Atunci când am primit această carte cu un titlu uşor curios, Sărută-mă, singurătate, din partea autorului, Alexandru Mihăilă, eram în drum spre Iaşi şi apoi spre Chişinău. Am citit dedicaţia de pe pagina de gardă, dar nu am avut timp nici să răsfoiesc volumul. L-am pus în torpedo şi am plecat. Aveam să-l citesc noaptea, în trenul ce mă ducea spre  Chişinău.

Ştiam despre autor că este un ziarist foarte bun, lucrase la câteva ziare importante din Bucureşti, iar acum trăia la Roman, scriind, între altele, pe lângă propriile cărţi, inspirate prefeţe la cărţi de poezie şi proză. Dar cam atât!

Aveam prejudecata că un ziarist  nu poate fi un bun romancier, pentru că, dacă nu e părăsită la vreme, ziaristica îţi intră în sânge, te face să fii adeptul şi practicantul unui stil, nu neapărat jurnalistic, dar oricum sec, precis, prea realist. Li  s-a întâmplat şi altora şi Cezar Petrescu este exemplul cel mai la îndemână.

Aşa că am luat cartea în mână şi am deschis-o cu destulă îndoială, dar şi cu o umbră de tristeţe, presimţind o dezamăgire, nu totală, dar măcar una parţială.

M-am pregătit ca de luptă, mi-am luat un pix şi o foaie de hârtie, cu gândul expres de a nu scăpa nimic, fie un rând ratat, fie o pagina bine scrisă.

Am avut plăcuta surpriză şi apoi încântarea „peste fire” de a mă afla în faţa unui roman neobişnuit, greu, mustind de simboluri, excelent scris. Adică un roman în care stilul se adapta perfect mediului, într-un „mimetism” incredibil. Atât de firesc curge romanul, încât trăiam ceea ce vedeam cu ochii minţii…

Rândurile de mai jos au venit şi ele firesc…

Romanul Sărută-mă, singurătate al lui  Alexandru Mihăilă este un roman total: picaresc, proteic, haplologic, politic, de dragoste, fantastic, realist, de război, epistolar, de moravuri, senzaţional, istoric, sferoid, baroc, realist, livresc, urban, salonard, caleidoscopic, cu cheie, parabolic, european, intradiegetic şi autodiegetic, heterodiegetic, extradiegetic, homodiegetic. (Pot proba cu argumente fiecare „adjectivare”!).

Titlul cărţii aminteşte de romanul lui  Françoise Sagan din 1954, ce a făcut o oarecare vogă internaţională prin anii 60, Bonjur Tristesse.

Altfel, romanul se întâlneşte în acelaşi raft cu alte romane şi autori, precum: Strada Lăpuşneanu de Mihail Sadoveanu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Cronică de familie de Petre Dumitriu, Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa,  Craii de curte veche  de Mateiu Caragiale, Scrinul negru de George Călinescu, Întunecare de Cezar Petrescu, Ora 25 de Constantin Virgil Gheorghiu, Rusoaica de Gib Mihăescu, Jocul cu moartea de Zaharia Stancu, Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, Război şi pace de Lev Tolstoi, Kaputt de Curzio Malaparte (Kurt Suckert), Pe frontul de vest nimic nou de Erich Maria Remarque, Satyricon de Petronius. Derutant, nu?

Sărută-mă, singurătate seamănă într-un fel, parţial, cu fiecare dintre aceste romane, cu toate aceste romane, fără a fi tributar vreunuia, fiind vorba pur şi simplu de o aceeaşi familie de spirite.

Temele romanului sunt dragostea, istoria (destinul), războiul. Romanul e stihial: în faţa iubirii, a istoriei, a războiului, graniţele sunt dinamitate, abolite, naţiunile, popoarele îşi pierd identitatea (sau, dimpotrivă, şi-o recâştigă prin revendicare).

Temporal, opera depăşeşte şase veacuri (de la 1389 –Kosovo şi până astăzi), iar geografic se întinde de la Sankt Petersburg până la Paris, din Aquitania până în Moldova de peste Prut şi Nistru.

Romanul are ca pretext patimile familiei Vuza de la Vuza cel Mare până la Costin Vuza, ziarist, contemporan cu noi. Sunt risipiţi printre paginile cărţii Serdarul Dimitrie Vuza, polcovnic, Vornicul Todiraşcu Vuza, Grigore  Vuza, tatăl lui Scarlat, Scarlat Vuza, leitenant de lăncieri într-un regiment împărătesc, Manolică Vuza, vărul lui Scarlat,  Tiberiu Flavius Vuza, Costin Vuza – fiecare cu câte o mare iubire şi cu o iubită infidelă (între iubite strălucesc prin frumuseţe, spirit şi… perfidie: Duduca Elencu Izireanu,  Smaranda Comănescu, Olga Ivanova, Mimi Geambaşu, Vera Galan, Augusta Mateescu, Rozy (Rosalba)).

Capitolele sunt în număr de şapte (şapte, este, se ştie, cifra iniţierii): FOC ÎN YUGOSLAVIA, DOUĂ AMORURI LA 1841, SERI ALBASTRE LA ODESSA, LA NISTRU, LA MĂRGIOARĂ, JURNALUI UNEI IUBIRI, CATASTROFA,  NOAPTE LUMINATĂ.

Familiile, clanurile sunt „istorice”, nume ce au marcat Istoria mai veche sau mai nouă a României: Aleco MAVROCORDAT, Cezar CANTACUZINO, Grigoraş DABIJA, Leon DUCA, Ion GHICA, Theodor GHICA, Teodor BALŞ, Ştefan CATARGIU, Dimitrie CALIMACHI, Mihail STURDZA…  Nume grele, de domnitori, de fanarioţi, mustind de vicii, dar şi de cultură, cuprinşi de stenahorii ciudate, de iubiri celeste şi de combinaţii politice discutabile, cruzi şi inocenţi, eroii unei lumi aflate într-un crepuscul de câteva veacuri.

A doua grupare e familia politică a unor nume mai noi, dar nu mai puţin importante: Ionel BRĂTIANU, Dinu BRĂTIANU, Vintilă BRĂTIANU, Take IONESCU, COSTINESCU, Petre CARP, Alexandru MARGHILOMAN, Constantin STERE, guvernul KOSTAKI-EPUREANU…

Există şi un grup al „tovarăşilor”, părinţi şi fii ai revoluţiilor, revoluţionari de profesie, teoreticieni, nihilişti, mistici, socialişti, anarhişti: Vladimir Ilici Lenin, Leon Davidovici  Troţki, Kerenski, tovarăşul Bujor, tovarăşul Zalic, Rina Rintzler, Rakovski, Plehanov, Dobroliubov, Cernîşevski, Nekrasov, Şcedrin,    Berdiaev,   Boris Globucenko, Scerbacev, Grigore Kotovski, Vitali Ciobotari.

Ultimul grup este cel al contemporanilor noştri, cât se poate de reali, fără nume schimbate, ca într-un roman postmodern, de ciné-verité: Gh. A. M. Ciobanu, Minodora Ursachi, Ionică Asaftei, autorul însuşi, travestit în narator şi chiar în personaj.

De fapt Costin Vuza alias Alexandru Mihăilă, leagă toate timpurile, scenele, spaţiile, personajele, istoriile, războaiele şi mai ales iubirea (ROZY – „o fată de 22 de ani, roşcată, înaltă, mlădioasă, de-o frumuseţe suavă şi ispititoare, lacomă, curioasă şi veşnic pornită pe pagubă.”, devine ROZALBA nume aproape mistic, sfinţit printr-o iubire angelicată, castă, cu un călugăr).

Printre aceste nume ilustre se strecoară alte nume, banale în aparenţă, dar cu funcţii importante în roman: ziaristul Vladimir, căpitanul Pompiliu Ionescu, Marcela, ziaristă, Alecu Toncescu, cilen, Zamfira, ţigancă, Aliona, Galina, Sveta, Faibiş, Serghei, Nikolai, Silviu, Ignatenko, Ştefan Mironescu, Valentin Soroceanu…

Lista oraşelor şi a regiunilor este şi ea impresionantă, semănând oarecum cu urmele gloanţelor trase într-o ţintă imaginară, dar tragică: Novisad, Belgrad, Bruxelles, Pancevo, Borşeni, Priştina, Timişoara, Chişinău, Kraguevac, Valjevo, Prizren, Korisa, Glogovac, Istok, Kosovska Mitroviţa, Lebozavic, Kosovo, Vârşeţ, Bucureşti , Kosovo-Polje, Chilia (numele acestea sunt extrase numai din primul capitol al cărţii!) Lor li se adaugă într-o geografie lirică: Iaşi, Bonn, Paris, Berlin, Viena, Odessa, Constantinopol, Siberia, Rusia, Strasbourg,  Sankt Petersburg, Baden-Baden, Vâlceaua, Galaţi, Basarabia, Kiev, Vadu lui Vodă, Căuşeni, Focşani, Botoşani, Orhei, Bârlad, Roman, Plevna, Sibiu, Strunga, Stânca Costeşti, Vlaşca, Dobrogea, Teleorman, Cruceni,Târgovişte, Bacău, Tighina, Dubăsari, Tiraspol, Râbniţa, Cocieri, Grogoriopol, Dănceni, Durleşti Soroca, Sarov, Marienbad.

Romanul apare comprimat, condensat, o sumă de câteva romane (aproape fiecare capitol este un roman cvasi-independent) dar asta nu deranjează, dimpotrivă, dă întregului o tensiune neobişnuită. (Sunt convins că Visconti sau Fellini, poate chiar Antonioni, citind acest scenariu, ar fi fost încântaţi să-l transpună cinematografic).

Se vorbeşte în franceză, română, rusă, italiană, germană, chiar şi latină.

Când afirmam că este un roman livresc, mă gândeam la intruziunile din Puşkin, Dante, Bürger, Goethe, Costache Negruzzi, cu  iubiri şi iubite celebre.