N-am fost frumos, dar am iubit frumoase,²
Cu sâni divini, cu piele de mătase,³
Cu ele poţi îmbogăţi iconostase,⁴
Timide şi tăcute, ţâfnoase sau focoase,⁵
Beam fine băuturi spirtoase⁶
Sau vin liturgic de la parastase.⁷
Da, ne iubeam păgân, până la oase,
Din când în când, strigam învinşi: Cristoase!⁸
Iubiri din toată lumea cercetam, atlase,⁹
Ca iedera, ca prin inel de trase,¹⁰
Cu sânii mirosind a chiparoase,¹¹
Ne cuceream cam de la ora şase,¹²
Erau negrese, albe, alte rase,¹³
Femei ispite sau femei retrase;¹⁴
Ne-mpiedicam în haine jos rămase:¹⁵
N-am fost frumos, dar am iubit frumoase,¹⁶
Brune năvalnice, blonde distrase,¹⁷
Veneau în porturi, cu luxoase vase,¹⁸
Pe ţărm era miros de mosc şi răşinoase,¹⁹
Şi barurile pline de ţâţoase;²⁰

Cu ele nu-ţi trăgeai ponoase,
Se dăruiau şi nu doreau să te descoase…²¹
Da, ne iubeam în paturi vechi şi roase:²²
N-am fost frumos; dar am iubit frumoase.²³

 

ÎNCHINARE
Erau femei lumină, zvelte, norocoase,²⁴
Cu mari averi, palate-n loc de case,²⁵
Dar, timpul suspinând, vrea să mă lase:²⁶
Da, viu am fost şi am iubit frumoase.²⁷

Lucian Strochi

Balada femeilor frumoase pe care le-am iubit cândva¹ 8 

Prin titlu, dar şi prin evocarea iubirii, această baladă ne aminteşte în primul rând de balada lui François Villon „Balada doamnelor de altă dată.” Sunt, între cele două balade, câteva note comune peste care nu se poate trece. În primul rând, e vorba de o „enumerare” a iubitelor. În al doilea rând, această enumerare nu se face pentru aproba „virilitatea” eroului, ci într-o evocare plină de nostalgii şi de regrete. În al treilea rând, e vorba de forţa formidabilă a refrenului, (aici, al doilea vers, reluat ulterior de două ori, fiind cheia întregii balade).

N-am fost frumos, dar am iubit frumoase,²– acest vers este interesant, mnemotehnic şi profund, conţinând şi o uşoară contrazicere, dar adversativul apropie, nu disjunge, nu distruge.

Cu sâni divini, cu piele de mătase,³ –există însă şi o deosebire esenţială între balada lui Villon şi aceasta. Aici iubitele nu sunt individualizate, nu sunt nominalizate, plutind într-un plural neutru. Se remarcă şi o tehnică a perifrazei, iubita fiind ocrotită, protejată parcă de priviri indiscrete. „Sânii divini”, „piele de mătase” nu spun nimic concret, rămânând într-un abstract care are (totuşi!) meritul de a descătuşa imaginarul erotic.

Cu ele poţi îmbogăţi iconostase,⁴ –aluzie poate şi la donna angelicata

Timide şi tăcute, ţâfnoase sau focoase,⁵– iubitele se contrazic, ele sunt puse într-o opoziţie dinamică, sunt aproape antonimice.

Beam fine băuturi spirtoase⁶ –iluzia vine şi din drog sau acesta poate fi pretextul impreciziei.

Sau vin liturgic de la parastase.⁷ –până şi băuturile par antinomice.

Da, ne iubeam păgân, până la oase,

Din când în când, strigam învinşi: Christoase!⁸ – aceeaşi antinomie, de data aceasta  între păgân şi creştin. Interesant, e vorba de o iubire paroxistică, totală: o iubire carnală, până la oase (într-un alt poem, poetul îi cere iubitei „să ne sunăm schelete”), dar şi de o iubire divină, invocarea lui Christos având tocmai rolul de a sacraliza iubirea, dar şi de a descătuşa energiile.

Iubiri din toată lumea cercetam, atlase,⁹ –iubitul, naratorul procedează metodic ca un adevărat cuceritor. Fiecare iubire înseamnă un teritoriu întâi necunoscut şi apoi cucerit. Eroul este un don Juan trăind drama acestuia. Iubeşte femei, dar nu iubeşte femeia.

Ca iedera, ca prin inel de trase,¹⁰ –aluzii culturale, mitologice. E evocată iubirea dintre stejar şi iederă, precum şi proba inelului, prezentă ăn basme, dar şi în spectacole.

Cu sânii mirosind a chiparoase,¹¹– dacă „sânii” erau la începutul baladei nedeterminaţi, dar divini, acum, ei pot fi percepuţi şi prin simţul olfactiv, aproape sinestezic.

Ne cuceream cam de la ora şase,¹²–dacă era cinci e ora ceaiului, a întâlnirilor, şase e ora iubirii. Cifra şase simbolizează şi posibilităţile de reprezentare ale eului.

Erau negrese, albe, alte rase,¹³ –această enumerare, extrem de violentă imagistic, este, indirect, şi un elogiu adus frumuseţii femeii.

Femei ispite sau femei retrase;¹⁴ –iubirea nu cunoaşte nici reţete, nici tipuri, nici un unic comportament. O femeie retrasă poate avea mai mult mister, o femeie ispită poate fi agreată de un anume tip de bărbaţi.

Ne-mpiedicam în haine jos rămase:¹⁵ –imagine plastică, uşor comică, sugerând însă nerăbdarea, dar şi dăruirea totală, nuditatea.

N-am fost frumos, dar am iubit frumoase,¹⁶– iubitul sugerează că nu frumuseţea fizică este esenţială într-o iubire, ci acel mister pe care îl emană un bărbat sau o femeie. Un scriitor (Matei Călinescu) spunea că „bărbatul are geniul posesiunii, femeile pe cel al receptivităţii”. Femeia, mult mai intuitivă, decât bărbatul, vede şi frumuseţea ascunsă.

Brune năvalnice, blonde distrase,¹⁷– o uşoară ironie, îndreptată împotriva clasificărilor şi standardizărilor. La urma urmelor, o brunetă poate fi distrasă, visătoare, iar o blondă, o bombă sexy.

Veneau în porturi, cu luxoase vase,¹⁸– sunt cucerite şi alte teritorii, alte arealuri. Femei care vin din Orient, din ţări misterioase, aducând cu ele erotism şi exotism.

Pe ţărm era miros de mosc şi răşinoase,¹⁹– mirosul de mosc şi de răşinoase (poate de cedru, poate de chiparos) contribuie la acel caleidoscop al simţirilor specific unei lume atât de dinamice cum e cea a porturilor.

Şi barurile pline de ţâţoase;²⁰ –barurile sunt şi ele pline de femei atrăgătoare, unele având ca „stindard” sânii imenşi şi goi.

Cu ele nu-ţi trăgeai ponoase,

Se dăruiau şi nu doreau să te descoase…²¹– un elogiu tandru adus şi acestor femeii, care nu-şi doresc decât o clipă de dragoste şi de noroc.

Da, ne iubeam în paturi vechi şi roase:²² –aluzie la „azilurile dragostei” acele hoteluri care închiriază camera cu ora, nu cu ziua.

N-am fost frumos; dar am iubit frumoase.²³ –versul laitmotiv pregăteşte contrapunctic, o ultimă enumerare, sugerând o iubire imposibilă.

Erau femei lumină, zvelte, norocoase,²⁴ –elogiu adus femeilor în general, identificate cu lumina, cu fericirea, cu bucuria.

Cu mari averi, palate-n loc de case,²⁵– ca în basme, fata trebuia să fie de neam ales, de împărat. De fapt aici e vorba şi de o proiecţie finală, apoteotică.

Dar, timpul suspinând, vrea să mă lase:²⁶– vers uşor ambiguu, sugerând o moarte apropiată şi faptul că viaţa eroului a fost  o succesiune de iubiri frumoase.

Da, viu am fost şi am iubit frumoase.²⁷– e un vers epitaf care închide şi deschide o lume.

Şi această baladă a fost scrisă în monorimă, sugerându-se curgerea lentă, imprevizibilă. Forţa amintirii trece însă peste aspectul formal…

Şi o mărturisire de autor, nu de critic: personal, consider această baladă ca fiind una dintre cele mai frumoase.