CORNEL PAIU: Au căzut vreodată toţi criticii de acord asupra valorii sau nonvalorii unei/ unor opere?

LUCIAN STROCHI: Din câte ştiu, nu. Deşi, în unele cazuri, Eminescu de pildă, aproape toţi au fost de acord cu măreţia şi unicitatea creaţiei sale.

CORNEL PAIU: Oare disputa pro şi contra nu face tot deliciul actului critic?

LUCIAN STROCHI:  Am să-ţi dau un exemplu personal: prima mea carte, Penultima partidă de zaruri, a avut nu mai puţin de 36 de cronici. Ei bine, nu a existat o unitate de vederi asupra celor 24 de povestiri din volum. Unele povestiri, lăudate de unii critice, era privite cu rezerve de alţii. Pentru o aceeaşi operă, am fost comparat cu Massimo Bontempelli şi cu… Creangă. De altfel, creaţia mea, atât cea poetică, cât şi cea în proză, a permis asocierea mea cu familii de spirite extrem de diferite, de la Mihai Moxa la Nichita Stănescu, de la Jorge Luis Borges la Agârbiceanu, de la Petrarca la Lucian Blaga, de la Dino Buzzatti la Ismail Kadare. Asta spune câte ceva despre diversitatea scrierilor mele, dar şi despre faptul că actul critic e unul creativ, eminamente subiectiv.