CORNEL PAIU: De fapt, stau şi mă-ntreb, poţi oare să te-afirmi cu adevărat demolând un Eminescu, un Creangă, un Sadoveanu, un Nichita, un Sorescu, un Arghezi etc. etc.? Undeva, nu vi se pare, că aceştia au comis, pur şi simplu, un act de trădare, crimă de lezmajestate, un sacrilegiu?

LUCIAN STROCHI: Păcatul setei de celebritate este până la un punct unul omenesc. Dar să dai foc unui templu pentru a deveni celebru cum a încercat un grec în Antichitate, e cam mult. Să-i luăm în discuţie pe cei şase. Eminescu a fost atacat încă din timpul vieţii cu o violenţă patologică. I se reproşa totul de la stricăciunea limbii, până la folosirea exagerată, până la saturaţie a figurilor de stil, de la naţionalismul şi conservatorismul său până la misoginism, de la cultura aproximativă până la faptul că a cultivat şi specii minore, de la faptul că nu are o operă vastă până la nefinalizarea unor proiecte. A fost acuzat până şi de boala sa, deşi se ştia că era vorba de o moştenire genetică, ereditară. I s-a reproşat lui Eminescu că a distrus cultura română lipsind-o de un spirit novator, occidental, că nu a mai permis afirmarea altor valori autentice, că a creat un  subcurent minor care s-ar numi eminescianismul. Niciuna dintre acuze nu rezistă chiar la o analiză superficială. Creangă a fost considerat un scriitor ţăran, destul de incult, care a fost influenţat peste limite permise de Fraţii Grimm (vezi Capra cu trei iezi şi Povestea lui Arap Alb), că este vulgar şi chiar pornografic (v. poveştile „corozive”). Mihail Sadoveanu e acuzat pentru activitatea sa socială şi politică şi pentru compromisuri (dar Mitrea Cocor şi alte câteva scrieri nu acoperă nici unu la sută din totalitatea operei!), Nichita Stănescu e şi el un stricător de limbă, un siluitor de metafore (culmea, e atacat violent şi de un poet onorabil precum Ion Caraion!), iar lui Sorescu i s-a reproşat compromisul social, el acceptând să fie la un moment dat ministrul culturii. Şi acum să vedem cine sunt cei şase: Mihai Eminescu duce limba română pe culm încă neatinse: la o sută cincizeci de ani distanţă, noi vorbim acum tot limba lui Eminescu (în cel mai bun caz!); este ultimul mare romantic european; este un poet cosmic cu formulări unice; are intuiţii poetice şi ştiinţifice4 uluitoare (vezi cel puţin La Steaua şi Luceafărul!), Creangă e unul din primii cinci-şase umorişti ai lumii, Mihail Sadoveanu a dat câteva capodopere ale literaturii române, a epuizat o specie epică (cine mai are curajul să scrie un roman istoric după Mihail Sadoveanu), e revendicat precum Homer de mai multe geografii lirice româneşti: Nichita Stănescu reinventează limba română, descoperind necuvintele şi îngropând elegant gramatica tradiţională, promovând o sensibilitate nouă, metafizică şi noi sintagme şi diateze. Marin Sorescu are marele păcat că a încercat şi a reuşit uneori să ne facă mai deştepţi. A redescoperit oul lui Columb şi teatrul său este de o modernitatea dezarmantă. Arghezi a fost acuzat de tot ce poate fi acuzat cineva (în Evul Mediu ar fi fost ars pe rug ca eretic). Dar Arghezi e unul dintre cei mai mari poeţi din secolul XX! Şi nu o spun eu, o spun străinii! Am mai fost atacaţi Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Caragiale, Mircea Eliade, Emil Cioran, G. Călinescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat – Bengescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga… Dacă mă gândesc mai bine, nu a cam scăpat nimeni…