CORNEL PAIU: Pe străzile unei Veneţii medievale ce mască aţi prefera? De ce?

LUCIAN STROCHI: De Doge sau goldolier. De ce? Pentru că am fi la Veneţia… Revenind la mască: Mască se spunea în latină „persona”,  de unde cuvintele „persoană”, „personaj”. Ne mascăm, ne demascăm. Machiajul e în acelaşi câmp semantic. Purtăm mereu măşti, chiar dacă unele sunt cu fructe sau cu legume, cu castraveţi în primul rând.

CORNEL PAIU: Care erau virtuţile, cu şi fără ghilimele, ale Commediei dell’arte a acelor vremuri? Care i-au fost reprezentanţii de marcă?

LUCIAN STROCHI: În sens restrâns, Commedia dell’arte este un curent în teatrul italian, începând cu secolul al XVI-lea şi care durează aproximativ un secol şi jumătate. Spectacolul nu se baza pe un text scris, ci pe o schemă generală, dar conta enorm inspiraţia, inventivitatea şi mai ales jocul actorilor. Pentru a fi mai uşor de urmărit, spectacolul se baza pe câţiva actori cu roluri fixe, „pivoţi”, cel mai adesea bărbaţi: Pulcinella –care era puhav, trândav, mâncău (un fel de Falstaff), Brighella –intrigant, deştept, prefăcut, şiret, viclean, cinic, răutăcios (un Iago), Arlecchino –un naiv, un vesel, un pierde-vară, un personaj simpatic, picaresc, Collombina (ingenua, permanenta îndrăgostită). Se foloseau toate schemele şi arsenalul comicului: triunghiul amoros (nu neapărat conjugal), confuzia, quiproquo-ul, comicul de limbaj, de caracter, de situaţie, de intenţie etc.

Autori ai acestor piese erau cu zecile, dar istoria teatrului îi reţine îndeosebi pe Silvio Fiorillo, Gio Battista della Porta (un foarte bun desenator şi scenograf), Placido Adriani. Dar adevăratul dramaturg al Commediei dell’arte este Carlo Goldoni, născut e drept mai târziu cu un secol şi jumătate, dar care, alături de Luigi Pirandello şi Dario Fo, formează triunghiul de aur al dramaturgilor italieni. De la Goldoni au rămas peste 120 de piese, dar trebuie amintite doar câteva, jucate şi pe scenele noastre: Slugă la doi stăpâni (un succes de marcă al TT-ului), Hangiţa, Bădăranii (ce film românesc, ce regal actoricesc!), Piaţeta (în regia lui Silviu Purcărete!), Fata cinstită, Evantaiul etc. Goldoni are meritul de a fi inventat un personaj: Pantalone – un negustor veneţian, limitat, bogat, zgârcit, ridicol, prin obsesiile lui erotice senile. A înlăturat miraculosul, un rezid rămas din Evangheliile dialogate, a temperat declamaţia, a renunţat la măştile tradiţionale, dar a dat frâu liber jocului actorului, inspiraţiei şi improvizaţiei…