BALADA ORASULUI DE ALTADATA
Astăzi mă-ntorc în burgul meu natal, montan, iubit1
E-o vremea clară, înaltă, de octombrie spre asfinţit,
Mă nimeresc pe-o stradă, sonoră şi văduvă,2
Şi frigul mă pătrunde tăios, până-n măduvă.3
Încerc să regăsesc grădina în care nucii,
Se înfruntau cu noi, când ne jucam de-a haiducii.4
Da, cunoşteam şi piatra ce mi-a julit genunchii,5
Casele-n care trăiau mătuşile şi unchii.6
Copaci, ce alb se-aprindeau de sărbători, feerici,7
Şi crucile-aurite, din turle de biserici 8
Şi străzi întortocheate, făcute parc-anume,9
Să fie anonime, deşi purtau un nume…10
Vai, cireşii înfloriţi, ca floarea lor să doară,11
Caişi, miracol, ninşi şi ei întâia oară,12
Poştaşul ce-ţi aduce scrisorile complice,13
Birjaru-abia trezit, pocnind fălos din bice.14
Dar cel mai mult aş vrea să văd cu tine,15
Şcoala din centru ce respira cândva lumine,16
Cuib de visări, cu adolescenţi timizi, liceul,17
Când tremurai amarnic, de se strângea careul,18
Profesori sobri, demni, îmbrăcaţi decent,19
Şi peste toate, drame, iubiri de-adolescent,20
Tandre prietenii, săruturi, doar unu-n poartă,21
Dar ne consolam voioşi şi cu ingrata soartă.22
ÎNCHINARE
Străzile plouate, strâmte, dar pline de-amintiri,23
S-au dus, înlocuite de străveziile zidiri.24
Trăiesc doar în tablouri şi în poze la minut,25
În versuri desuete, precum un veşnic început.26
Lucian Strochi
Balada oraşului de altădată 14
Astăzi mă-ntorc în burgul meu natal, montan, iubit1 – baladele se încheie cu mitul eternei reîntoarceri, cu parabola întoarcerii fiului risipitor, cu acel expresie romană genius loci, ce s-ar putea traduce prin „spiritul locului”. Din această expresie a derivat şi cuvântul geniu, se pare. Ideea e că locul naşterii nu dă fiecăruia puteri nebănuite, inspiraţie, forţă, dar şi anumite calităţi sufleteşti.
E-o vremea clară, înaltă, de octombrie spre asfinţit,
Mă nimeresc pe-o stradă, sonoră şi văduvă,2 e precizat pe lângă loc, timpul, ba chiar şi vremea. Strada văduvă e o metaforă interesantă, sugerând atât adică o culoare nehotărâtă, mohorâtă, întunecată, în ciuda luminii clare, înalte de asfinţit, cât şi singurătatea şi tăcerea.
Şi frigul mă pătrunde tăios, până-n măduvă.3 – expresia mi-a pătruns frigul până în măduvă e expresivă, transmiţându-ni-se ideea de ger cumplit.
Încerc să regăsesc grădina în care nucii,
Se înfruntau cu noi, când ne jucam de-a haiducii.4 – această vitregie a naturii nu anulează imaginea idilică a copilăriei, când copilul se juca de-a haiducii cu copacii.
Da, cunoşteam şi piatra ce mi-a julit genunchii,5 –nimic nu scăpă memoriei absolute, subiective, dar evocatoare. Analepsele sunt totale, reţinând cel mai mărunt detaliu.
Casele-n care trăiau mătuşile şi unchii.6 –familia, clanul nu pot lipsi din această rememorare.
Copaci, ce alb se-aprindeau de sărbători, feerici,7 –amintirea devine tot mai agresivă, cercurile ei cucerind aerul, atmosfera, fastul sărbătorilor.
Şi crucile-aurite, din turle de biserici 8– amintirea este dublată şi de credinţă.
Şi străzi întortocheate, făcute parc-anume,9–evocare devine tandră, sugerându-se complicitatea cuiva, care construieşte străzi întortocheate, pentru ca acestea modeste, scurte, neînsemnate, că fie mai uşor uitate.
Să fie anonime, deşi purtau un nume…10–numele se reţine mai greu decât imaginea.
Vai, cireşii înfloriţi, ca floarea lor să doară,11 – minunea înfloririi nu ţine prea mult, cireşii nu rămân înfloriţi decât câteva zile; totuşi memoria îi reţine. Aluzie şi la versurile auzite în copilărie: „durerea mea de-acum/că ninge floarea de cireş pe drum…”
Caişi, miracol, ninşi şi ei întâia oară,12 –caisul este un copac al sudului şi poate fi nins mai rar.
Poştaşul ce-ţi aduce scrisorile complice,13 –se sare la vârsta adolescenţei, la primele scrisori trimise şi primite, primele iubiri.
Birjaru-abia trezit, pocnind fălos din bice.14 –ni se sugerează un timp de altă dată, un oraş mult mai vechi, un oraş din poze. Birjarul este o realitate din ce în ce mai rară, acum pur decorativă, alteori funcţională, jucând rolul taxiurilor de astăzi.
Dar cel mai mult aş vrea să văd cu tine,15 – e descrisă în continuare adolescenţa cu toaste dramoletele ei.
Şcoala din centru ce respira cândva lumine,16 – primele iubiri sunt caste, plecând din preocupări comune, în primul rând şcoala.
Cuib de visări, cu adolescenţi timizi, liceul,17 –liceul nu mai e un cimitir ca la Bacovia ci doar o fulguraţie, cu amintiri care acum stârnesc un zâmbet tandru.
Când tremurai amarnic, de se strângea careul,18 – careul, cel puţin în Ardeal, era totuşi un loc al judecăţii, mai rar anunţându-se faptele bune, performanţele la învăţătură sau sport. Se dădeau şi pedepse pentru faptele considerate mai grave, pedepsele fiind eliminările pe o zi sau mai multe zile, având drept consecinţă scăderea notei la purtare.
Profesori sobri, demni, îmbrăcaţi decent,19 – profesorii erau personaje importante, sobre, cu o autoritate extraordinară printre elevi. Când te întâlneai cu un profesor, te făceai una cu zidul.
Şi peste toate, drame, iubiri de-adolescent,20– e descrisă prima iubire, acum privită cu detaşare, atunci trăită la cea mai înaltă tensiune.
Tandre prietenii, săruturi, doar unu-n poartă,21 – prima iubire era una platonică, o prietenie cu vagi, nevinovate săruturi.
Dar ne consolam voioşi şi cu ingrata soartă.22 – adolescenţii păreau să înţeleagă că vârsta lor era una de trecere, dintre copilărie şi tinereţe.
Străzile plouate, strâmte, dar pline de-amintiri,23 – Închinarea conţine o nostalgie greu de anulat, nostalgie nealungată de modestia oraşului de atunci.
S-au dus, înlocuite de străveziile zidiri.24 – acum oraşul e modern, zidurile sunt de sticlă, dar nu mai au suflet şi nici amintiri.
Trăiesc doar în tablouri şi în poze la minut,25 –amintirile se regăsesc doar în memoria noastră, care rămâne subiectivă şi aproximativă. În tablouri şi poze la minut, imaginile sunt îngheţate, parcă ar vorbi despre alte realităţi
În versuri desuete, precum un veşnic început.26 – nici scrisurile sau înscrisurile nu pot salva timpul, oraşul. Cu toate acestea există o notă optimistă în ultima sintagmă: veşnic început. Mult oraşe îşi reconstituie trecutul prin protecţia monumentelor, prin încercarea de a salva imaginea unei lumi altfel dispărute. Romantismul nostru, tandreţea, nevoia de linişte au nevoie de mărturiile trecutului.
Balada s-a topit în idilă, epicul a dispărut, rezistând doar descrierea.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.