CORNEL PAIU:  Am avut şi încă avem mahalale foarte cunoscute, chiar celebre, datorită prezenţei lor în literatură. Care dintre acestea au o rezonanţă aparte pentru dvs., ca filolog-scriitor, critic literar şi de artă?

LUCIAN STROCHI: Mahalaua înseamnă periferie, cartier mărginaş, suburbie, maidan. E un cuvânt cu o încărcătură negativă: limbaj de mahala, mahalagioaică, mahalagism etc. Prin extensie, mahala înseamnă ceva legat de vulgar, de grosolan. Mahalaua are însă farmecul ei. Aici se cultivă caractere, spiritul de justiţie se aplică aici mult mai acut, există, paradoxal, o solidaritate umană mai mare, dar şi o nevoie de lideri reală. Cunosc destule mahalale, în primul rând prin literatură. Eugen Barbu reuşeşte să facă din „groapă” un teritoriu unic, un fel de Macondo. Peltz scrie un admirabil roman Foc în Hanul cu tei. G.M. Zamfirescu scrie Maidanul cu dragoste. I. M. Sadoveanu are un roman admirabil, pe care l-ar invidia oricine: Sfârşit de veac în Bucureşti. Mircea Eliade scrie pagini admirabile despre anumite zone ale Capitalei: Pe strada Mântuleasa, La ţigănci. Asta ca să ne referim doar la Bucureşti. Dar mahalaua înseamnă în primul rând un spirit gregar: oamenii trăiesc în colonii, au cam aceleaşi profesii, aceleaşi preocupări, acelaşi cod de legi, scrise şi nescrise. Se vorbeşte într-un fel de argou, eşti acceptat greu în mahala, de parcă mahalaua ar asigura automat o castă. Mahalaua a produs multe valori autentice, sportivi, cântăreţi de muzică populară, excelenţi instrumentişti. Mahalaua are şi un rol terapeutic, legând satul de oraş, aparţinând deopotrivă celor două entităţi. Desigur, în mahala se trăieşte mai aprig, mai rapid, mai crâncen. Cuţitul se vede mai des în mâna unui om decât pe masă. Sunt mahalale celebre, alintate cu diminutive: Brăiliţa, Craioviţa, sau cu o identitate de necontestat: Ferentari, Griviţa, Dămăroaia, Mărăţei. Unele mahalale, vechi de secole au devenit acum centrale, şi-au pierdut identitatea primară. Matteo Bartoli are o teoria a sa, teoria ariilor laterale. El spune că periferia e mai conservatoare, mai ales în ceea ce priveşte limbajul. Eu spun că şi obiceiurile, cutumele, ritualurile sunt mai bine păstrate în mahala. Cu alte cuvinte mahalaua este mai profundă decât centrul, superficial şi artificial adesea. N-aş vrea să aduc un elogiu necondiţionat mahalalei, dar cred în vitalitatea şi valoarea ei, surprinzătoare uneori. Şi mai e ceva: provincia e considerată de unii o mahala uriaşă.