M-am născut la ţară, între cai şi boi,¹
Pacea mi-a găsisem, între câini şi oi,²
La margini de livadă sădisem păpuşoi,
Credeam c-am scăpat de griji şi de nevoi.³
Apoi căzură, grele, peste sat ploi
Şi peste toate, veniră ape puhoi…⁴
Cerul arăta mereu ca un buboi,⁵
Un lac adânc se pripăşise prin zăvoi.⁶

 

Ziua a fost lumină blândă mai apoi.
Dar, brusc aflarăm: ţara ne voia eroi,⁷
Cu toţii urma să mergem la război,
Cu patria-n inimi, cu pasul vioi.⁸
În lume-apăruse mare tărăboi
Şi nimeni nu voise să dea-napoi,⁹
Aşa că am intrat cu fraţii în convoi,
Şi anevoie ne târârăm prin noroi.¹⁰

 

Apoi s-a întâmplat: cred că era-ntr-o joi,¹¹
O schijă rătăcită-n piept, mi-a fost altoi,¹²
M-a luat pe sus, ca bradul un ţăpoi,¹³
Şi sânge roşu îmi curgea şuvoi.¹⁴
Căzusem lângă un proaspăt muşuroi,
Şi-am mai văzut o mână de trifoi…¹⁵
Cumplită-era durerea, vroiam să mă jupoi,
Apoi m-am potolit şi-am devenit moroi.¹⁶

 

ÎNCHINARE

În vale îmi pare că aud cimpoi¹⁷
Şi-mi văd soldaţii răspândiţi ca un roi.¹⁸
Trădători, la noapte vin să vă despoi¹⁹
Şi-n viaţă şi-n vise vă voi fi strigoi.²⁰

Lucian Strochi

Balada celui plecat la război 7 

 

M-am născut la ţară, între cai şi boi,¹ – după cum lesne se va observa această baladă este realizată cu monorimă. De aici şi impresia generală a baladei: litanie, cântec trist, monodie. Eul liric devenit eu narativ este de esenţă rurală, născut între animale, trăind într-o atmosferă patriarhală.

Pacea mi-a găsisem, între câini şi oi,²– pacea este una biblică sau mioritică, animalele cele mai dragi omului, calul, boul, câinele şi oaia fiindu-i alături acestuia de la începuturi.

La margini de livadă sădisem păpuşoi,

Credeam c-am scăpat de griji şi de nevoi.³ – se sugerează marile ritualuri: după creşterea animalelor, agricultura.

Apoi căzură, grele, peste sat ploi 

Şi peste toate, veniră ape puhoi…⁴– această pace este anulată de stihiile naturii, în primul rând de apă.

Cerul arăta mereu ca un buboi,⁵ – atmosfera e una apocaliptică.

Un lac adânc se pripăşise prin zăvoi.⁶– se sugerează inundaţii catastrofale.

Ziua a fost lumină blândă mai apoi.  – natura  revine la vremuri de pace, prin lumină, cea care leagă umanul de divin, divinul de natură.

Dar, brusc aflarăm: ţara ne voia eroi,⁷  – dar pacea din natură e anulată brutal de războiul dintre seminţii.

Cu toţii urma să mergem la război,

Cu patria-n inimi, cu pasul vioi.⁸– starea de război e una de falsă voioşie, de eroism, de patriotism afişat, declamat, retoric.

În lume-apăruse mare tărăboi

Şi nimeni nu voise să dea-napoi,⁹ – cauza războiului e tocmai mândria prostească, ambiţia meschină, idealurile mărunte. Explicaţia e cam simplistă, dar să nu uităm că ea aparţine unui fiu de ţăran, nedeprins cu „arta” războiului.

Aşa că am intrat cu fraţii în convoi,

Şi anevoie ne târârăm prin noroi.¹⁰– e sugerată aici starea  de turmă, admirabil sugerată în scrierile lui Camil Petrescu (Ciclul morţii).

Apoi s-a întâmplat: cred că era-ntr-o joi,¹¹– această amnezie sugerează îndepărtarea de prezent care poate fi şi din cauza morţii.

O schijă rătăcită-n piept, mi-a fost altoi,¹²– rănirea şi apoi moartea sunt  văzute de erou ca fiind ca fiind ceva firesc o altă viaţă, altoiul sugerând şi o altă viaţă, dincolo de moarte.

M-a luat pe sus, ca bradul un ţăpoi,¹³– fundamental legat de natură, eroul se identifică cu un brad, aşa cum se întâmplă de altfel frecvent în folclorul nostru.

Şi sânge roşu îmi curgea şuvoi.¹⁴– hiperbolă augmentativă, care se leagă de apă, de inundaţii de stihiile dezlănţuite. Ceea ce era colectiv în inundaţii, devine acum un accident individual.

Căzusem lângă un proaspăt muşuroi,

Şi-am mai văzut o mână de trifoi…¹⁵– ultimele imagini pe care le vede muribundul sunt imagini ale vieţii.

Cumplită-era durerea, vroiam să mă jupoi,

Apoi m-am potolit şi-am devenit moroi.¹⁶– după un moment de durere paroxistică, urmează liniştea. Dar nu mai e pacea senină de la începuturi, ci o schimbare de registru, eroul continuând să trăiască, dar ca strigoi.

În vale îmi pare că aud cimpoi¹⁷  – moartea e însoţită la unele popoare de sunetele triste, de tânguire ale cimpoiului.

Şi-mi văd soldaţii răspândiţi ca un roi.¹⁸  – imaginea muşuroiului devine prin hiperbolizare imaginea unei   armate. O armată celestă, a zburătoarelor, a albinelor grupate în roi. Aceeaşi viermuire, dar alte straturi.

Trădători, la noapte vin să vă despoi¹⁹   – acest penultim vers conţinând şi un vocativ, iese din tiparele metrice. Nu mai interesează acum armonia, ci dimpotrivă, dizarmonia. Răzbunarea moroiului e cumplită. Nu el va fi cel gol, ci goi vor fi aceia care l-au trădat.

Şi-n viaţă şi-n vise vă voi fi strigoi.²⁰ –  se remarcă aliteraţia lui v şi  a lui i. prima, consoana v , imită vântul, vuietul, vijelia stihia naturii; vocala i este expresia pură a ţipătului.

Această baladă ilustrează convingător afirmaţia că balada este o specie literară aflată la intersecţia a trei genuri: epic, liric şi dramatic.