CORNEL PAIU: Dacă ar fi să ne raportăm la parabola biblică a talanţilor, desigur uşor distorsionat, dar aplicat, particularizat unui posibil studiu de caz, câţi talanţi credeţi că i-ar atribui „stăpânul cel bogat” unui scriitor/ artist de geniu? Dar unuia numai foarte talentat? Ha ha… Unuia numai mediocru? (Sau oare aceştia să fi fost lipsiţi cu totul de dar? Ipoteza mi se pare oricum ilogică şi nedreaptă…)

LUCIAN STROCHI: Mărturisesc că întrebarea e prea generoasă, adică destul de confuză şi pleacă din premise marxiste (capital, cerere şi ofertă, preţ etc.) Adevărata artă nu are preţ. Nu vorbesc despre poezie, unde o întrebare gen: „Cam cât ar costa Luceafărul?” e în cel mai bun ilară, ci chiar la operele cu cotaţii, cum ar fi pictura sau sculptura. Că arta nu are preţ o dovedesc chiar preţurile: Van Gogh vindea cu greu un tablou cu câţiva franci şi acum lucrările lui se vând cu milioane de euro. Sau altfel spus: la cât s-ar ridica o pictură de Grigorescu, Luchian, Andreescu, dacă aceştia ar fi fost francezi şi nu români? În general, artiştii sunt săraci. Excepţiile confirmă regula. Din păcate, de multe ori rama unui tablou e mai scumpă decât tabloul însuşi. Ceea ce nu e normal. Nu cred că artistul are nevoie de stăpâni. Nemţii, sud-americanii au rezolvat mult mai inteligent problema finanţărilor. Într-o societate ideală, un geniu ar trebui să poată cheltui cât vrea. Oricum ar cheltui infinit mai puţin decât un prosper om de afaceri de carton care cheltuieşte sute de mii de euro ca să poată juca table la Cannes sau la Nisa.