CORNEL PAIU: Să readucem în discuţie tema vitraliilor, atinsă anterior printr-un ricoşeu reuşit. Dezvoltaţi, vă rog, mai pe larg acest gen artistic. Definiţi-l, dacă e posibil, din multiple perspective.

LUCIAN STROCHI:  Desigur vitraliul este legat de sticlă, de transparenţa şi culoarea ei. Se pare că a fost o descoperire întâmplătoare de acum vreo 7000 a ni, aşa cum crede (şi relatează) Pliniu cel bătrân (povestea cu salpetrul neguţătorilor fenicieni). Vitraliile sunt legate de catedrale, de gotic, de Evul mediu. Vitraliul este esenţial pentru o catedrală, îi irizează lumina, făcând-o spectrală, divină. Ferestrele şi rozetele sunt centrele de interes dintr-o catedrală, te obligă să priveşti în sus, unde poţi întâlni şi câte un înger, un sfânt sau chiar pe Dumnezeu. Vitraliile sunt bucăţi de sticlă colorată încastrată în aur şi apoi în plumb. La noi cele mai frumoase le întâlnim la Castelul Peleş şi la palatul culturii din Târgu-Mureş. Dar şi eu şi orice copil ne-am jucat cu vitralii. E vorba de acele uluitoare caleidoscopuri, care ne fermecau prin geometria blândă a culorilor, prin ineditul combinaţiilor cromatice. După cum tot vitralii sunt cele din Art Nouveau, realizate de Emile Gallé sau vitraliile  americanului Luis Comfort Tiffany. Dar, dincolo de Murano, care aparţine evident italienilor, aş îndrăzni să propun o inedită clasificare a artei sticlarilor, unde regină e Franţa, ea fiind creatoarea emailurilor de Limoges, a gemailurilor de la Tours şi desigur a vitraliilor. Ar mai fi şi Lalique, cu cristalele lui inimitabile, adevărate opere de artă. Dar acum trăim invazia cristalelor Swarovski…