Cu arta pictoriţei bucureştene Claudia Frânculescu am luat cunoştinţă doar cu câteva luni în urmă. I-am admirat pe atunci  şi de atunci consecvenţa, talentul şi metaforele ei obsedante: dansul, nudul, chipul uman.

Opera artistei este de o extraordinară coerenţă. Spirit eleatic, Claudia Frânculescu încearcă să epuizeze subiectul, după ce variantele au ajuns la un prototip ideal, o matriţă şi matrice psihosomatică.

Ne-am cunoscut direct pe 29 noiembrie 2016, la Bicaz, atunci când am avut plăcerea să-i vernisez o expoziţie neobişnuită, intitulată, pornind de la o sinecdocă,   Ochii reginei.

Expoziţia era într-adevăr neobişnuită, pentru mine cel puţin, pentru că era prima dată când o întreagă expoziţie era dedicată unei singure persoane, e drept legendare: Maria a României.

Regina era surprinsă în cele mai obişnuite şi neobişnuite ipostaze, de la cea de personaj dinamic, îmbrăcat într-un costum de vânătoare, până la artista visătoare, pozând romantic şi romanţios, cu privirile în zări numai de ea văzute.

Expoziţia semăna într-un fel cu un album de familie, cu imagini decupate corect, aproape fotografic.

Dar am realizat că albumul devenea o viaţă autentică, cu fotograme astrale, un film încă nemontat, dar pilduitor.

Într-o imagine apare regina cu coroana regală pe care a purtat-o în Ziua Încoronării, la Alba Iulia. E plină de lanţuri, pandantive, paftale, cu hlamidă. E poate poza oficială cea mai comună.

Într-un alt tablou, regina Maria apare cu un lung şirag de perle, cu diademă de perle, în alb, cu o decoraţie regală (se observă crucea lui Ferdinand).

Cu o privire tristă, atotînţelegătoare, îmbrăcată în  uniformă de soră de caritate, într-un alb imaculat, regina Maria apare şi în ipostaza care a făcut-o dragă românilor, cea de Mamă a Răniţilor.

Într-o poză romantică, aplecată deasupra unui balcon, asemenea Julietei, dar la Balcic, înconjurată de flori, regina pare o domniţă medievală, asistând la plecarea cavalerului iubit  într-o cruciadă.

Şi iat-o într-o altă reprezentare, de femeie împlinită, cu diademă, cu rozete şi cocarde, cu şiragul (de-acum tradiţional!) de perle, purtând în privire două dinastii ilustre, cea rusă şi cea engleză.

Există şi o imagine decorativă, cu regina purtând o pălărie florentină cu flori albe şi ţinând în mâna dreaptă flori roşii.

Într-o altă poză de album, regina Maria apare în postură de mamă fericită, alături de Carol al II-lea, neintuind desigur ce probleme îi va crea în viitor primul ei născut.

În poză antică, semănând cu o zeitate greacă, priveşte cu îngăduinţă la ce se întâmplă în jur.

Într-o altă imagine, regina apare obosită, dar maiestoasă, conştientă de performanţele politico-diplomatice pe care le-a realizat. Imaginea e din perioada când îşi consolidase porecla de Soacră a Balcanilor.

Şi din nou mamă, alături de una dintre fete, de Mignon probabil. Un tablou în care ochii reginei se întâlnesc cu ochii fiicei într-o perfectă şi expresivă simetrie.

Şi din nou cu coroană, într-o ţinută oficială în alt tablou.

Şi din nou romantică, plimbându-se pe sub arcadele unui castel, înconjurată de flori albe.

Sau enigmatică, drapată în galben.

Şi aşa, cum mai spuneam, în costum de vânătoare sau mai degrabă de cercetaş, la o Jamboree naţională.

Din expoziţia deschisă la Bicaz reţin doar două tablouri cu personaje masculine: socrul, Carol I, aşa cum apare el pe monede, bancnote, timbre sau alte reprezentări. Carol e grav, uşor rigid, milităros, impunând măreţie şi respect.

Al doilea tablou îl reprezintă de nepotul său, Mihai în costum de ofiţer.

Dar „Ochii reginei” are într-adevăr un singur protagonist: regina Maria. Desigur un tablou sau altul nu pot surprinde importanţa decisivă pe care această femeie a jucat-o în istoria României. Ea l-a sfătuit pe „Nando”, soţul ei, regele Ferdinand, să intre în război de partea Antantei, nu de partea naţiunii căreia îi aparţinea prin naştere şi titluri. Şi astfel Ferdinand ascultând-o a întrat în istorie ca Ferdinand cel Loial, sau Ferdinand întregitorul.

Lucian Strochi