Unde ajung, nimeni nu poate-ajunge,²
Şi, dacă vreau, şi-un munte pot străpunge,³
Pot merge peste câmp, livezi, păşune,
Pot trece peste lacuri ori genune.⁴
Mă pierd, când trec printre păduri,⁵
Şi sunt adesea cântat de trubaduri.⁶
Sunt respectat şi plopii-mi dau onorul,⁷
Prin mine, vremea-şi trece lin fuiorul.⁸

 

Nu-i aspru vânt, vrăjmaş, să mă spulbere
Şi – adesea – s numit „drum fără pulbere”.⁹
Mă bucură urma de om, picior gol,
Opincă, pantof, amprentă în nămol.¹⁰
Duc omul grăbit spre cele patru zări
Şi-i cer ca preţ doar câteva încălţări.¹¹
Acum sunt drept, călcat de mii de roţi ¹²
Şi căutat de viteziştii netoţi.¹³  

 

Mai ieri, mereu era o întâmplare:¹⁴
Erau vestiţi tâlhari la drumul mare
Ce jefuiau în voie diligenţe
Şi pentru nimeni nu aveau clemenţe.¹⁵

 

 

Erau apoi şi despletitele poteci,
Tivite cu porumb, cu maci, cu dovleci.¹⁶
Dacă-aş putea să îţi şoptesc tot ce-am văzut,
Nu mi-ar ajunge timpul, de la început.¹⁷

 

ÎNCHINARE
Să vă mai spun, de nu v-am spus cumva:
Nu credeţi în cetăţi de mucava.¹⁸
Şi vă mai spun, de preţ, încă ceva:¹⁹
Ca drum, duc, totdeauna, undeva.²⁰

Lucian Strochi

Balada drumului care duce undeva¹ 6

–această baladă are o istorie destul de ciudată. Văzusem un film gruzin în care un personaj a rostit o lapalisadă: „fiecare drum trebuie să ducă undeva.” Am receptat enunţul ca venind din încăpăţânarea drumului care vrea neapărat să aibă un destin. Aşadar se personificase. Balada e bazată tocmai pe această personificare, transformându-se într-un fel de fabulă.

Unde ajung, nimeni nu poate-ajunge,²-versurile sunt voit banale, dar care adevăruri ultime nu sunt banale? Drumul este inepuizabil, pătrunde oriunde, chiar acolo unde omul nu a ajuns încă.

Şi, dacă vreau, şi-un munte pot străpunge,³ –chiar dacă pentru asta trebuie să ceară ajutorul apei (defileu) sau al omului (tunele, viaducte).

Pot merge peste câmp, livezi, păşune,

Pot trece peste lacuri ori genune.⁴-adaptabilitatea drumului e formidabilă. Nimic nu-l poate opri, depăşind astfel apa şi focul.

      Mă pierd, când trec printre păduri,⁵– drumul devine cărare, potecă şi pădurea fiind un perfect labirint, drumul ne poate rătăci.

Şi sunt adesea cântat de trubaduri.⁶ – frumuseţea drumului, a călătoriei, romantismul unei plimbări, pericolul, ineditul –toate acestea au devenit, dacă nu teme, măcar motive literare persistente, importante. Ce este Odiseea altceva decât o călătorie?

Sunt respectat şi plopii-mi dau onorul,⁷ – autoironie sau poate un puseu de orgoliu.

Prin mine, vremea-şi trece lin fuiorul.⁸– o uşoară melancolie, reflex al temei „deşertăciunea deşertăciunilor”.

Nu-i aspru vânt, vrăjmaş, să mă spulbere

Şi – adesea – s numit „drum fără pulbere”.⁹ –din nou orgoliul drumului care se proclamă cuceritor, descoperitor. Sintagma drum fără pulbere se referă la un fluviu sau râu adică un drum de apă. De altfel Petre Dumitriu are un roman cu acest titlu.

Mă bucură urma de om, picior gol,

Opincă, pantof, amprentă în nămol.¹⁰ –drumul personificat se umanizează, fraternizează cu omul, e democrat, acceptând să  fie călcat în picioare de oricine.

Duc omul grăbit spre cele patru zări

Şi-i cer ca preţ doar câteva încălţări.¹¹ –aluzie la situaţia din basm unde eroul toceşte şi schimbă câteva încălţări. Metaforă pentru un drum foarte lung.

Acum sunt drept, călcat de mii de roţi ¹²– drumul devine nostalgic, amintindu-şi de faptul că nu cu multă vreme semăna cu un râu, având curbe (meandre). Acum drumurile sunt rectilinii, efect al civilizaţiei.

Şi căutat de viteziştii netoţi.¹³   – aluzie la motociclişti sau la automobiliştii care depăşesc cu mult viteza legală, plătind de multe ori această imprudenţă cu viaţa.

Mai ieri, mereu era o întâmplare:¹⁴ –nostalgia continuă. Acum drumul, autostrada nu-ţi mai oferă nicio surpriză. Cândva, drumul era plin de fapte, majoritatea neprevăzute.

Erau vestiţi tâlhari la drumul mare

Ce jefuiau în voie diligenţe

Şi pentru nimeni nu aveau clemenţe.¹⁵ –aluzie la atacul diligenţelor, poştalioanelor, trăsurilor.

Erau apoi şi despletitele poteci, 

Tivite cu porumb, cu maci, cu dovleci.¹⁶ – e vorba evident de potecile din lanuri sau de lângă ele.

Dacă-aş putea să îţi şoptesc tot ce-am văzut,

Nu mi-ar ajunge timpul, de la început.¹⁷– uşoară aluzie erotică, multe drumuri fiind numite de îndrăgostiţi drumuri ale fericirii.

Să vă mai spun, de nu v-am spus cumva: 

Nu credeţi în cetăţi de mucava.¹⁸ – închinarea ne plasează în istorie, pe timpul Ecaterinei cea Mare, când potemkin i-a „aranjat” o călătorie fastuoasă, „bordând” drumul împărătesei cu sate şi oraşe de butaforie, de mucava. De aici şi expresia „satele lui potemkin”. Dar e o aluzie şi la vizite mai recente ale unor conducători pentru care se cosmetizau drumurile, de la asfaltare, la vopsitul pomilor în verde şi a caselor în alb.

Şi vă mai spun, de preţ, încă ceva:¹⁹  – drumul simte sfârşitul său şi ţine să se despartă de călătorul cititor încredinţându-i o taină.

Ca drum, duc, totdeauna, undeva.²⁰ – acest vers este şi banal şi semnificativ. Finalitatea drumului ţine de evidenţă. Dar îndemnul „Urmează-ţi calea!” este un îndemn la un traseu iniţiatic, moral şi existenţial.