La început am fost şi eu o zână,²
Prin vrăji m-au preschimbat într-o fântână,³
Iar timpul, vechi prieten, vechi călăuz,⁴
M-a transformat şi el în aurit havuz.⁵
Veneau, însetaţi drumeţi, din patru zări,
Îi vindecam de  moarte, de depărtări…⁶
Apoi, de ce nu ştiu, n-am fost iubită
Şi preschimbată-n plânsă stalactită.⁷
Un ţurţur străveziu, suspendat în cer,
O minune pură, de adânc mister,
Veneau din nou la mine să mă vadă,
Mii pelerini ce nu puteau să creadă,
Ce mintea refuza să înţeleagă.⁸
Veneau să vadă, minunea întreagă, ⁹
Apoi într-o noapte şi încă o zi,
Trupul meu cu stele se acoperi.¹⁰

 

Şi-am apărut întreagă, triumfală,
O albă, minunată catedrală.¹¹
Cu slujitori aleşi, cu multă morgă,
Şi cu o nemaiauzită orgă.¹²

Veneau acum în roiuri credincioşii,
De cum o luminau, cântând, cocoşii.¹³
Eram pentru credinţă sfânt oracol,¹⁴

Muiată-n sânge, slavă şi miracol.¹⁵

 

ÎNCHINARE
Nu te întreba, de unde vin minuni…¹⁶
Nu sunt nici vise, coşmaruri sau minciuni.¹⁷
Credinţa ta poate orice desface,¹⁸
Să –aducă – n suflet, linişte şi pace.¹⁹

Lucian Strochi

   BALADA PRIMEI CREDINŢE¹ 11

„Eroul” acestei balade este credinţa. Credinţa este aceea care ne transformă, ne dă demnitatea de a fi om, ne dă un sens pentru o viaţă şi pentru o moarte. Desigur, balada este prin propunere neobişnuită. Ea seamănă mai degrabă cu o legendă „explicativă”. Numai că toate aceste staturi de înţelegere se completează, se contrazic şi de aici farmecul textului.

La început am fost şi eu o zână,² –identificarea credinţei cu o zână este de două ori explicabilă: zâna ne apare pe neaşteptate, dar trebuie să credem în ea, aşa cum credem în alte apariţii: fantome, strigoi, semne ale superstiţiei, simboluri etc. În plus, zâna române misterioasă şi pentru cucerirea ei trebuie depus un efort intens, impresionant, efort intelectual şi de suflet.

Prin vrăji m-au preschimbat într-o fântână,³ –fântâna este un obiect al credinţei şi al dorinţei. În plus asemenea credinţei este un simbol ambivalent, centrifug şi centripet.

Iar timpul, vechi prieten, vechi călăuz,⁴  – credinţa nu poate exista în afara timpului, fiind o realitate istorică, sincronică, dar şi durativă, diacronică.

M-a transformat şi el în aurit havuz.⁵–aluzie la timp, la credinţă şi la fântână.

Veneau, însetaţi drumeţi, din patru zări, – credinţa generează pelerinajul. Sacrul nu este deplasabil, ci fix, precis determinat.

Îi vindecam de  moarte, de depărtări…⁶ –bucuria ajungerii la ţintă, la obiectul adoraţiei compensează efortul de plasării. În plus orice călătorie cu un substrat religios este una iniţiatică, chiar dacă e vorba de Mecca, Ierusalim sau muntele Fuji.

Apoi, de ce nu ştiu, n-am fost iubită 

Şi preschimbată-n plânsă stalactită.⁷ –credinţa nu e o constantă, trecând prin numeroase sinusoide. Apa, sacră, element primordial, părăseşte fântâna, havuzul şi se refugiază în stalactită, devenită o apă impură şi lentă.

Un ţurţur străveziu, suspendat în cer,

O minune pură, de adânc mister,

Veneau din nou la mine să mă vadă,

Mii pelerini ce nu puteau să creadă,

Ce mintea refuza să înţeleagă.⁸ –pentru revitalizarea credinţei e nevoie de o nouă minune.

Veneau să vadă, minunea întreagă, ⁹–credinţa trebuie să fie probată prin simţuri, tocmai pentru a deveni credibilă. Acelaşi lucru e valabil şi pentru o minune.

Apoi într-o noapte şi încă o zi, 

Trupul meu cu stele se acoperi.¹⁰  – metaforă interesantă, sugerând metamorfoza, trupul apei al substanţei devine divin, acoperit de stele.

Şi-am apărut întreagă, triumfală,

O albă, minunată catedrală.¹¹  – minunea fiind consacrată, trebuie să devină permanentă. Diferenţa dintre minune şi credinţă este timpul. Iar o catedrală este între altele nu doar un altar al credinţei, dar şi un obiect ce aminteşte de un timp învins, suspendat, eternizat.

Cu slujitori aleşi, cu multă morgă,

Şi cu o nemaiauzită orgă.¹²  – orice credinţă are nevoie de un ritual care să o confirme permanent, să o slujească. La fel are nevoie şi de obiecte sacralizate, cum ar fi orga, icoana, corul, crucea etc.

Veneau acum în roiuri credincioşii,

De cum o luminau, cântând, cocoşii.¹³ – Oamenii au nevoie de un loc al minunii, care să fie celebrat, căutat, iubit. Fatima, Lourdes, Medjugorie sunt asemenea locuri sacre, devenite aşa după o minune, de obicei marianică.

Eram pentru credinţă sfânt oracol,¹⁴  – am folosit termenul de oracol, pentru că mi s-a părut un termen încăpător, desemnând un loc unde se făceau preziceri, un sanctuar, dar şi răspunsul unei divinităţi (Apollo de exemplu) prin intermediar,  numit tot oracol. Dar oracol însemnă şi prezicere, prevestire, profeţie, hotărâre dată de o persoană cu autoritate. Dar oracol mai înseamnă şi o sentinţă care pretinde a fi infailibilă. Fascinaţia pe care o exercită oracolul este motivată prin faptul că priveşte viitorul, că poate oferi soluţii şi opţiuni.

Muiată-n sânge, slavă şi miracol.¹⁵  vers ambiguu, care se referă atât la credinţă, pentru care se fac adevărate sacrificii, jertfe, mergând până la martiraj, dar şi o istorie neagră a tiraniei pe care o poate instaura o credinţă (vezi inchiziţia). Slava aparţine credinciosului, dar şi adoratului sau instituţiei care concretizează adoraţia (biserica, mănăstirea, schitul, locul sacru în general). Evident nu există credinţă fără miracol. Doar prin miracol se poate explica inexplicabilul, se poate accepta o forţă divină, superioară oamenilor.

Nu te întreba, de unde vin minuni…¹⁶  – versul pare o ilustrare a dogmei: crede şi nu cerceta. Credinţa nu poate fi analizată întotdeauna raţional, fiind o „gândire a inimii.”

Nu sunt nici vise, coşmaruri sau minciuni.¹⁷ – minunile sunt realităţi, certitudini, nu  aparenţe, irealităţi, jocuri sau farse ale percepţiei şi analizei noastre umane.

Credinţa ta poate orice desface,¹⁸ –forţa credinţei poate muta munţii, poate explica inexplicabilul, poate fi motorul unor acţiuni incredibile, poate asigura energii colosale, poate răspunde oricăror întrebări.

Să –aducă – n suflet, linişte şi pace.¹⁹  – scopul final al oricărei credinţe este pacea, umană şi universală, adică un echilibru între antiteze.

Întreaga baladă este o uriaşă sinecdocă, concretul ţinând locul abstractului şi invers.