Era cândva o casă între munţi pierdută,
Cu ziduri vechi de piatră, aproape o redută.
Prin vagi odăi trecea o umbră rece, mută,
O văduvă în negru cu privirea  slută.²
Nouă băieţi cât brazii avea şi înc-o fată plăpândă,³
Cu buze-n rugăciune, cu ochii stând la pândă,
Privea mereu în zare, în vale, pe furiş,
Se vede că-i venise vremea de ducă, de măritiş.⁴
Femeia, se ştia, avea destulă-avere
Şi-orice copil era îndreptăţit să spere
La partea lui, o viaţă-ntreagă să-i ajungă.⁵
Dar se socoteau, cât ziua e de lungă,
Ce bine-ar fi de vor scăpa cumva de fată.⁶
Cel mare se gândi: în Vale, ca măritată…
Şi tainic plan urzi cu un flăcău, pe dată
Să-i iasă pe potecă şi la iubiri s-abată.⁷
Aşa şi fu şi fata se mărită grăbită,
În sat vecin, unde era, de toţi, iubită.⁸
Dar văduva, după-ale ei ştiute semne
Pe fratele cel mare îl îneacă-n blesteme:⁹
„Cât fi noi în viaţă, pe acest palid pământ,
Să nu ai odihnă, nici în somn, nici în mormânt;¹⁰
Până nu vii cu fata mea dragă înapoi,
Să nu ai odihnă, nici în vremea de apoi.” ¹¹

 

ÎNCHINARE
 Vai, frate, te-ai întors cu fata de frică moartă¹²
Şi mama-şi blestemă acum cumplita soartă.¹³
Gustă şi ea puterea ce-o ştiu doar ei, nebunii¹⁴
Şi sufletul şi-l dărui, de-ndată, lunii.¹⁵

Lucian Strochi

Balada fratelui mort¹  13 

¹ această baladă este una dintre cele mai interesante din literatura română, dar şi din literatura europeană. Ca baladă populară, a fost comentată încă din 1886, dar studiile consistente apar după 1929, când D. Caracostea îşi publică studiul despre Lenore. Subiectul a mai fost tratat de Take Papahagi, Gheorghe Vrabie, Adrian Fochi, I. I. Amzulescu. Balada e cunoscută în aproape 80 de variante, cu diferite denumiri precum Voica, Voichiţa, Bogita, Bodiţa, Constantin (numele fratelui cel mare). Personajele principale sunt în triadă: mama, fata, fratele cel mare (mort) (uneori logodnicul strigoi). Motivele literate sunt: blestemul (mamei), motivul strigoiului care se răzbună, motivul sângelui străin, motivul trecerii de la căsătoria endogamă la cea exogamă, motivul trecerii dintre lumi, motivul (împărţirii) averii. Este o baladă fundamentală, alături de Mioriţa, Meşterul Manole, Toma Alimoş, Dochia şi Traian, Zburătorul. Personal am folosit subiectul baladei ca schelet pentru romanul meu Cicatricea, fraţii fiind ciobanul din Mioriţa, meşterul Manole, Toma, Fratele cel Mare, Prâslea, Fata, Mama etc.

Era cândva o casă între munţi pierdută,

Cu ziduri vechi de piatră, aproape o redută.

Prin vagi odăi trecea o umbră rece, mută,

O văduvă în negru cu privirea  slută.²  – mama nu este văzută cu simpatie de narator întrucât intriga porneşte de la blestemul ei.

Nouă băieţi cât brazii avea şi înc-o fată plăpândă,³ – în alte variante inclusiv în varianta din Ancadierul, fraţii sunt în număr de şapte. Fata este plăpândă doar în viziunea mamei, care nu accepta ca aceasta să se depărteze de casă.

Cu buze-n rugăciune, cu ochii stând la pândă,

Privea mereu în zare, în vale, pe furiş,

Se vede că-i venise vremea de ducă, de măritiş.⁴-aici apare motivul zburătorului, subiect de altă baladă, admirabil surprins şi descris de Ion Heliade Rădulescu.

Femeia, se ştia, avea destulă-avere  

Şi-orice copil era îndreptăţit să spere 

La partea lui, o viaţă-ntreagă să-i ajungă.⁵  – văduva este bogată, dar este dornică să nu-şi risipească averea, s-o înstrăineze.

Dar se socoteau, cât ziua e de lungă,

Ce bine-ar fi de vor scăpa cumva de fată.⁶ –apare o a doua intrigă, coalizarea fraţilor şi complotul lor împotriva fetei.

Cel mare se gândi: în Vale, ca măritată…

Şi tainic plan urzi cu un flăcău, pe dată

Să-i iasă pe potecă şi la iubiri s-abată.⁷  – fratele cel mare preia iniţiativa şi se înţelege cu un flăcău din satul din vale ca acesta să o ia de soţie.

Aşa şi fu şi fata se mărită grăbită,

În sat vecin, unde era, de toţi, iubită.⁸  – stratagema reuşeşte şi mama nu are ce face.

Dar văduva, după-ale ei ştiute semne

Pe fratele cel mare îl îneacă-n blesteme:⁹ –apare motivul blestemului de mamă, în credinţa populară cea mai aspră sancţiune posibilă.

„Cât fi noi în viaţă, pe acest palid pământ,  

Să nu ai odihnă, nici în somn, nici în mormânt;¹⁰ –blestemul este teribil total, fratele cel mare negăsindu-şi liniştea nici mort, nici viu.

Până nu vii cu fata mea dragă înapoi, 

Să nu ai odihnă, nici în vremea de apoi.” ¹¹ –cererea mamei e puţin neobişnuită întrucât fata nu fusese răpită, ci se măritase de bună voie.

Vai, frate, te-ai întors cu fata de frică moartă¹² – Închinarea începe cu acest vers neobişnuit: nu ştim dacă naratorul devine frate  de suferinţă, prin coparticipare afectivă cu fratele cel mare sau este vorba unuia din fraţii săi.

Şi mama-şi blestemă acum cumplita soartă.¹³  – blestemul mamei nu mai poate fi întors şi fratele mort se întoarce din mormânt. În unele versiune el pleacă (de obicei călare) cu fata şi intră cu ea în mormânt, în alte variante pleacă atât cu mama şi cu fata, pedepsindu-le şi pe ele.

Gustă şi ea puterea ce-o ştiu doar ei, nebunii¹⁴ – mama este pedepsită nu pentru dragostea ei în parte explicabilă (are o singură fată), ci pentru că a dezlănţuit forţe colosale, pe  are nu le poate stăpâni, cuvântul fiind cea mai puternică forţă a universului.

Şi sufletul şi-l dărui, de-ndată, lunii.¹⁵ – acest vers sugerează deznodământul tragic al baladei.

Subiectul baladei a fost tratat recent şi într-o piesă de teatru, cu titlul Cântecul fratelui mort (în anul 2009).