CORNEL PAIU: Care credeţi că este vocea cea mai distinctă/ pregnantă/ importantă/ originală din poezia română?

LUCIAN STROCHI: Eminescu! Şi pot aduce în sprijinul acestei opţiuni câteva întâmplări-mărturii revelatoare. Prima – când Eminescu a fost comparat cu Lermontov, cu poemul „Demonul” al acestuia. Bunica mea, Vera, care cunoştea foarte bine rusa şi în citise pe ambii poeţi, la întrebarea mea nătângă de copil de 12 ani „care dintre cei doi poeţi e mai mare”, mi-a spus: „Ambii sunt poeţi mari. Dar vezi, demonul lui Lermontov zboară deasupra pământului, mai are un punct de sprijin vizual. La Eminescu însă, zborul e absolut, dincolo de orice hotare, imposibil de surprins de mintea şi simţirea omenească. Şi mi-a rostit în şoaptă, ca într-o rugăciune: „Un cer de stele dedesubt/Deasupră-i cer de stele/Părea un fulger neîntrerupt/Rătăcitor prin ele.” Şi astăzi consider aceste versuri, cărora le-am adăugat pe cele din „Odă (În metru antic)” cele mai tulburătoare din literatura română. A doua întâmplare s-a petrecut la seminarul de Teoria literaturii al lui Savin Bratu. Profesorul ne-a întrebat care e poetul român preferat. Fiecare  şi-a ales câte un poet: Blaga, Barbu, Arghezi, Nichita Stănescu. Eram foarte tineri, ne lăsaserăm cuceriţi de metafizica înaltă a versurilor lor, de ineditul expresiei, de precizia unor versuri, de aura pe care o primeau la aceşti poeţi  sintagmele. Nimeni nu l-a ales pe Eminescu. Profesorul a zâmbit şi ne-a propus să interpretăm texte din poeţii noştri preferaţi, cât mai dificile, la alegerea noastră. Am ales Ion Barbu. Textul a fost „tradus”, interpretat, lămurit în mai puţin de o oră. La fel s-a întâmplat şi cu un text de Arghezi. Profesorul ne-a propus şi el un text, de Eminescu: Se bate miezul nopţii. Am abandonat după trei seminarii… Atunci am înţeles un lucru care acum îmi pare simplu: Eminescu e suma poeţilor interbelici. Are nobleţea expresiei şi aureolează cuvintele ca Blaga. Are precizia tăioasă şi sintagma aproape nefirească a lui Ion Barbu, inventivitatea lexicală şi expresia unică a lui Arghezi şi simplitatea de acord muzical a lui Bacovia. Îi mulţumesc şi acum lui Savin Bratu pentru lecţia de poetică oferită… Profesorul Ion Rotaru mi-a povestit o întâmplare cu tâlc: venise o delegaţie indiană  formată din universitari în vizită la Universitatea din Bucureşti. Politicos, Ion Rotaru care primise onoranta şi ingrata sarcină de a fi translator şi ghid, i-a întrebat pe oaspeţi ce şi-ar dori să vadă în Bucureşti. Conducătorul delegaţiei a răspuns fără ezitare: mormântul compatriotului nostru Mihai Eminescu. Profesorul Rotaru a crezut că nu a înţeles bine. A protestat timid: „Bine, dar Eminescu e român! Şi apoi el nici nu a ajuns în India.” Calm, celălalt profesor a replicat: „Eminescu e şi român.” Şi apoi, a făcut o impecabilă demonstraţie pe text, arătându-i lui Ion Rotaru că Eminescu nu putea să scrie anumite versuri, dacă nu ar fi fost în India. Filozofia sa se întâlnea perfect cu cea a unor iniţiaţi de la nu mai ştiu care mănăstire din apropierea Tibetului. Asta despre universalitatea lui Eminescu, cel considerat de unii traducători grăbiţi, superficiali, neprofesionişti şi falşi patrioţi ca fiind intraductibil.  Şi o ultimă întâmplare: de 15 ianuarie, acum câţiva ani, le-am dat unor copii o compunere cu titlul: Cum îl văd eu pe Eminescu. O fetiţă a scris cam această compunere: „Mama m-a certat şi eu m-am retras supărată în camera mea. Am trântit uşa şi atunci, din perete, s-a desprins un tablou, o gravură cu Eminescu. Sticla s-a spart, eu m-am speriat şi m-am gândit ce va spune Eminescu despre mine. Aşa că am complotat cu tata să-mi aducă o altă sticlă, în locul celei sparte. O noapte şi o zi  a stat peretele gol, mai alb acolo unde fusese tabloul. Dimineaţa, acolo unde fusese tabloul  lui Eminescu, am văzut scrisă pe perete o poezie de Eminescu. Când tata mi-a înrămat tabloul, nu ştiam ce să fac: să pun sau nu portretul lui peste versurile sale. Am pus tabloul undeva pe un birou şi am lăsat peretele gol. În dimineaţa următoare am găsit o altă poezie de Eminescu. Atunci m-am hotărât: pe biroul meu se află chipul lui Eminescu, iar pe perete în fiecare zi, o altă poezie. Unele sunt poezii cunoscute, altele nu. Par fi scrise pentru mine.” Nici nu ştiu ce să mai cred. Dacă Eminescu mai e receptat şi în mileniul III aşa, de către un copil de clasa a V-a, de 12 ani (căci atâta avea Giorgiana când a scris aceste rânduri) eu nu mai am nevoie de alte argumente.