Există un anume moment al copilăriei, când cuvintele se înfrăţesc precum grâul, se apropie cu sfială un îndrăgostiţi unul de altul.

Atunci am auzit cuvântul IISUS şi imediat l-am tradus, l-am logodit şi l-am nuntit cu „ÎI SUS”.

Şi tot atunci am auzit cuvântul TOPLIŢA, pe care l-am tradus, l-am logodit şi l-am nuntit cu TOPITA, „l”-ul cel atât de lichid şi de atotputernic în copilărie, topindu-se.

Şi pentru că TOPITA era un adjectiv, cuvântul de care se lega, substantivul adică, era LACRIMA. Şi LACRIMA nu putea fi decât topită.

Ceva mai târziu, când am început să bâjbâi printre litere, am citit „T” ca pe un arbore al vieţii şi al morţii, ca pe o cruce. Iar „O” nu putea fi decât o cetate, literă rotundă, cum rotundă e orice zidire ce-şi spune cetate. Şi venea apoi PITA, pâinea enormă pe care o coc şi o oferă ardelenii.

Dar a venit şi vremea când PITA a redevenit PLITA, adică vatra pe care o numesc aşa rostind-o leneş, dar cu tandreţe, gospodinele.

Nu ştiu de ce, TOPLIŢA s-a legat într-un ciudat „triumvirat”, nu de oameni politici, ci de cetăţi, de BILBOR şi de REGHIN, pe care eu le citeam aşa pe hartă, dar de auzit le auzisem BOLBOR şi BÂLBOR, adică  de la „a bolborosi”, ceva legat de limbă şi de apă, căci numai cuvântul şi apa bolborosesc. Iar REGHIN a devenit RE CHIN, nu citit împreună, şi care nu însemna  ucigaşul apelor , ci CHIN şi RE CHIN, un zbucium pe care oamenii îl încercau mereu.

Şi Lacrima Topliţei a urcat spre ceruri la Reghin şi a devenit întâi  lacrimă străvezie, apoi sunet, apoi vioară. Şi lacrima Topliţei a coborât în adâncuri la Bilbor şi a devenit întâi lacrimă străvezie şi apoi apă curată, minerală, căci lacrima înseamnă şi fier şi calciu şi aur. Şi viorile de Reghin nu sunt date cu lacuri scumpe, cu răşini de ambră şi de tămâie sau de chihlimbar, ci cufundate precum pruncii în apă curată, neîncepută, de lacrimi.

Iar noaptea, odată pe an, pe fulgerătură, vin furi cu feţe acoperite, din ţări străine şi umblu burdufuri pline cu apă de Bilbor, cea mai curată şi nevinovată apă din lume. Şi apoi după drum de săptămâni, deşartă burdufurile  la izvoarele Iordanului, pentru ca râul sfânt să mai poate face minuni.

Am aflat apoi despre un bărbat mândru, ce pornise în viaţă ca pui de plugar adevărat, (plugar trădat şi de numele său Gheorghe). Şi bărbatul acela falnic devenise Prim-ministru, Coregent şi mai ales Primul Patriarh al României.

Numele lui este MIRON CRISTEA şi nu i-am primit numele fără împotrivire, căci MIRON semăna cu PIRON, ce nu era nume de rege precum PYRRUS sau PRIAM, ci cui enorm bătut în crucea răstignirii. Iar CRISTEA era printre puţinele nume de familie legate de CRISTOS. Şi îl mai chema şi ELIE, adică ILIE, cel care scormonea Cerul, în căutare de ploi şi de fulgere şi care Elie  s-a întâlnit în ceruri cu un mare poet şi l-a numit LUCEAFĂRUL POEZIEI ROMÂNEŞTI şi teza sa de  doctorat aşa s-a numit „M. Eminescu, luceafărul poeziei româneşti”.

Am aflat că Elie Miron Cristea era din Topliţa şi toate au prins a se roti în hora unor înţelesuri noi.

Când am aflat recent, într-o vizită la Topliţa, la mănăstirea cu hramul „Sfântul Ilie” că o casă memorială a Patriarhului era de fapt o biserică, am înţeles că multe din lucruri se sfinţesc şi acum, sub ochii noştri.

Şi când am mai văzut şi un zid proaspăt în incinta mănăstirii, am ştiut că acel zid este cel al cetăţii pe care o visasem în copilărie.

Şi TOPLIŢA a redevenit TOPITA, adică LACRIMĂ, şi am înţeles că doar prorocii şi copiii adulmecă viitorul şi ni-l aduc şi nouă, sub formă de icoană sau de cuvânt, să ne mirăm şi să ne bucurăm şi noi, păcătoşii  de frumuseţea acestei lumi şi ale altora pe care, poate cu orgoliu, poate cu îndreptăţire, ni le-am promis.

Şi când am aflat că părintele stareţ iubeşte nespus florile şi arborii şi cultivă la Polul Frigului palmieri, oleandri şi măslini, am înţeles de ce, din toată GRĂDINA MAICII DOMNULUI, EDENUL e aici, printre arbori exotici şi arbori de răşină de ambră, de smirnă, de tămâie şi de chihlimbar şi trandafiri roşii şi albaştri şi că numele de EMILIAN, pe care copilul de acum îl asemăn cu o aripă de fluture   se zbate, se spovedeşte, se rosteşte şi se roagă în lumină.

Lucian Strochi