N-ai obosit¹ vorbind² despre iubire,³
Statui⁴ să-nalţi iubirii⁵, ori menhire,⁶
Să cauţi chipul drag, departe de privire,⁷
Şi clipei veşnice să îi fii mire? ⁸
Minuni mai sunt⁹, pentr-o mare zidire,¹⁰
Pentru eternităţi¹¹ şi pentru fire¹²,
Sunt multe lucruri demne de smerire¹³,
Şi suflete¹⁴ ieşite din robire.¹⁵

Şi alte simţuri¹⁶ stau în adormire¹⁷
Şi multe fapte¹⁸ aşteaptă cioplire.¹⁹
Multe imagini²⁰ gata-s de roire²¹
Şi multe rugi²² mai aşteaptă sfinţire.²³
Nu căuta rubine şi safire,²⁴rubinul şi safirul sunt aceeaşi piatră
Când toţi se-aşteaptă la sfânta vestire.²⁵
Minuni mai sunt, pentr-o mare zidire…²⁶

Lucian Strochi

ANCADA  IUBIRILOR ALTERNATIVE   24

 

N-ai obosit¹ – aceasta este ultima dintre ancade. Cum lesne s-a putut constata, toate ancadele sunt poezii închinate iubirii. Au fost analizate, evocate, sugerate, trăite toate ipostazele iubirii. Şi această ultimă ancadă este realizată în monorime. E, într-un fel, un omagiu adus poeziei, rimei, ca element definitoriu pentru acest tip de poezie. Pe un alt plan, din cele 15 monorime, 11 sunt infinitive lungi. Infinitivul lung, pe lângă faptul că dă nume „obiectului”, este şi un mod durativ, implicând o mişcare, e drept „îngheţată” prin substantivizare. Cele patru substantive din monorime (menhire, mire, fire, safire) sunt legate două câte două, doi fiind, cum am spus-o în repetate rânduri, cifra perfectă a iubirii. Astfel, ca un fel de rimă îmbrăţişată, menhire şi safire sunt pietre preţioase (la figurat sau la propriu), iar mire şi fire se referă la realităţi umane, vii, speciale). Într-o altă logică formală, prin iniţială, menhire „rimează” cu mire, iar fire e conţinut în safire.  Acest  joc şi dans al formelor şi semnificaţiilor, deloc întâmplător, dar, recunosc, în multe rânduri, ascuns şi derutant, urmează, într-un fel de paralelă, sinuozităţile capricioase ale iubirii. De aici şi unele imperfecţiuni (iubirea este, prin manifestări, adesea imperfectă) pe care mi le asum. Acum, la a 24-a ancadă, e firesc ca eul liric, (ca şi eul critic) să fi obosit. Dar recunosc, oboseala e una plăcută. Nici cifra 24 nu este una întâmplătoare. 24 înseamnă două duzini (2 de 12), cifra 12 fiind o cifră de două ori perfectă pentru că este suma înmulţirii dintre 3 (cifra dumnezeirii) şi 4 (cifra perfecţiunii) şi, în plus, 12 încheie un ciclu (a se vedea de pildă ceasul, ziua, noaptea, lunile anului etc.) 24 încheie două cicluri, câte unul pentru fiecare îndrăgostit. Dar 24 este şi o progresie a lui 2: 2…4… 24 este şi o cifră magică fiind 3 x 2³, adică 3 x 8 , 8 fiind prin de trei ori alăturare, cifra lui Hristos (888), cifra timpului (e imaginea grafică a inelului lui Möbius) şi în fine, reunirea pe verticală a două cercuri. Putem afirma că 8 este şi cifra iubirii, semnul grafic al lui „doi în unu”. În fine 3, care e cifra dumnezeirii, este doar o jumătate din 8, pentru că iubirea înseamnă faptă şi dumnezeire, adică androgin.

vorbind² – cele mai multe verbe dintr-un dicţionar sunt verbele dicendi, acele verbe legate de actul vorbirii. Sunt peste 400 de asemenea verbe, deci un câmp semantic uluitor. Dintre toate a fost ales a vorbi, cap de serie sinonimică, poate şi pentru că vorbă poate fi şi cuvânt şi propoziţie şi frază, iar a vorbi înseamnă a lega vorbele între ele.

despre iubire,³ – nu ştiu de câte ori a apărut până acum în ancade şi în comentariile lor cuvântul iubire. Dar sunt convins că e vorba de o cifră impresionantă. Caragiale, scriitor genial, a vestejit şi ridiculizat cuvântul amor, şi astfel, în loc de un cuvânt de origine latină, avem, în limba română, pentru  acest nobil sentiment, două cuvinte slave: iubire şi dragoste. Există poate şi o explicaţie legată de religia  noastră ortodoxă, care are o bogată terminologie legate de sentimente, de origine slavă. În plus dintre cele trei sinonime, numai iubire este un infinitiv lung devenit substantiv.

Statui⁴ – statuia este o sculptură reprezentând o persoană, un animal, un obiect sau o idee (de obicei o alegorie) realizată în tehnica ronde-bosse. Atunci când e vorba de iubire, de obicei personajele sunt în număr de două, inducând ideea de cuplu sau statuia este o alegorie.

să-nalţi iubirii⁵, – iubirii i-au fost înălţate imnuri, ode, poeme de dragoste, cântece, temple. Am preferat formularea a înălţa statui tocmai pentru concretul, materialitatea reprezentării.

Expresia are însă şi o conotaţie negativă.

ori menhire,⁶ – menhirul este un monument megalitic (funerar sau de cult), construit din piatră neprelucrată.  Într-un fel şi menhirul este o statuie. Cuvântul menhir vine din bretonă şi înseamnă piatră lungă (men –piatră şi hir – lung).

Să cauţi chipul drag, departe de privire,⁷– vers elegant, care se referă la situaţia unei iubiri îndepărtate sau chiar imposibile. Acest vers se leagă de precedentele, îndeosebi de precedentul, într-un mod logic: înălţăm statui şi menhire tocmai pentru a nu uita.

Şi clipei veşnice să îi fii mire? ⁸ – vers ambiguu. Se referă fie la faptul că iubirea înseamnă eternitate şi eternitatea poate obosi omul, fiinţă efemeră sau dimpotrivă să iubeşti în fiecare clipă , să fii permanent un mire, să nu decazi în indiferenţă şi obişnuinţă. Întregul catren este o interogaţie retorică.

Minuni mai sunt⁹, – acest al doilea catren este un răspuns liniştitor pentru primul catren. Nimic nu s-a epuizat, tocit, nimic nu este definitiv în această lume din ce în ce mai standardizată, atâta vreme cât mai sunt minuni. Aici sunt este predicativ.

pentr-o mare zidire,¹⁰– cuvântul – cheie al ancadei, de fapt al întregului ciclu de ancade. Iubirea înseamnă zidire, împlinire.

Pentru eternităţi¹¹ –nici ceea ce pare imuabil nu este definitiv, chiar dacă aparent eternitatea ne apare ca o realitate „îngheţată”.

şi pentru fire¹², – am mai discutat despre fire. Firea este dinamicul, viul, în timp ce eternitatea înseamnă staticul.

Sunt multe lucruri demne de smerire¹³, – lucrurile se modifică, atât prin formă cât şi prin semnificaţii. Prin activitatea omului ele suferă un proces de sfinţire, dar acest lucru nu se face zgomotos, ci în linişte, ca într-o biserică.

Şi suflete¹⁴ – sufletul reprezintă esenţa imaterială (şi nemuritoare) a unei persoane sau obiect viu. Animismul atribuie suflet şi obiectelor fără viaţă (râuri, munţi). Sufletul este considerat parte integrală şi esenţială pentru conştiinţă şi personalitate, este un sinonim pentru spirit, minte, sine, psihic. Prin suflet se înţelege şi cuget, gândire, ştiinţă, inimă, sân, duh, totalitatea proceselor afective, intelective şi voluţionale ale omului, trăsătură de caracter (bun, rău), substanţă spirituală de sine stătătoare, independentă de corp (părăseşte corpul la moartea fizică a acestuia), persoană, ins, om, locuitor, viaţă, suflare, suflu, respiraţie.

ieşite din robire.¹⁵– robire înseamnă îngrădire, captivitate, sclavie, subjugare, prizonierat, lipsă de liberate. Fiind vorba de suflete în accepţia de persoane, robirea ar fi posibilă, dar, de fapt, sufletul nu poate fi rob, ci numai trupul. Un exemplu concludent ar fi mucenicii, sfinţii, martirii, eroii.

Şi alte simţuri¹⁶   – al treilea catren  se bazează pe valorile prezentului verbelor, cu sens de viitor, pe  construcţii formale, anafora şi cu sens cumulativ, şi de enumerare, multe reluat de trei ori, verbe pasive, defensive (stau, aşteaptă (de două ori), sunt gata).Verbele din rimă sunt într-un crescendo: adormire, cioplire, roire, sfinţire. Există şi o ambiguitate legată de alte: alte simţuri pot semnifica aceleaşi simţuri, dar în alte ipostaze (viitoare), dar şi o reconsiderare a simţurilor, a numărului lor. Iniţial, erau acceptate cinci simţuri (cinci este cifra actului, a ātmanului), toate legate de organele de simţ: văzul (ochiul), auzul (urechea), mirosul (nasul), gustul (limba) pipăitul (pielea, degetele, limba etc.) toate legate direct de cap, considerat drept sediu al simţurilor. Mai nou, sunt acceptate 12 simţuri ale omului legate de imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie: simţul vizual, simţul caloric, simţul gustului, simţul auzului, simţul mirosului,  simţul  verbal (al limbii), simţul tactil, simţul echilibrului, simţul gândului, simţul mişcării, simţul eului, simţul vieţii. Se pot adăuga, şi cu sens conotativ, şi alte simţuri, simţul măsurii, simţul ridicolului, bunul simţ, simţul primejdiei etc. Un celebru dicton atribuit lui Toma dˊAquino şi folosit de John Locke în teoria senzualismului (împotriva teoriei carteziene) spune: Nihil est  in intellectu quod non fuerit prius in sensu.  (Nimic nu este în minte care să nu fi fost mai întâi  prin/în simţuri). Dar Leibniz răspunde convingător: Nisi ipse intellectus. (În afară de intelectul însuşi).

stau în adormire¹⁷ – adormirea înseamnă atât un eufemism: moarte (în limbajul religios): Adormirea Maicii Domnului, cât şi cufundare în somn, dar şi băutură spirtoasă, otravă (în argou). Aici, de fapt, ca sens logic, adormirea este folosită cu  sens antonimic: deşteptare, dezmorţire, trezire

Şi multe fapte¹⁸ – prin faptă înţelegem o acţiune săvârşită conştient, un act îndeplinit de cineva, un fapt, o ispravă, un lucru, lucrare, facere. Fapta se opune vorbei, cuvântului: Acta, non verba (Fapte, nu vorbe), implică stăruinţă, dificultăţi (Ad augusta per angusta) (Pe poteci strâmte spre fapte mari), obligă, atunci când e vorba de fapte mari, la un recurs al memoriei (Ad perpetuam rei memoriam)(Spre veşnică aducere aminte a acestei fapte) – text pe inscripţiile comemorative, dar şi recunoaşterea  unor fapte reprobabile: (Me, me, adsum qui fecit) (Sunt aici, eu, cel care am săvârşit această faptă)

aşteaptă cioplire.¹⁹ – aluzie la statui, dar şi la strunjire, prelucrare, îmbunătăţire stilistică, de exprimare,  a scobi, a coji, a decoji, a educa, a săpa, a tăia, a netezi, a aşchia, a subţia, a stiliza, deprindere civilizată, politicoasă, cultivare, rafinare, cizelare. Forma negativă  (neciplit)  se referă la proasta creştere, grobianism, primitivism.

Multe imagini²⁰ – imaginea este o reflectare în conştiinţă a realităţii înconjurătoare, pe bara impresiilor primite prin simţuri, analogii, gândire. Că e aşa o dovedeşte cecitatea, care înseamnă o orbire cauzată, nu de afectarea, compromiterea organului văzului, ci de incapacitatea formării imaginilor pe creier. Dar imagine înseamnă şi reflectare artistică a realităţii prin imagini artistice prin figuri de stil (comparaţii, epitete cromatice, aliteraţii, metafore, ), o figură obţinută prin unirea punctelor  în care se întâlnesc razele de lumină, o figură, un semn, un simbol, o viziune, o vedenie, o icoană, o oglindă, un chip, o pictură, un tablou, o fotografie, o stampă, o asemănare, o iluzie, un nucleu de condensare. Toate artele se folosesc de imagini. Memoria utilizează din plin imaginile, prin procesul analeptic sau prolectic.  În sens figurat, imagine este modul cum este percepută o persoană sau o instituţie. Peste 95 la sută din informaţiile primite de creier se realizează  prin intermediul imaginilor.

gata-s de roire²¹  – prin roire se înţeleg în principal două lucruri. O mişcare agitată, aparent dezordonată a mai multor insecte sau păsări, pentru a se apăra, dar şi pentru a întemeia un cuib nou, un adăpost nou, o realitate nouă. Roirea presupune adesea şi o mişcare circulară, turbionară. Imaginile care sunt gata de roire este evident o metaforă.

Şi multe rugi²² – prin rugă se înţelege rugăminte, implorare, rugăciune, cruce, troiţă, denie, hram. Este evocat şi mediul religios, absolut necesar pentru a evoca o stare de graţie: iubirea şi poezia. Catrenul se referă şi la o evoluţie a cunoaşterii, în fiecare vers având câte un cuvânt cheie: simţuri (stadiul prim, al percepţiei), fapte, (stadiul doi, al acţiunii), imagini (activitatea creierului, imaginile artistice, opera, detaşarea de fizic, de material), ruga – ca expresie a credinţei, o încununare a poeziei, iubirii, a sensului ascensional, transcendental).

mai aşteaptă sfinţire.²³ – prin sfinţire înţelegem a efectua un ritual prin care se conferă unor obiecte un caracter sacru, dar şi a trece pe cineva în rândul sfinţilor (a canoniza). Alte accepţii: a hirotonisi, a respecta, a venera, a slăvi,  a consacra, a consfinţi, a târnosi, a înmieresma, a parfuma, a beatifica etc. Aparent antinomice, prin mişcare metafizică (ruga înseamnă ascensional, centrifug şi apoi centripet), sfinţire înseamnă întâi centripet şi apoi centrifug), în realitate cele două se împletesc în poezie şi în iubire. Poezia este o rugă, iubirea este o sfinţire şi invers. Mereu acelaşi obsedant „doi în unu”.

Nu căuta rubine şi safire,²⁴– ne-am mai întâlnit cu rubinul în interpretarea ancadelor. Primul vers al distihului cere cititorului să renunţe la căutarea diferenţelor   şi să descifreze esenţele:  rubinul şi safirul sunt de fapt aceeaşi piatră, semipreţioasă, varietăţi de corindon, doar culorile sunt complementare şi fundamentale (roşul şi verdele), a treia culoare fundamentală (albastrul fiind rezervat cerului) lipsind.

Când toţi se-aşteaptă la sfânta vestire.²⁵ – sfânta vestire este de fapt Buna Vestire (Evanghelismos – în greacă, Blagoveştenie – în slavă). Se sărbătoreşte pe 25 martie, cu exact nouă luni înainte de naşterea Domnului, de Crăciun. Îndemnul este acela de a descoperi valorile supreme: poezia, iubirea, într-un cuvânt – Cuvântul. Versul e criptic şi aşa trebuie să rămână.

Minuni mai sunt, pentr-o mare zidire…²⁶  – ultimul cuvânt al ancadelor este zidire. Zidire este un cuvânt extrem de încăpător: construcţie, clădire, edificiu, creaţie săvârşită de Dumnezeu, creatură, făptură fiinţă, durare, înălţare, casă, imobil, fundare, întemeiere, creare, facere.

Zidire este un cuvânt cu adevărat miraculos. Ca litere, Z este iniţiala lui Zeus, D a lui Dumnezeu, I reprezentă stâlpii universului legând lumea precreştină, mitică de cea creştină, a lui Dumnezeu, iar E este litera care leagă, printr-o verticală, cele trei linii ale universului uman: subterana, faţa pământului şi cerul. Dar zidire începe cu un îndemn la rostire: ZI (spune, în vocativ), după cum ZI este şi o unitate de timp esenţială.  Dar cel mai important lucru este că zidire, leagă acest ultim vers de primele versuri ale primei ancade, de cuvintele-cheie ale primului catren:   navă,   insulă , cetate de-aur,  grădină  toate fiind „zidiri”. Dar marea zidire este şi o minune a lumii, Marele Zid Chinezesc, singura zidire umană care se vede din cosmos. Sau poate marea zidire este Creaţia Domnului, (numit şi Atoateziditorul) şi, prin epură, construcţia unei cărţi cum este Ancadierul.