Am uitat că dintr-o ghindă m-am născut²
Şi că însuşi timpul mi-a fost tandru scut³
Şi a crescut pe trupu-mi ca o coajă⁴
O scoarţă ce-aduna mituri şi vrajă.⁵
Cu fulgerul ades mă luam la trântă,⁶
Mereu s-a ales cu creanga-i albă, frântă.⁷
Din crengi anume, meşterii făcură,
Un tulnic ce un tunet purta-n gură.⁸

La poale-mi se-nfruntau ciudate fiare,⁹
Mă năpădeau cu sutele mioare,¹⁰
Spre mine îşi făcură drum mistreţii,¹¹
Şi ploaia-mi dăruia, plocon, bureţii.¹²
Cântări de păsări  mi se strângeau duium,¹³
Căci nu le-am cerut, nicicând, cumva uium,¹⁴
Iar toamna, frunzele căzute-s rune¹⁵
Şi-n mine vântul îşi acordă strune.¹⁶

 

Creşteam frumos, demn, la margini de păduri.¹⁷
Cu versuri ne cinstiră bravi trubaduri.¹⁸
Dar s-a făcut  ca într-o dimineaţă.
Când se lăsase pe pământ grea ceaţă ¹⁹
 

S-aud strigăt de spaimă  de secure.²⁰
Era ceva ce lemnul nu poate să îndure
În jur şi codrul a-nceput să fiarbă,
Iar eu m-am prăbuşit cu fruntea-n iarbă.²¹

 

ÎNCHINARE

L-am blestemat pe furul tăcut şi laş.²²
Apoi mi-am zis: „De voi veni la oraş,
Din trupul meu, noi pagini vor apare.²³
Scrieţi  şi despre gorunul cel mare.”²⁴

  Lucian Strochi

Balada gorunului cel mare¹ 9

 ¹–primul contact cu gorunul s-a produs livresc, citind, copil fiind, poemul cu acest titlu de Lucian Blaga. A doua întâlnire cu gorunul s-a produs peste vreo doi ani, când am ajuns la Gorunul lui Horea. Mi s-a părut impresionant, copleşitor, un martor viu al istoriei noastre, legat de două momente importante, momentul Horea şi momentul Avram Iancu. Apoi, tainic, am aflat despre un tulnic care scotea sunete incredibile că ar fi fost făcut „din lemn de gorun trăsnit”. Nu ştiu dacă era adevărat, dar cred că lucrurile trebuie înconjurate de o aură de mister. Am aflat apoi că gorunul este un soi de stejar, care, alături de brad, este un arbore fundamental al românilor.

Am uitat că dintr-o ghindă m-am născut²– balada e construită şi de această dată pe o personificare, o spovedanie a copacului.

Şi că însuşi timpul mi-a fost tandru scut³ –se sugerează vechimea multiseculară a unui asemenea arbore. Versul e izbutit, sugestiv.

Şi a crescut pe trupu-mi ca o coajă⁴ –adesea am concretizat timpul, refuzând să-l cred doar o abstracţie. Timpul e viu, năpârleşte, creşte, moare, învie.

O scoarţă ce-aduna mituri şi vrajă.⁵ –aluzie la răboj, dar şi la semnele de pe trunchiurile copacilor, unele indicând drumul corect. Sau poate e vorba şi de scorbură, acolo unde se ţes mituri şi vrăji.

Cu fulgerul ades mă luam la trântă,⁶  -aluzie la povestea de mai sus. Gorunul trăsnit devine un „arbore de rezonanţă”.

Mereu s-a ales cu creanga-i albă, frântă.⁷ –gorunul e atât de puternic încât luîndu-se la trântă cu fulgerul, îl învinge.

Din crengi anume, meşterii făcură,

Un tulnic ce un tunet purta-n gură.⁸– din nou aluzie la copacul trăsnit din care se fac cele mai bune instrumente muzicale.

La poale-mi se-nfruntau ciudate fiare,⁹ – cu acest vers gorunul devine un axis mundi, un adăpost, un reper pentru oameni şi animale.

Mă năpădeau cu sutele mioare,¹⁰– instinctiv oamenii şi animalele se adăpostesc de ploaie şi de furtună sub copaci, chiar dacă îşi pun viaţa în pericol.

Spre mine îşi făcură drum mistreţii,¹¹ –gorunul este „cercetat” de mistreţi pentru că ghinda este fructul preferat al lor.

Şi ploaia-mi dăruia, plocon, bureţii.¹² – gorunul devine o întreagă lume, un corn al abundenţei.

Cântări de păsări  mi se strângeau duium,¹³ –păsările îşi aleg şi ele cel mai comod adăpost şi culcuş în arbori, deci şi în gorun, acesta oferindu-le şi protecţie.

Căci nu le-am cerut, nicicând, cumva uium,¹⁴ –gorunul este o gazdă ideală, necerând nimic pentru găzduire.

Iar toamna, frunzele căzute-s rune¹⁵ – cu acest vers intrăm în mit, în poveste, în simboluri.

Şi-n mine vântul îşi acordă strune.¹⁶ –copacul este un filtru pentru vânt, torcându-i firele, acordându-le într-un cântec al materiei.

Creşteam frumos, demn, la margini de păduri.¹⁷  -este singurul vers în care gorunul se mândreşte cu aspectul său fizic şi „moral”.

Cu versuri ne cinstiră bravi trubaduri.¹⁸ – gorunul ştie că a devenit motiv literar, fiind „cântat” de poeţi.

Dar s-a făcut  ca într-o dimineaţă.

Când se lăsase pe pământ grea ceaţă ¹⁹ –balada devine, din descriptivă, dramatică.

S-aud strigăt de spaimă  de secure. ²⁰– securea, cel mai mare duşman al copacului intră în acţiune.

Era ceva ce lemnul nu poate să îndure 

În jur şi codrul a-nceput să fiarbă,

Iar eu m-am prăbuşit cu fruntea-n iarbă.²¹– sfârşitul gorunului e  impresionant şi, într-un fel, eroic.

L-am blestemat pe furul tăcut şi laş.²² – e vorba de un „braconier de copaci”, de un tâlhar.

Apoi mi-am zis: „De voi veni la oraş, 

Din trupul meu, noi pagini vor apare.²³ –seninătatea mioritică e atributul spiritelor alese. Nemaiputându-se salva, gorunul e mulţumit totuşi că va fi util şi după moartea sa fizică.

Scrieţi  şi despre gorunul cel mare.”²⁴  – gorunul ştie că va deveni erou de baladă şi de legendă şi în acest fel îşi asigură nemurirea.