Am scris, nu o dată, despre poezia Getei Palade Stan. M-au obligat deopotrivă imaginarul ei debordant, aproape ireverenţios (dar de ce ar trebui poetul să fie un politicos?), perfecta mimare a versului popular (în spirit, nu în formă), o anumită sfidare a timpului şi a spaţiului (Geta străbătând spaţiile siderale cu dezinvoltura cu care ar merge pe o cărare de munte şi discutând pe prispa unei case de ţară cu Neculce!), cultivarea oximoronului, dialogul cu un personaj adesea inventat.

Iată câteva dintre acele rânduri scrise cu ani în urmă, toate adevărate, dar ce poate fi mai efemer decât adevărul?):

„Poezia Getei Stan Palade are un prim merit faptul că nu lasă pe nimeni indiferent. Va avea prin urmare partizani sau chiar fani de nădejde, dar şi detractori pe măsură. Explicaţia e simplă: tipul de scriitură practicat de poeta nemţeană. Nu oricine suportă barocul, nu oricine acceptă trimiterile livreşti, iar unele atitudini ale poetei par blasfematorii pentru cei obişnuiţi cu un anume tip de poezie. Adevărul e că şi poeta îşi provocă cititorul, spunând lucruri teribile, greu de acceptat.    

poeta scrie o poezie matură, echilibrată, asigurând misterului un loc în imaginarul său poetic…

Există o nostalgie a analepselor, ce asigură automat lirismul bine temperat şi filtrat…

Poeta excelează în adresări, în dialoguri şi monologuri adresate, personajele fiind Caligraful, privighetoarea, ciocârlia, Demiurgul, Domnul, de fapt ipostaze ale eului liric, ale poetei…

îi plac metaforele prelungi, deduse, expresionismul său dându-i acea voce singulară printre poeţi….Cele mai convingătoare versuri mi se par cele în care clasicul, barocul se întrepătrund cu romanticul şi chiar cu neomodernismul….

Remarcăm o muzică subtilă, dar perceptibilă. Poeta Geta Stan Palade este o certitudine lirică, cu numeroase reuşite, cu un imaginar poetic debordant, cu multe versuri unice, dar dincolo de toate, cu un eu liric perfect articulat, coerent şi convingător.

Geta Stan Palade scrie o poezie incomodă pentru cititorul canonic, cel deprins cu rigorile formale ale unui Vlahuţă – de exemplu. Punctul de plecare al poetei poate fi poezia avangardistă, mai exact poemul Ulysse al lui Fundoianu.

Versurile sunt albe, libere, rimate şi ritmate, cu rimă interioare, cu metafore lexicale reabilitate abil, de unde şi perplexitatea noastră de moment.

Se practică şi o ironică „primblare” prin trecutul cultural al umanităţii, amintindu-ni-se de Achile cel iute de picior, dar şi de celebrul   La noi al lui Octavian Goga.

Retorica pare adesea prăpăstioasă, dar aşa trebuie să fi părut contemporanilor şi versurile unui Minulescu.   Câmpul lexical este enorm, cu o apertură care sperie.   Sunt cultivate arhaisme rarissime, neologisme de ultimă oră, trimiteri reale sau fanteziste; poezia înghite stilistic totul, de la precizia unui prospect medical, la ambiguitatea limbajului unei biblii apocrife sau canonice….

Poeta are un eu liric exacerbat datorită pronumelui personal de persoana I, dar şi, mental, prin dorinţa de a-şi asuma singură toată istoria lumii, de a fi poeta vates, cutia de rezonanţă a tuturor durerilor şi jubilaţiilor universului…

Se cultivă metafora, sinestezia şi oximoronul (armele celor aleşi), încercându-se chiar scurte arte poetice, să le numim sectoriale, versurile sale fiind sub seducţia metaforei…

Poeta are şi o reţetă sigură, de succes, pentru întruparea poemelor: îşi construieşte, aşa cum sugera şi T. S. Eliot în Principiul poetic, un personaj în afara persoanelor gramaticale, în numele cărora vorbeşte, dialoghează, monologhează. Personajul poate fi un alter ego, poeta chiar, dar şi Aristotel, Kafka, Shakespeare, Galileo Galilei, Giordano Bruno, Ion Creangă sau Neculce, dar, cel mai adesea, Dumnezeu.

Dumnezeu este, de altfel, personajul cu care poeta se joacă, i se confesează, i se roagă, i se adresează respectuos sau ireverenţios. Nimeni de la Arghezi nu i-a oferit Creatorului, Demiurgului, Dumnezeului un asemenea tratament cel puţin familiar…     Deşi scrie mereu la prezent, poeta are capacitatea rară de a despica această realitate temporală într-un trecut fastidios, decorativ, regretat pentru suculenţa sa şi un viitor adesea îndrăzneţ, ce întârzie mereu apocalipsa. Multe ziceri sunt mnemotehnice, deci personale şi impresionante.

Poeta are amplitudini şi  deschideri neobişnuite: de la candoare la cinism, de la timiditate la agresiune, de la parcimonie la neobişnuită risipire.

Când mireasă, când femeie trecută prin marile experienţe ale vieţii, Geta Stan Palade îşi transcrie conştiincioasă, într-un amplu jurnal intim, versuri şi imagini izvorâte dintr-o conştiinţă lucidă, dar nicicând îmblânzită…

Un carusel de idei şi imagini, de conexiuni insolite, contrazicând brutal istoria şi chiar placidul nostru simţ comun, iată zestrea văzută a poetei. Dacă mai adăugăm şi un auz perfect, producând aliteraţii şi asonanţe naturale, nu voite, la tot pasul, vom spune că Geta Stan Palade are tot ce îi trebuie pentru a fi o poetă respectată şi respectabilă.

Dacă imaginarul poetei descinde, aşa cum afirmam la început din avangardism , e la fel de adevărat că „dialogurile” par a fi mult mai vechi, din tensoanele medievale. Aluziile poetei sunt discrete, înşelătoare, se bazează foarte mult de o bună cultură generală a cititorului complice…

…Poeta are amplitudini şi  deschideri neobişnuite: de la candoare la cinism, de la timiditate la agresiune, de la parcimonie la neobişnuită risipire…

Versurile sunt albe, libere, rimate şi ritmate, cu rimă interioare, cu metafore lexicale reabilitate abil, de unde şi perplexitatea noastră de moment…

Un carusel de idei şi imagini, de conexiuni insolite, contrazicând brutal istoria şi chiar placidul nostru simţ comun, iată zestrea văzută a poetei. Dacă mai adăugăm şi un auz perfect, producând aliteraţii şi asonanţe naturale, nu voite, la tot pasul, vom spune că Geta Stan Palade are tot ce îi trebuie pentru a fi o poetă respectată şi respectabilă.

Lucian Strochi