CORNEL PAIU: Avem fără doar şi poate, prozatori contemporani de mare forţă…

LUCIAN STROCHI: Aşa e. Simpla enumerare a unor nume îţi poate da fiori…estetici: Zaharia Stancu, Marin Preda, Ion Lăncrănjan, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu, Dumitru Radu Popescu, Constantin Ţoiu.

CORNEL PAIU: Care credeţi dvs. că este cel mai important scriitor în viaţă? Risc această întrebare, deşi ştiu că e foarte sensibil şi discutabil subiectul.

LUCIAN STROCHI: Dumitru Radu Popescu. Este un scriitor formidabil, atât în proză, cât şi în teatru. Am învăţat enorm de la el.

CORNEL PAIU: Este evident că-i admiraţi pe Eliade şi Voiculescu, a căror operă o cunoaşteţi, aş spune, în totalitate. Totuşi, vă-ntreb ce alţi scriitori români au câştigat admiraţia dvs.?

LUCIAN STROCHI: Dacă ne referim doar la proză: Mateiu Caragiale, prin Craii de Curte Veche, operă crepusculară, comparabilă cu Ghepardul lui Lampedusa; Gala Galaction pentru umanismul său, pentru profunda înţelegere a lumii, fie că e vorba de La vulturi! sau de Papucii lui Mahmud; Urmuz, pentru curajul de a se lua la trântă cu cuvintele;  Geo Bogza, pentru că a reabilitat reportajul, retransformându-l în operă literară, nu în specie ziaristică; Mihail Sadoveanu, pentru imensitate, ce include spaţiul, timpul şi câmpul lexical;  Panait Istrati, pentru nebunia apei şi a câmpiei, pentru legendele încă netescuite; Tudor Arghezi, pentru   uluitorul Cimitirul Buna Vestire care anticipează Incident la Antares al lui Erico Verissimo; Camil Petrescu, pentru înalta temperatură a frunţii, pentru modul magistral cu care şi-a descris specia, categoria  de  intelectual; Eugen Barbu, pentru Groapa, Săptămâna nebunilor şi Principele; Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, pentru noutatea expresiei, pentru eleganţa scriiturii; Constantin Ţoiu, pentru Galeria de viţă sălbatică;  Ştefan Bănulescu, pentru Iarna bărbaţilor şi celelalte povestiri şi nuvele absolut magnifice; G. Călinescu, pentru demonstraţia de forţă şi de ingeniozitate; Ion Lăncrănjan, pentru tragismul epopeic al operei şi pentru sinceritatea credinţei personajelor sale, chiar dacă această credinţă este uneori blamabilă; Zaharia Stancu pentru Desculţ, pentru Jocul cu moartea, roman picaresc unic, Pădurea nebună, pentru poemul monodic Ce mult te-am iubit, pentru Şatra; Dumitru Radu Popescu, profesor de proză pentru mai tinerii scriitori, dar şi pentru F sau Cei doi din dreptul Ţebei, Vânătoarea regală, Împăratul norilor, Paolo şi Francesca şi al treisprezecelea apostol,  Viaţa şi opera lui Tiron B, (2 volume); Fănuş Neagu pentru Îngerul a strigat şi pentru stilul său inconfundabil, cu metafore năucitoare; Petre Ispirescu pentru Tinereţe fără bătrâneţe… şi atâtea basme culese, dar şi trecute prin alambicul sufletului său.