E clar: trebuie să vorbesc cu colegii lui din teatru. Sunt  sigur că îl vor ajuta…

…În fond, sunt un timid. Şi, ca orice timid, incapabil de nuanţe. Există, pentru timizi, un prag de suportabilitate, cam ceea ce ar reprezenta zona de siguranţă la animale. Odată depăşit acest prag, timidul devine violent, brutal, în realitate nesigur. Deci, imprevizibil. Curios, această timiditate e una relativă. Inexistentă în spaţiile cunoscute, pe care timidul le stăpâneşte, prin cultură, prin proprie experienţă, prin repetiţie, timiditatea devine absolută în acele relaţii pe care timidul nu le poate domina: în armată, în relaţia cu justiţia, cu poliţia, cu medicii, cu vânzătoarele, cu mulţimile neorganizate (spontane).

Histrionismul meu natural se împacă greu cu timiditatea (la fel de naturală). De aici rezultă un personaj ezitant, cu dese reveniri, mereu în căutare de nuanţe, nevoit mereu să explice, să se expliciteze. De aici o atmosferă fertilă teatrului de atmosferă, de tip cehovian sau englez. O atmosferă a spaţiilor închise, sufocantă pentru unii, ideală pentru mine.

Aparent mă contrazic. Scriu: „incapabil de nuanţe” şi mai departe „mereu în căutare de nuanţe”. Nu e nici o contrazicere. Timidul e incapabil de nuanţe ale emoţiilor, ale afectelor (de o gradare a lor), nu şi ale intelectului.

Nu pot urî, am spus-o de mai multe ori, dar nu ştiu dacă acest lucru nu e cumva un defect, chiar şi pentru ceilalţi, nu numai pentru tine. De obicei nu ripostez atunci când  sunt atacat (pe drept, pe nedrept, nu contează acest aspect), nu ripostez, deşi am toate argumentele: date, fapte, o logică de fier, o ironie extrem de tăioasă, argumente fizice, o memorie fabuloasă, o viteză deosebită a reacţiilor. Mă înfurii foarte rar. Dar atunci când se întâmplă acest lucru, de două-trei ori pe an, devin brutal, de o violenţă extremă, spun omului din faţa mea exact ceea ce nu-i convine, adevărul cel mai supărător, fără nici un fel de ezitare, cu o cruzime neobişnuită.

Când eram copil, loveam cu pumnul, direct în figură, stâlcind nasuri, rupând buze, năucind, prin forţa loviturii, adversarul. Niciodată un „inamic” nu  a  mai  ripostat după ce a primit, din parte-mi, o lovitură. Poate şi pentru simplul fapt că s-ar fi putut aştepta la o nouă lovitură, la fel de puternică. (Cel puţin aşa gândea el). Nu ştiu cât era nevoia de a scăpa de un adversar care mă incomoda şi cât o violenţă naturală. Nu-mi plăcea să mă bat, evitam lupta, nu din teama de a nu primi lovituri (singurele lovituri primite au fost de la tata), ci din spaima de a nu mutila pe cineva; sau chiar de a-l omorî.

Aveam atâta forţă, loveam atât de rapid şi de direct, încât îmi era frică să nu-i frâng, duşmanului de ocazie, cumva, gâtul. Raţiunea mi-ar fi dictat să evit zonele periculoase, mortale, dar, când ajungi să loveşti un om, câtă raţiune mai ai?

Aparent, mă mai contrazic o dată. Dacă îmi plac spaţiile închise, nu înseamnă că, în viaţă, nu mi-au plăcut, nu am „reacţionat pozitiv” în spaţii deschise, aflat la tribună sau pe o scenă, improvizată sau profesionistă în faţa unor mulţimi uneori cu mii de indivizi imprevizibili, dezordonaţi, gălăgioşi. De aici şi o dorinţă secretă de a face politică, nu una de salon, diplomatică, ci una de campanie electorală, de adeziune directă la un personaj, la un ideal, poate de moment, dar, oricum, un ideal. Nu m-au interesat avantajele materiale sau de „creangă”, de poziţie socială, ci posibilitatea reală de a modifica destine, conştiinţe, idei. M-am manifestat public, fiind întotdeauna de stânga, aşa cum trebuie să fie, cred, orice artist (am o teorie, aproape o butadă: „cum ajung la putere, toţi oamenii devin de dreapta, iar atunci când sunt în opoziţie sunt de stânga”. (Prin stânga se înţelege poporul, massele, mulţimea tăcută, toţi acei contribuabili care nu ajung niciodată în fruntea bucatelor, fiind tot timpul reprezentaţi, votanţii, manipulaţii, cei care devin importanţi odată la patru ani, ciclic, precum cărăbuşul de mai).

Cred că am ilustrat perfect situaţia paradoxală din definiţia (comică? tragică?) a deviaţionistului : „Deviaţionistul este acel membru de partid, care o ţine drept înainte, în vreme ce partidul o ia, când la stânga, când la dreapta”.

Am fost, prin urmare,  întotdeauna un deviaţionist, crezând mereu că eu am dreptate şi greşind adesea (şi acţionând în consecinţă) tocmai din această cauză.

…Astăzi ne-a adus unul nou. Se  spune că e „omul cu o mie de feţe”. Că a fost şi rege şi mare savant şi poet şi nobil trădător şi prelat. Să vedem… mi-e cam frică de oamenii ăştia, care se pot schimba mereu, care îşi schimbă atât de uşor înfăţişarea. Să mai vedem…

A venit, într-adevăr. Deocamdată e lovit la cap. Cred că a fost o tentativă eşuată de asasinat. Înseamnă că e rege. Savanţii se răpesc, nu se asasinează. Poeţii se sinucid, nobilii se retrag la castelele lor, iar de preoţi nu se ia nimeni, pentru că sunt  oamenii lui Dumnezeu şi cu Dumnezeu nu e bine să te pui.

Nu ştiu dacă e rege, dar, oricum, este o persoană foarte importantă.

Au început să vină la el diverşi oameni. Deghizaţi toţi. E o persoană foarte importantă. până şi poliţiştii se deghizează. În ce? În poliţişti. Cui i-ar trece prin cap că cineva se poate deghiza în exact ceea ce este ? Doar mie, dar eu sunt  un caz aparte. Îi pot radiografia pe toţi. Nu se pot ascunde de mine. Pentru mine toţi sunt    transparenţi. Ştiu şi ce au mâncat, le văd bătăile inimii, ideile.

Dacă ar fi să mă mai angajez undeva, aş vrea să lucrez pe un aeroport internaţional. Acolo la vamă, la bagaje. Văd tot, nu-mi scapă nimic. Deocamdată nu se pune problema, doctorul mi-a spus să mai rămân aici o vreme. Are nevoie de mine, sunt singurul care vede tot şi îi poate raporta cu exactitate ce se întâmplă.

Astăzi a primit o vizită importantă. A venit un prinţ dintr-un cătun (pe englezeşte la cătun se spune Hamlet, iar în daneză lui Gheorghe tot Hamlet i se spune) să stea de vorbă cu el. Cu o trupă de teatru. Cam gălăgioasă, după părerea mea. N-am văzut ce s-a mai întâmplat, pentru că am fost la tratament. Aud însă că s-au certat pentru o ureche. Asistenta Şefă chiar a plâns.

Mare crai ! Vin femeile la el, atrase ca muştele la miere. El tace tot timpul, ele îi vorbesc mereu. Cam ciudat, parcă ar vrea să-l atragă într-o cursă. El rezistă, ele pleacă nemulţumite. Femeile sunt cam afectate, vorbesc preţios, ca pe vremuri. Una, mai neruşinată, s-a dezbrăcat, a rămas doar într-o cămaşă de noapte. Nu s-a întâmplat mai nimic, am înţeles că totuşi sunt rude, dar Domnul Doctor de pavilion ar trebui să ia măsuri, altfel se instaurează, şi în instituţia noastră de elită, dezmăţul. Şi după dezmăţ, e mult mai greu să reintri în normal. Şi culmea! Asistenta Şefă nu a zis nimic, a plescăit doar, nemulţumită, din buze.

Acum două ore, era să iasă cu bătaie! Unul, frumuşel, cu mustaţă, destul de tânăr, cam la vreo patruzeci de ani  s-a luat de el. Îi cerea socoteală pentru o scrisoare. Vinovat, omul nostru a tăcut tot timpul. Dar nici n-a dat înapoi scrisoarea. E clar că scrisoarea e importantă. Să fie o scrisoare de trăsură, de recomandare, de garanţie, de intenţie, diplomatică sau chiar una de amor? Dacă e aşa, cred că între tânăr şi Asistenta Şefă e ceva necurat la mijloc.

I s-a scos bandajul. N-are nimic, doar o vânătaie. Ştiam eu.

Cred că se ascunde de cineva. S-ar putea să fie un spion periculos. Ieri a venit unu pe la el, având ascuns un pistol. Cine ştie ce complot se mai pune la cale. Şi nimeni nu ştie nimic, deşi totul se petrece sub ochii lor!

Aş vrea să reclam, dar cine îmi garantează că Doctorul şi cu Asistenta Şefă nu sunt şi ei complici?!?

Astăzi a rostit primele cuvinte. Mare lucru! Emoţie în toată instituţia. Unii aveau lacrimi în ochi. Cred că e o persoană foarte, foarte importată. S-ar putea să fie chiar Şeful Statului. Deghizat, bineînţeles. A spus: „Emisferele de Brandenburg”. Nimeni n-a înţeles ce vrea să spună. Probabil e ceva foarte important, de care depinde soarta multor zeci de mii de oameni. S-ar putea să fie o parolă. Avem parola, dar nu ştim ce seif deschide ea. Toţi stau pe aproape. S-ar putea să vorbească prin somn. Oricum i se fac încă injecţii puternice. Asistenta Şefă s-ar putea să ştie ceva. Are un zâmbet enigmatic, care spune multe.

A început să vorbească. Destul de bine. Fără microfon. Gesticulează cam mult. E popular, vorbeşte cu toată lumea. Toţi care vin la ei, deghizaţi sau nu, sunt îmbrăţişaţi, sărutaţi, bătuţi cu palma pe spate. Şi el se lasă bătut. Tuturor le spune: „colega”. Probabil e formula lor de salut. Asistenta Şefă e mulţumită. În ultimul timp e mereu mulţumită. Nu ştiu care e motivul, dar cu siguranţă e în legătură cu el.

Astăzi, El mi s-a adresat pentru prima dată:

-Nici nu ştiu cum să mă adresez…

-…Popescu, consilier I A, funcţionar public. Distins  cu numeroase ordine şi medalii.

Am mai schimbat câteva vorbe, m-a întrebat în ce dată suntem şi unde ne aflăm (vroia să-mi verifice memoria şi orientarea în spaţiu, aşa că i-a răspuns ferm, hotărât, aspru: La pământ, maiestate! Şi pe 20 iulie, sfântul Ilie, după calendarul creştin!).

A zâmbit, înclinându-şi uşor capul, aprobator. Câtă distincţie! Se vede că e os domnesc.

Mâine, dacă va avea amabilitatea să mă primească în audienţă, îi voi vorbi despre blazonul familiei mele şi despre arborele nostru genealogic.

L-am întrebat totuşi, cu prudenţă:

-Sunteţi rege?

Mi-a răspuns cu aceeaşi bunăvoinţă:

-Şi rege…

(Totuşi ceva nu mi-e clar: toţi care vin la el nu-i spun Maiestate, ci Maestre. Să fie cumva şi francmason?)

Am aflat adevărul: nu e nici rege, nici pictor. E actor.

L-am întrebat care ar fi rolul preferat şi mi-a răspuns prompt: nebunul. Sau, mă rog, bufonul.

L-am întrebat de ce şi mi-a răspuns că nebunul poate să spună orice, pentru că nu va fi pedepsit niciodată. Poate să spună orice, inclusiv adevărul.

Ca şi actorul, nebunul creează o lume, o lume a lui. Ca şi actorul, el crede în adevărurile lui, în imaginile pe care tot el le creează.

„Fără nebuni, lumea teatrului, lumea în general ar fi mult mai tristă.”

„Şi bufonii?”

„Cu bufonul e altceva. El nu e nebun, el face pe nebunul. El trebuie să-i distreze pe ceilalţi, să-i facă să râdă. Dacă reuşeşte acest lucru, atunci, ca şi nebunul, el poate spune orice.”

„Ai fost nebun? ”

„E greu de delimitat hotarul. Cred că fiecare om are momentele sale de nebunie, de iluciditate. Nu se ştie dacă, nu cumva, chiar geniul, în momentul său de maximă amplitudine spirituală, de gândire, având viziuni unice, nu e de fapt nebun. Tocmai pentru că el crede în lucruri în care nu crede nimeni, vede ceea ce nu vede nimeni, spune că se poate, atunci când    toţi cei de până la el spuneau că nu se poate. Într-un fel, unicitatea artistului, pictor, compozitor, scriitor, sau a omului de ştiinţă, măreţia creaţiei lor, unicitatea creaţiei este egală cu unicitatea lumii unui nebun. Şi mai e ceva: din cauza colosalei sforţări, mulţi artişti şi gânditori au sfârşit prin a înnebuni. Ca să răspund la întrebare: cred că au fost momente când    am fost nebun.”

„Şi eu cred la fel despre mine.”

Ne-am despărţit prieteni. E unul din puţinii oameni care mă înţelege. Am impresia că şi Asistenta Şefă ne-a privit complice.

Mâine îl voi întreba ce crede despre personalităţile accentuate: despre Napoleon, despre Ramses, despre Alexandru, despre Eminescu, despre Kirkegaard, despre mine.

Aveam o presimţire neagră încă de ieri şi astăzi mi s-a confirmat  că avusesem dreptate:  l-au externat  (o clipă am gândit: l-au exterminat) chiar în minutele când eu eram la tratament.

Am întrebat-o pe Asistenta Şefă dacă a întrebat de mine.

A întrebat, chiar mi-a lăsat ca amintire un pachet de ţigări.

Curios, eu nu fumez.

Gestul său m-a nedumerit.

Sau poate mi-a lăsat ţigări să-i tratez pe alţii?

Sau poate că fumul de ţigară să însemne ceva?

Sau poate că Asistenta Şefă nu mi-a spus tot adevărul.

Oricum, abia acum îmi dau seama cât de mult îmi lipseşte.

Avea o calitate rară pentru un actor. Ştia să asculte.

De fapt, răspunsurile sale la întrebările mele tot ale mele erau.

Asta mi-a rămas de când mă jucam cu păpuşi.

Le întrebam şi, pentru că ele nu puteau să-mi răspundă, răspundeam tot eu.

Dar spuneam că ele răspund.

Sau poate că ele răspundeau: îmi împrumutau numai vocea.

La asta nu m-am gândit până acum.

Trebuie neapărat s-o notez…

…Mi-am revenit greu, după câteva zile (şi nopţi) din comă. Comele au şi ele grade, ca şi cutremurele, unghiurile, armata, adjectivele, adverbele, arsurile sau alcoolul.

Medicii nu-mi spuneau nimic.

Şi, chiar dacă aş fi ştiut ceva concret, la ce mi-ar fi folosit?

Am probat, pe propria-mi piele, cu propriul meu trup adică, apriorismul spaţiu-timp. Cu alte cuvinte, nu ştiam nici unde sunt, nici de cât timp.

Nici acum nu ştiu dacă m-am trezit cu adevărat, dacă nu aparţin altui timp şi, evident, altui spaţiu.

Îmbrăcat într-o pijama ridicolă, cu dungi verticale, amintind stăruitor de cele ale deţinuţilor, m-am trezit într-o dimineaţă  într-o sală de baie, cu duşuri pe dreapta (cum intrai), cu oglinzi pe stânga.

În sală, de-a lungul oglinzilor, trona şi o bancă lungă, de lemn, extrem de comodă, pe care te puteai aşeza pentru a te bărbieri (sau pentru a fi tuns).

Lumina era neobişnuit de puternică, ardeau toate neoanele (adică tuburile fluorescente pe bază de bioxid de carbon, cum aveam să aflu mai târziu); în plus, de la duşuri ieşea un abur dens, aproape o ceaţă.

Eram singur în toată acea încăpere, îmi adusesem instrumentele de ras, săpunul, pămătuful, aparatul de ras „cu micrometru”, pieptenele, o sticluţă cu apă de colonie.

Eram neras  de câteva zile, poate chiar de vreo două săptămâni, aşa că mi-am mângâiat obrazul şi l-am simţit relaxat, gata să primească tăişul lamei „singura lamă din lume din oţel de sabie”.

Atunci a intrat în sală el.

N-a scos un cuvânt, n-a murmurat măcar un salut, cât de cât convenţional, nu mi-a aruncat nici o privire.

Ca şi cum eu nici n-aş fi existat.

S-a aşezat pe bancă, destul de aproape de mine, privind cu atenţie doar oglinda din faţa sa, extrem de preocupat de cum îi arăta faţa.

Mirat, l-am privit eu prin oglindă şi, când privirile noastre   s-au întâlnit, mi-am dat seama că eu, de fapt, nici nu mai eram, că el îmi împrumutase (sau îmi furase) propria mea imagine, propriul meu trup.

Îmi păstrasem conştiinţa, puterea de judecată, acuitatea simţurilor (poate chiar această acuitate se amplificase, agresiv, ca intensitate, dar şi nuanţat, capabil fiind acum să primesc senzaţii noi, proaspete, aproape pure).

Îmi dispăruseră în schimb materialitatea trupului, durerea periferică, acea senzaţie unică că exişti, formată din mii de dureri mărunte, din mii de agresiuni ale mediului asupra ta, micile imperfecţiuni funcţionale, fiziologice ale organelor interne (arsuri, balonări, inflamaţii, aritmii, dificultăţi de respiraţie – reale sau imaginare). Nu aveam senzaţia de sete, de foame, de necesităţi biologice şi fiziologice pe care orice om obişnuit, normal, „în carne şi oase”, le are.

Murisem şi el nu era decât umbra mea colorată mai păstrând, asemeni unei fotografii, asemeni unei secvenţe cinematografice, imaginea mea?

Eram tot eu, dar pe o altă treaptă, „calitativ superioară”?

Eram propriul meu înger, încă neridicat la ceruri? Nu ştiu de ce, dar aveam senzaţia că el, (adică eu – cum îl voi numi de acum înainte) avea mai multă realitate decât mine, era material, capabil de voinţă, ros de dorinţe, mult mai uman adică, vulnerabil, orgolios, măreţ, maleabil, amabil, tăios, capabil oricând de piruete fizice sau verbale, dar şi laş, temându-se de propriile sale limite.

Nu m-am gândit niciodată că un monolog se poate transforma în dialog (şi invers!), că doar în prima vârstă a omenirii acest lucru este firesc (mereu şi mereu acest firesc ca o obsesie, ca o rană mereu sângerândă), copilul ştie că el vorbeşte cu un interlocutor imaginar (un obiect oarecare): el pune întrebările şi tot el e cel care  îşi răspunde.

Lucian Strochi