CORNEL PAIU: Încrederea reprezintă un compus important, totdeauna, cred (de) pus la baza unei construcţii, orice ar reprezenta aceasta. Cred că cel mai trist este când construcţia se năruie, tocmai datorită trădării încrederii. Aţi acordat încrederea dvs., desigur, multora. Eu însumi mărturisesc că beneficiez de aceasta. Şi uşor, mă înspăimânt. Nu ştiu, dacă o merit, nu ştiu, dacă mă voi ridica la măsura încrederii pe care mi-o acordaţi cu atât de multă generozitate. Eu însumi am acordat încrederea mea şi, uneori, am cules roade minunate, de cele mai multe ori, dar, alteori, am cules numai poame acre şi dezamăgire. Despre bucuria încrederii răsplătite după aşteptări sau chiar dincolo de aşteptări aş vrea să-mi spuneţi în cele ce urmează, dar şi despre tristeţea trădării încrederii acordate.

LUCIAN STROCHI: Viaţa pendulează între „bucuria încrederii răsplătite” şi „tristeţea trădării încrederii acordate” ca să-ţi preiau unele formule. Forţa mea constă în faptul că nu am aşteptat o reacţie, o recompensă, un gest de recunoştinţă de la cel pe care l-am ajutat. Tatăl meu îmi spunea: „Dacă vrei să-l ajuţi pe cineva, fă-o în aşa fel încât nici el să nu ştie că l-ai ajutat”. Cred că are dreptate şi de cele mai multe ori aşa am procedat. Am fost ajutat şi eu necondiţionat în adolescenţă şi în tinereţe. Acum e firesc să fac şi eu pentru alţii ce au făcut alţii pentru mine. E o veritabilă, nobilă ştafetă. Am acordat unora încredere. Nu am confirmat-o. Nu e nicio problemă. Probabil eu am greşit în evaluare. Alteori s-au interpus factori perturbatori, care au deturnat mersul firesc al lucrurilor, o boală, un deces, o schimbare bruscă de situaţie…