişti chilieni, funcţionari ruşi de la ambasadă.

Am fost şi eu cu ea de vreo câteva ori şi mărturisesc că sentimentul pe care îl încercam era acela al imensităţii.

Vera era unică, avea peste un metru şi optzeci, un trup de voleibalistă (sau de baschetbalistă), cu sâni frumoşi, cam mari pentru o sportivă de performanţă, dar perfecţi „pentru o muritoare” – cum se exprimase un prieten de-al meu, cuceritor şi el al nurilor formidabilei.

Vera era blondă, un blond frumos, de nord, iar trupul ei îmi amintea stăruitor (nu ştiu de ce!) de David -ul aproape efeb al lui Donatello.

Dar Vera avea şi alte farmece: povestea inimitabil, asemeni unui nou Paustovski despre stepe, despre pădurile de mesteceni, despre cer şi nori, despre iubirea albastră. Cânta ca o soprană de coloratură, în ciuda vodcii şi a mahorcii (fuma Mariak).

Avea însă o asemenea distincţie şi calitate a sufletului, o candoare adolescentină şi o inocenţă pe care numai marile spirite le pot cunoaşte şi atinge, încât te întrebai dacă nu cumva se culca cu bărbaţii aproape matern, ocrotindu-i, doar pentru plăcerea lor şi, deşi trecuse prin atâţia bărbaţi, nimeni nu îndrăznise s-o considere „o femeie cu moravuri uşoare”, ci dimpotrivă, o camaradă, cu care înfrunţi şi duşmanul (pe front, de exemplu), dar şi ingrata condiţie umană care îi împarte pe muritori în bărbaţi şi femei.

Lângă nudul Verei, la mai puţin de jumătate de metru se găsea cel al Andradei, cascadă de păr negru, cu care m-am întâlnit doar de două ori, prima dată la majorat când a vrut să devină majoră şi a reuşit acest lucru (nici astăzi n-am înţeles de ce m-a ales tocmai pe mine, am înţeles într-o explicaţie încâlcită, mereu întreruptă, că o „fascinasem”, că mă urmăreşte de aproape trei luni).

Andrada avea însă o ciudăţenie, nu neapărat neplăcută, aproape paralizantă însă:  un miros de mosc şi de sulf, foarte puternic, pe care, animal tânăr, îl emana fără să se controleze (cred că nici nu era conştientă de acest lucru), un miros care te intimida, aşa încât, cele două întâlniri nu au fost prea reuşite, eu cel puţin le-am regretat, ar fi fost mai bine pentru ea dacă şi-ar fi început cu altcineva experienţa de femeie.

Peretele dinspre răsărit se sfârşea cu nudul Anne-Lisei, nemţoaica din Sibiu, singura femeie măritată cu care avusesem până atunci o relaţie.

Trupul Anne-Lisei era incredibil de alb, de porţelan, străbătut doar de vinişoare abia ghicite, albastre, ca de marmură. Anne-Lise vroia să se facă actriţă, ştia, bineînţeles, foarte bine germana, vroia să emigreze, să ajungă pe o scenă de teatru bavarez, aşa încât căsnicia ei cu un medic, sas şi el, era una destul de convenţională.

Doctorul era un reputat radiolog, pasionat de meseria lui şi de fotografii, pentru câteva diapozitive era în stare să străbată, pe jos, zeci de kilometri.

Anne-Lise se plictisea şi îl înşela fără emoţii, fără remuşcări, dar şi fără vreo plăcere deosebită. „Mai grav este când îl înşeli de aici” – şi arăta semnificativ cu degetul spre „sediul principalelor activităţi cognitive”.

Avea dreptate, într-un fel îi era fidelă doctorului, fuma mult după şi atunci îţi vorbea liniştită, destinsă, imperturbabilă despre calităţile lui, despre participările lui internaţionale, despre realizările lui artistice.

Cred că dacă doctorul ar fi surprins-o goală în pat cu cineva, Anne-Lise n-ar  fi încercat  să se acopere măcar, ci ar fi continuat să-l laude, cu aceeaşi voce calmă, goală cum o descoperise, lumii şi bărbaţilor, natura.

Peretele dinspre apus începea cu nudul Marilenei, fiinţă ciudată, cu buzele arse de alcool (şi de alte droguri, cum aveam să aflu mai târziu), faţă de care avusesem o atracţie inexplicabilă, poate şi pentru că nu-mi punea niciodată întrebări, nu ne fixam întâlniri, mă duceam la ea când vroiam şi atunci ea mă primea firesc, mă întreba doar dacă vreau să rămân peste noapte şi, dacă acceptam, atunci mai aducea dintr-un scrin o pernă în plus. Era apatică, destul de ştearsă, cu o carnaţie obosită, dar cu nişte ochi albaştri formidabili, ireali.

A murit tânără, la doar câţiva ani după întâlnirea noastră, de leucemie.

„Ştii”, mi-a spus cu puţin înainte de moarte, „cred că există şi oameni care se nasc inutil. Eu sunt o asemenea persoană. Pe cine ar deranja moartea mea? Pe nimeni. Nu las în urmă nici averi, nici un soţ, nici un copil. Doar un tată, anesteziat de alcool, care e atât de beat, încât nu-şi va da seama decât   după câteva săptămâni că nu mai sunt.”

Marilena avusese totuşi o mare iubire, făcuse chiar şi un avort, numai că ea fusese cea care iubise, iar despre iubitul ei nu vorbea niciodată. Tabloul ei era şters, contrastând cu celelalte. Totuşi, din punct de vedere artistic, tabloul era dintre cele mai reuşite, semn că arta izbuteşte uneori acolo unde viaţa ratează.

Urma nudul Elenei, o contabilă care lucra la Ministerul Afacerilor Externe şi care avea enorm de multe relaţii.

Relaţia noastră fizică s-a consumat în câteva rânduri, fără nimic special, doar faptul că insista să fie mult încălzită. „Zonele mele erogene sunt  mai leneşe” – se scuza.

Cu ea, prin ea pătrundeam în case despre care nici nu ştiam înainte că există: case armeneşti, evreieşti, de bucureşteni vechi, case greceşti: toate discrete, cu iederă pe ziduri sau ascunse în spatele unui zid destul de vechi, coşcovit, dar cu interioare imense, cu un lux pe care l-ar fi invidiat şi Visconti.

Elena pătrundea în aceste case fără nici un efort, uneori anunţată, alteori doar „în trecere”.

Zâmbea, săruta pe toată lumea, bărbaţi şi femei deopotrivă. Era în mediul ei, probabil provenea dintr-o familie foarte veche, deci bună, vreo Ghiculeasă sau vreo Cantacuzină.

Era un adevărat vârtej şi singura victimă a vârtejului eram eu, purtat peste tot, strângând şi sărutând mâini, rostind cuvinte amabile.

Gazdele noastre mă priveau totuşi curios, dintr-o parte, amabile, dar cam rigide, semn că intrarea mea în acea lume nu se va face prea uşor: eram prea nou, nu se ştiau despre mine prea multe lucruri, aşa că rezerva lor era, desigur, explicabilă.

Mult mai târziu am aflat că exista şi o altă explicaţie a rezervei cu care eram privit: Elena mă folosea ca pe un paravan, era o lesbiană notorie; făceam parte din planul ei de reabilitare, deşi tocmai slăbiciunea ei îi aducea o oarecare notorietate şi o clientelă dintre cele mai selecte.

Amuzant sau nu, bărbaţii trebuiau să-şi păzească nevestele nu de mine, ci de Elena, care, nu ştiu cum făcea, dar le antrena în jocul ei erotic, distrugând uneori legături ce păreau indestructibile.

Al treilea nud era al Alinei, prima fecioară pe care am  avut-o.

Am cunoscut-o într-un grup de prieteni, era zgomotoasă şi vulgară, nu-mi plăcea deloc. „Dacă nu mă regulez într-o săptămână, în cealaltă aş face-o şi cu un stâlp de telegraf”- spusese la o petrecere. „Hî,hî,hî”, râsese tâmp unul, „dar ce te faci cu sârmele?”

Apoi mi-am dat seama că, în fond, Alina era o mare timidă, speriată de tot ce se petrecea în jurul ei şi care îşi alesese arma vulgarităţii, tocmai pentru a-şi păstra cât mai mult timp inocenţa.

Am rămas o noapte întreagă împreună, într-un hotel destul de modest, dar curat, dintr-o staţiune montană.

Fuseserăm un grup, dar din întâmplare (sau nu) am rămas singuri. Alina se comporta ciudat. Încerca s-o facă pe beata. Fusesem atent, nu băuse aproape nimic, doar un păhărel de pălincă şi vreo trei pahare mari, dar cu apă minerală. când vroia, când se retrăgea. Eram destul de derutat. Alina, cea atât de uşor abordabilă, făcea „fiţe”. Am aflat adevărul printre lacrimile ei: de durere, de recunoştinţă, de dragoste, de reproş.

„Ar fi trebuit să mă păstrez pentru cel care îmi va fi soţ. Cu tine n-am nici o şansă.”

Nudul următor, al Laurei impresiona prin proporţii: era perfect. Era pe jumătate italiancă, avea un cult pentru Italia, pentru tot ce era monumental, vechi, echilibrat. Ne-am cunoscut la Biblioteca italiană, la un medalion Dante. A rămas plăcut impresionată de cunoştinţele mele de italiană.

I-am explicat că pentru un actor, pentru un cântăreţ de operă, limba italiană este a doua sa limbă, o limbă obligatorie. Aşa cum pentru farmacişti ar fi latina.

Aşa că nimic mai normal.

Lucra la o firmă mixtă şi câştiga foarte bine. Laura aducea cu ea misterul sudului peninsular, era una dintre acele femei după care, un bărbat, dacă e normal, întoarce obligatoriu capul. Îi făceam rost de bilete la teatru. Lucrul o încânta, deşi ar fi avut bani să cumpere nu doar un loc, ci toată sala.

„Eşti frumos ca un prinţ” – îşi justifica ea opţiunea.

„Ai mâini frumoase, pielea curată, albă, fără păr pe piept. Consider părul un semn de degenerescenţă. Îmi place să fac dragoste cu tine. Eşti, cum să-ţi spun, sanitar ”.

A trebuit să plece, după câteva luni, în Italia, cu treburi ale firmei. Am mai căutat-o în câteva rânduri, dar se mutase de la fosta adresă.

Nu mi-a lăsat niciun rând, niciun număr de telefon.

Sau poate că se stabilise definitiv în Italia. Cine putea să ştie.

Oricum, avea ochii mov, o culoare total neobişnuită. De multe ori, când închid ochii, îi revăd faţa: ochii şi buzele. Pline, frumos desenate, uşor senzuale.

În sală mai erau trei nuduri, pe peretele dinspre nord.

Primul era al Mihaelei, profesoara de limbi străine, ceva mai în vârstă decât mine, incredibil de cultă. Se descurca foarte bine în vreo zece limbi, traducea cu talent, inclusiv poezie, părea o enciclopedie ambulantă. Era modestă (semn sigur al marilor spirite), uşor melancolică.

Îi murise cu vreo doi ani în urmă soţul într-un accident stupid, lovit din spate de o maşină, tocmai când salva, din altă maşină, tamponată în faţa sa, un rănit. Între noi se stabilise o relaţie de prietenie, greu de explicat, traversată din când în când  de episoade erotice. Îmi era recunoscătoare „pentru că o făcusem din nou femeie, sau, mai exact, o readusesem la viaţă”.

„După moartea soţului, pe care l-am iubit şi îl iubesc nespus, mi-am pus problema ce voi face mai departe. O soluţie ar fi fost să mă închid în mine, să nu mai cunosc nici un bărbat, să mă rup de orice mondenitate. Numai că vremea refugiilor în mănăstiri mi se pare, pentru epoca noastră, uşor desuetă. Dacă o faci, trebuie să fii bine pregătit pentru asta. Pentru Evul mediu era o soluţie ideală, practică. Pentru noi mai puţin. A doua soluţie ar fi fost să mă mărit cu un bărbat care să mă înţeleagă, care să înţeleagă că va fi mereu al doilea. Nimeni nu se poate lupta cu imaginea unui dispărut. Am ales însă o a treia soluţie şi nu cred că m-am înşelat. Un lucru e clar: nimeni nu îl va înlocui pe soţul meu. Nici măcar tu. Ca să fiu sinceră, uneori, în relaţia cu tine, am sentimentul unui incest. Îmi eşti ca un frate. Iubit, în sensul adevărat al cuvântului, niciodată”.

Au fost, desigur, şi alte femei în viaţa mea, e drept, episodice. De ce mă oprisem însă asupra Iskrăi, bulgăroaica din Varna?

Nu avusesem mai nimic cu ea, îmi făcuse doar două vizite acasă, ne-am hârjonit mai mult, se dezbrăcase uşor, dar m-a avertizat că nu vrea să se culce cu mine, nu e fecioară, dar are un prieten, am vrut s-o întreb, „bine şi atunci ce cauţi în casa, în patul unui alt bărbat, goală”, dar încrederea pe care mi-o acorda m-a împiedicat să o fac, ştia că nu se va întâmpla nimic din ceea ce nu vroia ea să se întâmple, „îmi place să dorm lângă un bărbat, mi-e greu să dorm singură”, „bine, dar rişti mult”, „se poate, nu mi-am pus problema, e destul de complicat”.

Iskra (Scânteioara, Luminiţa) rămăsese probabil în memoria mea şi pentru că îmi contrazicea ideea preconcepută pe care o aveam despre bulgari: era subţire ca o trestie, înaltă, brunetă, veselă, cu o incredibilă încredere în oameni.

Lucrase la schimb valutar, cineva o înşelase, de fapt se înşelase singură, pentru moment crezuse că paritatea de 1/10 e în favoarea unei monede şi făcuse un schimb catastrofal, pierduse o sumă importantă, trebuia acum să muncească trei veri la rând pentru a acoperi integral paguba, dar asta nu o dusese însă la disperare, „poate că nici el, cel căruia i-am făcut schimbul nu şi-a dat seama”, avea o încredere absolută în prietenul ei, aşa cum şi el trebuia să aibă încredere în ea.

Nudul ei, brunet, cu reflexe violacee, trona acum alături de „trofeele” mele, fără voia mea sau a ei.

Ultimul nud era al Victoriei, doctoriţa cu care trebuia, la un moment dat, să mă însor.

Victoria (nu-i plăceau diminutivele, „cum să răspund la Vikky, ce sunt pisică, iar Torry e pur şi simplu stupid”) era din Novaci, o olteancă de la munte, dreaptă, frumoasă, zveltă, mlădioasă, cu mişcări elegante.

Se mişca cu o asemenea uşurinţă, încât de multe ori nu o auzeai şi te trezeai cu ea la un pas de tine, în urma ta. Avea multă personalitate, era o autoritate în domeniu, deşi era foarte tânără, se specializase în ortopedie, alegere, din punctul meu de vedere, ciudată, dar ea se descurca perfect, avea o răbdare incredibilă, „pe un bolnav îl doare, uneori îl doare cumplit, aşa că trebuie să plăteşti faptul că pe tine nu te doare. Şi plăteşti: cu răbdare, cu o vorbă bună, uneori chiar cu nopţi nedormite.”

Locuiam împreună, mă primise în viaţa ei firesc, de parcă lucrurile erau de multă vreme hotărâte, aşa cum se întâmplă la ţigani sau la regi sau în triburi din Australia sau Brazilia; eram hotărâţi să facem pasul cel mare, şi ai ei erau mulţumiţi de alegere, deşi, la început, s-au opus categoric, „un actor nu poate avea o casă, o familie”, dar, după ce m-au cunoscut, m-au îndrăgit ca pe propriul lor fiu.

Ne pregăteam de nuntă, când, pe neaşteptate, Victoria a început să acuze puternice dureri de cap. La tomograf a ieşit adevărul: suferea de o tumoră malignă, inoperabilă, cu o evoluţie extrem de rapidă. Ai ei au vegheat-o zi şi noapte; colegii au încercat tot ce era omeneşte posibil, chiar şi pacienţii au făcut o chetă, „poate există vreun remediu în străinătate”.

Eram într-o stare ciudată, capabil să izbucnesc în orice clipă în plâns. Îmi spuneam că nu există Dumnezeu, sau, dacă există, atunci e un Dumnezeu nedrept. Cum să moară ea, care salvase atâtea vieţii, care se dăruise oamenilor, sănătăţii lor? Cum să moară ea, care nu cunoscuse minciuna, micimile sufleteşti, meschinăria, care era luminoasă şi blândă ca o muceniţă?

Victoria s-a ofilit încet, asemeni unui trandafir în glastră, căruia ai uitat să-i pui apă. A fost înmormântată, la cererea ei expresă, lângă un mic schit, aflat chiar sub munte.

Luni de zile nu mi-am revenit. Tot ce făceam, tot ce eram obligat să fac, era pentru mine fără sens. Şi acum, după atâţia ani, trec prin Novaci. Pentru ai ei am rămas în continuare „fiul lor”.

Brusc, în expoziţie lumina a început să crească în intensitate.

Apoi o voce puternică, ca de tunet, mi-a spus:

„Purtătorule de imagini, ai luat cu tine ce nu trebuia să iei, ai furat imaginile femeilor pe care le-ai iubit. Le-ai vrut doar pentru tine. Le-ai îngheţat în nemurire, prin forţa artei. Pentru asta eşti pedepsit, pentru asta trebuie să plăteşti. Ai vrut probe. Le ai. Toate aceste nuduri vor arde odată cu tine. Privirile tale vor arde. Te vei curăţa apoi de carne. Îţi va rămâne doar scheletul şi nimeni nu va mai şti cine ai fost. “

Tablourile din expoziţie au început să ardă.

Când nu a mai rămas din ele decât scrumul, uşor ca puful unei păsări, m-am zărit, pe peretele din sud, singurul rămas gol, ca o oglindă. Eram într-adevăr un schelet. Mi-am dat seama că eram eu pentru că eram păzit conştiincios, ca un exponat de valoare, de cei trei bărbaţi, îmbrăcaţi în mantale lungi, întunecate la culoare, poate negre.

În spatele lor, strada udă de ploaie, strălucitoare, ca un balaur cu solzi metalici, vânăt-albăstrii, cu irizări de aur.

M-am trezit în fotoliu, amorţit, totuşi într-un surâs. Coerenţa visului fusese formidabilă, incredibilă. Inclusiv comentariile.

Ca şi cum aş fi ţinut un jurnal analitic al iubirilor mele. Ceea ce ar fi fost stupid, degradant, jenant.

Şi totuşi, de ce visasem tocmai un vis de iubire? Ce semnificaţie avea descărnarea mea? Dar scheletul? Cine erau cei trei bărbaţi? De ce visul se terminase ciclic ?

Întrebările acestea (şi altele) aveau să-mi fie hrană pentru multă vreme.

…Respir tot mai greu. Cred că am răcit, pentru a doua sau a treia oară în viaţa mea.

 Lucian Strochi