Foileton: Emisferele de Brandenburg (27)
Aşa mi se întâmpla şi mie acum: acceptasem uşor, prea uşor dialogul cu mine însumi, întrebările şi răspunsurile se despicau, când tăioase, când tandre, când „telefonate”, când pline de neprevăzut.
Poate că uneori eşti depăşit de realitate şi atunci mintea ta caută, cu înfrigurare, soluţii.
-Ce s-a întâmplat de fapt cu mine?
-Asta aş vrea s-o ştiu şi eu!
-De cât timp sunt aici ?
-De câteva zile bune, sigur.
-Dar unde sunt acum?
-Greu de spus. Cred că într-un spital. Eventual, de profil.
-Care profil?
–Neuro-psihiatric. Mai pe şleau, la un spital de boli nervoase.
-De ce sunt singur?
-Într-un asemenea spital, niciodată nu eşti singur. Ai doar impresia că eşti singur.
-Dar acum nu e nimeni cu mine!
-Dar eu?
-Bine, în afară de tine sau, mă rog, de mine.
-În primul rând, aici îţi pierzi identitatea. Nu mai eşti decât un caz, o boală, un diagnostic, un număr, un cod. Nu ştiai că toate bolile au un cod, numai al lor ?
-Ba da.
-Şi asta nu-ţi spune nimic?
-Aşa am şi codul numeric personal.
-Şi asta nu-ţi spune nimic? Ce reprezintă cifrele?
-Ce să-mi spună? Primele cifre reprezintă sexul, anul naşterii, luna naşterii, ziua naşterii…
-Corect ! Şi următoarele şase cifre?
-Mărturisesc că nu ştiu.
-Vezi, asta e: cunoaştem aproximativ o realitate şi credem cu naivitate, cu inconştienţă, cu suficienţă că am cuprins-o în întregime, am rezolvat-o ca pe o problemă cu o singură soluţie în mulţimea reală.
Cineva spunea: e uşor să fii logic; e aproape imposibil să fii logic până la capăt. În realitate, chestiunea e mult mai complicată decât ne-am aştepta. Să-ţi dau un singur exemplu, edificator după părerea mea: cu câţiva ani în urmă, a izbucnit în Suedia un mare scandal. Ce se întâmplase? O tânără studentă a găsit la gunoi (au şi capitaliştii… gunoi) o serie de fişe privitoare la propria-i persoană. A luat respectivele fişe, le-a dus acasă şi a constatat, cu stupoare, cu groază că în acele fişe se regăsea pas cu pas, amănunt cu amănunt, viaţa ei. Atât de amănunţite erau acele fişe, încât multe din amănunte erau uitate chiar de către ea !
-Formidabil!
-Şi asta nu e totul! Tânăra a anunţat poliţia, s-au făcut cercetări şi s-a aflat că fişele erau anexele unui vast studiu intitulat „Influenţa lecturii asupra individului”, realizat de cercetători de la Biblioteca municipală din acel oraş. Un lot de circa 10.000 de tineri au fost urmăriţi, cercetaţi, verificaţi, au dat declaraţii la diferite organe (fără să ştie că ele se vor centraliza vreodată undeva anume!). Deci, în rezumat: 10 mii de tineri (zece mii!) au fost scanaţi, urmăriţi, violaţi în ceea ce numim intimitatea lor personală. Propria lor viaţă a devenit o copie (destul de palidă!) a dosarului lor. Spun „copie palidă” pentru că omul mai şi uită. Aparatele, niciodată !
Poate că a fost vorba atunci şi acolo de un studiu într-adevăr nevinovat. Dar dacă e vorba de altceva ? Celularele ne sunt ascultate, suntem controlaţi asupra stării noastre de sănătate, ni se fac anamneze, dăm mereu teste profesionale, concursuri interviuri, completăm chestionare. Avem (au?) nevoie de vize, de declaraţii vamale, de cereri, de curriculum vitae, de aprecieri anuale, de fişa postului, de evaluări, de pontaje, de punctaje. Zilnic semnătura noastră e controlată: semnăm condica de prezenţă, o cerere, un cec, dăm un autograf. Şi totul pentru memoria flămândă a Marelui Creier al Universului. Ceea ce ne lipseşte cu adevărat nu este intuiţia, inteligenţa, capacitatea de analiză, ci viziunea globală asupra realităţii. Evident, nimeni nu-ţi spune despre ce este vorba: totul, se spune, e pentru om, pentru bunăstarea sa generală. Tu, de exemplu, te afli într-un spital nu pentru că e vorba de o chestie umanitară, societatea nu te apără pe tine, ci se apără pe ea. Dacă ai deveni, la un moment dat, cu adevărat periculos?
-De acord cu cele spuse. Care ar fi însă soluţia?
-Nu ştiu. Omul e o fiinţă socială, e adevărat. Nu te poţi sustrage socialului. Te-ai elimina singur. Ai fi, metaforic vorbind, comparabil cu un copil-lup. Perfect din punct de vedere fizic, dar un inadaptabil, un inadaptat, o fiinţă ce nu va supravieţui impactului cu societatea. Ţiganii, cu intuiţia lor formidabilă, milenară, indiană, verificată în timp şi transmisă prin legi doar de ei ştiute, se apără eficient. Nu au nevoie de buletine de identitate, de carnete de conducere, de acte care să le trădeze prezenţa. Pretind că nu ştiu să citească şi să scrie. Dar, chiar dacă, aparent, pierd unele drepturi, ei sunt cei care câştigă. În primul rând libertatea, un lucru pentru care merită să-ţi dai şi viaţa.
L-am privit, m-am privit. Eram, în acelaşi timp, persoana care vorbeşte şi persoana despre care se vorbeşte. Încălcasem o regulă. Care anume? când auzim pe cineva vorbind singur pe stradă, îl privim curios, ne ferim din calea lui, îl considerăm beat sau nebun.
Nu eram nici beat, nici nebun. Se spune că, atunci când eşti beat, vezi dublu.
Nu m-am îmbătat niciodată, n-am reuşit performanţa asta niciodată, dar aşa se spune. Dacă e adevărat, trebuie să admitem posibilitatea că te poţi simţi şi tu dublu, că poate exista o beţie interioară. Schizofrenie? Poate.
Dar cine stabileşte regulile, unde şi cine e etalonul ?
Am fost tulburat când, elev fiind, am aflat la o oră de fizică un lucru uluitor: faptul că nu există, când este vorba de curent electric, un plus şi un minus sau, mai exact, nimeni nu poate spune că plusul e plus şi minusul minus şi nu invers. Legea devine (provine) dintr-o convenţie.
M-am privit cu atenţie, atent să nu scap nici un amănunt cu privire la persoana mea fizică. Am renunţat să mă mai rad (sau poate renunţase celălalt). Pierdusem sau câştigasem o identitate, eram şi nu eram eu, eram şi nu eram altcineva, eram eu şi altcineva.
…Dacă l-am iubit ? Fireşte că l-am iubit.
Totul a început oarecum pe neaşteptate. El vorbea cu o colegă de cameră, o căuta adesea la cămin, o aştepta răbdător, nici ea nu se lăsa prea mult aşteptată, aşa cum fac altele, pentru a demonstra celorlalte cât de sigure sunt pe iubirea iubitului (prietenului, amantului, colegului, cunoştinţei etc.), cât de mult sunt preţuite şi cât de mult se preţuiesc. Nu ştiu că, de fapt, a te lăsa aşteptat e o mare greşeală, celălalt, partenerul (iubitul, prietenul, amantul, cunoştinţa, colegul) are timp să gândească despre tine destule lucruri incomode, apar, prin nu ştiu ce capriciu al memoriei defectele, viciile ascunse, asemeni celor dintr-o mobilă: lemnul încă ud, lacul insuficient preparat, albul care apare, difuz, dar implacabil, sub lac, crăpăturile, micile improvizaţii.
El era luminos ca un zeu grec, înalt, frumos proporţionat, cu un zâmbet firesc, uşor ironic, dar tandru, protector, calm.
Ea era brunetă, cu ochi mari, mereu miraţi, cu o gură perfect desenată, cu o talie armonică, perfectă, ca o acoladă. Erau o pereche perfectă, liniştită, ca şi cum s-ar fi cunoscut de multă vreme şi îşi erau sortiţi pe vecie unul altuia. Cel puţin asta era impresia mea.
Venise după ea şi eu l-am anunţat că ea nu poate coborî, răcise groaznic, avea febră, tuşea, strănuta, stătea în pat, învelită în două pături, cu ceaiuri, cu paracetamol, cu aspirine, cu tot ceremonialul unei asemenea ocazii.
El a promit vestea nefiresc de calm, a întrebat dacă are nevoie de ceva, i-a scris un bilet scurt, pe care vroia să mi-l dea probabil să i-l dau la rând ul meu destinatarei când aveam să urc.
A stat o clipă pe gânduri, a băgat biletul în buzunar şi m-a întrebat brusc dacă mi-ar face plăcere să-l însoţesc într-o plimbare, aşa, preţ de vreo două ore.
Nu ştiu de ce, n-am ezitat nici o clipă, eram echipată perfect, nu trebuia să mai urc trei etaje, să mă schimb, vroiam, de fapt, să merg până la o prietenă, mai exact la mătuşa ei, aşa că mă îmbrăcasem de oraş, nu eram prea elegantă, mă îmbrăcasem comod, călduros, aveam chiar un batic gros, roşu-cărămiziu (erezie pentru studentele care umblau numai cu capul descoperit: a purta un batic era semn sigur de boală sau de bătrâneţe).
Am pornit-o uşor, de-a lungul bulevardului, tăcând la început mult, apoi conversând uşor, pe teme generale, fără pretenţii. Mărturisesc că aveam destule prejudecăţi, se credea despre actori că sunt frumoşi, spirituali, dar superficiali, cu o cultură destul de aproximativă, ca să fiu elegantă, aşa că eram prudentă, nu vroiam, nu ştiu de ce, să fiu dezamăgită de precaritatea cunoştinţelor lui. Surpriza a fost mare, eu au fost cea pusă în câteva rând uri în dificultate; mă privea îngăduitor (ca un profesor care, examinând un elev, îi apreciază eforturile, dar îi cunoaşte bine şi limitele) ceea ce mi l-a făcut brusc antipatic. Aş fi vrut să scurtez plimbarea, să pretextez că mă aştepta mătuşa prietenei (ceea ce era, într-un fel, adevărat) sau să-i spun de-a dreptul că aş vrea să rămân singură, să mă plimb singură. Ceva mă oprea însă: superioritatea lui nu era una orgolioasă, agresivă, ci tandră, îşi cerea parcă scuze pentru că el ştie cutare lucru (de subtilitate, de nuanţă, amănuntul ), pe când tu l-ai uitat pentru că, într-adevăr, nu era ceva esenţial.
Am intrat în capcana întinsă nu de el, în propria-mi capcană, încercând să-l plimb prin toată cultura lumii, sărind de la una la alta, de la mituri greceşti la măştile veneţiene, de la Carnavalul din Rio la Iarna rusă, de la cutare episod din Biblie la mărimea unor ţări, de la cutare personaj dostoievskian la Eliade, de la o recentă performanţă sportivă la modul cum se prepară o mâncare moldovenească sau chinezească.
Acceptase provocarea mea, îmi răspundea calm, politicos, uşor ironic (sau cel puţin aşa mi se părea, dar poate că eram subiectivă, adică furioasă), fără ezitări, era, cred, conştient că vroiam să mă joc cu el ca şoarecele cu pisica, eu fiind evident pisica; nu acceptase: prin joc, aparent fără vreun efort vizibil, el era motanul, iar eu bietul şoricel. Curios, îmi plăcea tot mai mult acest joc, era ca un drog, deosebirea era că nu avea efecte secundare (aşa credeam eu atunci!), mă descopeream în primul rând eu, îmi descopeream limitele, până atunci mă crezusem aproape imbatabilă, leaderul, eu eram fruntaşa clasei, autoritatea în materie, zecista, şefa de promoţie, o „tocilăriţă” care culmea! mai era şi deşteaptă, preferata tuturor profesorilor şi adesea izbăvi(toa)rea colegilor.
În cele din urmă n-am mai rezistat şi l-am întrebat, aparent înfuriată, accentuînd pe fiecare cuvânt:
–Şi chiar pretinzi că le ştii pe toate ?
-Ar fi o prostie din partea mea să susţin acest lucru. Totuşi…
-Totuşi… ce…?
-Există câteva explicaţii pentru unele din performanţele mele…
(Aşadar, era conştient de faptul că e performant, că reprezintă o forţă, mai mult, mimează modestia, pentru ca umilinţa mea să fie perfectă. Enervarea mea era totuşi strunită de curiozitate: să vedem până unde poate merge cu falsa modestie, cu ipocrizia, cu cabotinismul, cu narcisismul. Adjectivările (şi toate negative!) curgeau şuvoi, abia mă mai stăpâneam, nu vroiam totuşi să mă declar înfrântă aşa de uşor, intrasem în propria mea capcană şi îmi era greu să recunosc acest lucru).
-Cum ar fi…?
-Eu am fost obligat să citesc mult. Biblioteci întregi…
(Spunea aceste lucruri teribile firesc, aproape cu umilinţă, cerându-şi parcă scuze că lucrurile s-au petrecut aşa şi nu altfel. Părea, când de un orgoliu inadmisibil, imposibil de suportat, când trist, timid, căutându-şi vini imaginare pentru performanţele sale neobişnuite, recunosc).
-De ce ai fost obligat să citeşti biblioteci întregi ?
(Preluasem iniţiativa: acum eu eram cea ironică. S-a făcut că nu a băgat de seamă schimbarea mea de ton şi de atitudine.)
-Provin dintr-un oraş de munte, fără o vocaţie culturală prea accentuată. Avem un teatru, două cinematografe, o bibliotecă orăşenească. Cam puţin totuşi. Televiziunea a ajuns la noi când împlinisem deja şaisprezece ani. Releul a costat mult, televizorul era un lux. Părinţii mei lucrau de dimineaţa până seara, nu prea aveam ce face altceva decât să joc fotbal şi să citesc. În plus, am, de la natură, o memorie foarte bună, aproape fotografică. Aşa că am citit şi am reţinut. Îmi place să reţin ce citesc. E mai greu să faci conexiuni.
(Ironia lui, care putea să fie şi o autoironie, nu m-a deranjat de astă dată. Explicaţiile lui erau de bun simţ, corecte.)
-E drept că am citit şi multe lucruri pe care azi le consider inutile. Dar nu mi-a dirijat nimeni lecturile. Abia acum încerc să-mi sistematizez acumulările. Poate de aceea m-am lăsat angrenat (antrenat) în jocul tău… intelectual. De obicei, evit să fac paradă de cunoştinţe. Îi las pe alţii să facă acest lucru.
(Ironie la adresa mea? Posibil. Trebuia însă să suport consecinţele provocării.)
-Credeam că actorii sunt mai…
-…inculţi. Da, nu prea fac figură de mari savanţi. Totuşi cred că e o prejudecată…
-…sunt gata să recunosc. Scuzele mele! Adevărul e că, de multă vreme, nu am avut un asemenea dialog interesant…
(Au urmat aproape zece minute de tăcere. Am luat-o spre parcul Mitropoliei. Deşi eram de câtăva vreme în Bucureşti, nici nu ştiam că există un asemenea parc. A deschis o portiţă şi ne-am strecurat în parc. Parcul aducea mai mult cu o livadă decât cu un parc. Eram în noiembrie, începuse să-mi fie frig la picioare, dar n-am spus nimic. Asemeni unui copil care, aflat la săniuş, simte cum îngheaţă, dar mai vrea să coboare, o dată, şi încă o dată, panta care îl face fericit. Cerul s-a învineţi brusc. A încercat, cam nesigur, un cântec din Maramureş: Nalt e cerul şi senin / de departe norii vin… Nu avea voce, dar asta mi l-a făcut mai simpatic. În sfârşit, era şi el vulnerabil în ceva.)
I-am spus-o, aparent fără nici o legătură cu cele discutate anterior:
-Perfecţiunea oboseşte…
A început să ningă. Prima ninsoare din acel an. Incredibil de frumos. Cu fulgi imenşi, labe de câine. (Atât de pregnantă mi s-a părut această expresie încât, ori de câte ori m-am referit la o ninsoare bogată, amplă am spus despre fulgi că era labe de animale).
-Să ne întoarcem.
L-am ascultat. Trecuseră câteva ore fără să-mi dau seama, începuse să se întunece, trebuia să coborâm.
Străzile, luminate puternic, ne-au primit fără împotrivire. Înghiţindu-ne, lacome. Transformându-ne în nişte anonimi. Anonimi printre alte mii de anonimi.
M-a condus până la cămin. La despărţire, mi-a sărutat, politicos, ceremonios, mâna. Apoi să răzgândit şi m-a sărutat, uşor şi rece, pe obraz. Ca un fulg. (Labă de înger ?!?)
Fără voia mea, i-am mai spus:
-…pe mâine!
S-a întors brusc, ca şi cum ar fi fost bucuros de scăparea mea.
Am urcat în cameră. I-am spus colegei de cameră despre aventura mea. N-a părut prea surprinsă. Mi-a spus totuşi, cu un aer de tristeţe, fără vreun reproş însă:
-Aşa e el. Nu-ţi face probleme, nu e nimic între noi. Deşi, între noi fie vorba, dacă mi-ar fi cerut-o, aş fi fost a lui fără vreun regret, cu toate că sunt încă fecioară.
Abia atunci m-am tulburat. Nu mă gândisem la o posibilă relaţie, plimbarea şi discuţia nu avuseseră nici o conotaţie cât de cât erotică şi cu atât mai mult sexuală.
-Poate să ai tu mai mult noroc. E băiat bun, crede-mă. A suferit mult…
Ultimele cuvinte m-au pus pe gânduri. Am încercat, pentru prima oară în viaţa mea şi un tulbure sentiment de gelozie. Ea ştia despre el mult mai multe decât mine, avea un ascendent important…
Apoi m-am liniştit. Trecuse, petrecuserăm doar o jumătate de zi.
În fond şi mâine era o zi şi salutul meu de despărţire era o invitaţie.
Dar dacă nu v-a veni? Dacă avea să considere cuvintele mele ca ceva convenţional, un fel de „la revedere”, adică „sper că ne vom mai revedea cândva, undeva” ?
Nu l-aş fi căutat în ruptul capului, aveam totuşi mândria mea, principiile mele, şi chiar dacă ar fi trebuit (sau aş fi vrut) să-l caut, nu aş fi ştiut unde: la facultate (aveau cursuri şi practică în câteva locuri din Bucureşti, la sediu, dar şi la câteva teatre) sau la gazdă (apucase să-mi spună că stă în gazdă, undeva pe lângă Circul de Stat, pe o stradă legată de numele familiei Ghica, Ghica-Vodă sau Maria Ghiculeasa, nu reţinusem prea bine, ajungea acasă cu troleul 88, mergea pe jos o jumătate de staţie, cobora la Suveica (probabil o… fabrică) şi intra la dreapta, într-un mic cartier, cu doar câteva vile-tip, pentru o singură familie, cu sufrageria, bucătăria şi camera servitorilor (servitorii aveau o intrare separată) jos, iar dormitoarele, băile sus.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.