IOAN ROSCA – SPRE UN ALFABET SECRET
Grafica lui Ioan Roşca conţine câteva lucruri extrem de interesante, personale, definitorii.
Peisajul este esenţializat ca la Eminescu, în Mai am un singur. Toate elementele naturii coexistă în devălmăşie: copacii, drumul, gardul, casa, dealul, muntele. Toate par naturale, acolo de când lumea şi meritul artistului ar fi acela că el le imortalizează încă o dată.
În realitate ele sunt jocuri ale imaginarului, pictorul selectează în prealabil ceea ce i se pare a fi demn de o reprezentare.
De obicei e preferată o margine de sat: acolo natura îşi reintră în drepturi, pare virgină, izvorul sau drumul traversând-o vremelnic. Tocmai acest joc dintre efemer şi etern mi se pare a fi secretul artei sale.
Rezultă din acest joc mai mult temporal decât spaţial o dinamică aparte, dincolo de propunerea de moment.
Într-o logică subtilă drumul e mai efemer decât muntele pentru că e parcurs de paşi, la rândul lor efemeri.
Drumul se schimbă permanent, pantha rei, pe când muntele pare fixat acolo dintotdeauna.
Elementul uman nu apare direct în peisaj, pentru că pictorul refuză acest punct de condensare considerându-l facil. Dar prezenţa omului e copleşitoare prin munca sa: o casă, o moară, o fântână, un sat.
Ca mod de a lucra, Ioan Roşca e un pictor cu mânecuţe: sobru, grav, fixându-şi obiectul imperturbabil, necruţător, egal cu sine cu un acelaşi ritm de lucru, precum un docher japonez.
Adică fără să dea impresia unui efort extraordinar, dar sub mâna sa hârtia sau pânza înfloresc, spaţiile se restrâng, iar la orele de bilanţ din amurg lucrarea este gată.
Impresionantă e credinţa artistului: creaţia sa este o permanentă rugă adresată luminii.
Foloseşte negrul doar pentru a delimita lumina. M-am întrebat pe car fi putut fi graficianul într-o viaţă anterioară. Şi mi-am răspuns imediat: un păianjen.
La fel de harnic şi de inspirat precum Arahne, dar cu tăietura neagră în lumină mai fină, asemenea unei pânze de păianjen.
Tuşa sa se măsoară în microni, nu în milimetri.
Interesant, deşi peisajele par asemănătoare, folosind aceleaşi elemente, ele sunt de fiecare dată altele.
Ca orice creator veritabil, artistul nu se poate repeta.
Datorită talentului său, Ioan Roşca nu mai are nevoie de culoare, aşa cum atunci când privim un film alb-negru nu simţim nevoia de a-l vedea colorat.
O biserică precum Vasile Blajenâi din Moscova, ce pare un tort colorat, apare la Ioan Roşca mai impresionantă, cu mult mai multe detalii, formele refugiindu-se în linii.
Într-un oraş medieval o poartă de intrare în cetate pare a lega toate turnurile din jur.
Artistul foloseşte cu curaj linia dreaptă, are încredere şi în paralele, asigurându-se că dinamismul unei lucrări nu stă doar în curbe sau în diagonale liniei drepte.
În plus, Roşca are ştiinţa ritmului. În lucrarea aba pomenită centrul de interes îl constituie ferestrele, nu mai puţin de douăzeci în tablou, aşezate desigur pe etaje diferite, semănând cu notele puse pe portativ.
Grafica lui Ioan Roşca seamănă prin fiecare lucrare cu o fabulă: o scurtă naraţie, o fulgurantă descriere, un dialog cu privitorul şi mai ales cu o morală, niciodată însă explicită.
În general peisajul este rural, mai mult primitiv, chiar virgin. Dar artistul nu ezită să ne prezinte un burg, o biserică, un parc, categoric semne ale citadinului.
Referind la peisaj: copacii par desfrunziţi pentru că aşa ei se văr mai vine, asemenea unor nervuri dramatice. Sunt prezenţi mestecenii, fagii, mai rar molizii. Roşca evită şi aici monumentalul: în locul unui stejar, preferă trei mesteceni.
Nu ştiu dacă intenţionat sau nu, mai toate drumurile (de fapt poteci, drumuri forestiere) duc spre dreapta, în sensul nostru de citire.
Ioan Roşca pare un pictor la gura sobei: preferă să privească natura pe fereastră sau cel mult de pe prispă. De aici şi unghiurile destul de închise ale peisajului său. Dar ce se pierde din monumental, se câştiga în simpatie. Căldura cu care înconjoară obiectele topeşte orice reticenţă a noastră. Nu întâmplător lemnul detronează la el fierul: prea dur, prea rece, prea străin.
Pendulând între un romantism de stare şi un realism asumat, conceptual, Roşca refuză premeditat tentaţiile imaginarului. El ştie bine că un vis, o proiecţie, o închipuire sunt fapte strict individuale şi le evită, preferând ceea ce ne este tuturor comun. De aici şi adeziunea tuturor faţă de arta sa.
Frumuseţea lucrărilor sale nu stă în eliberarea formei, nici într-un delir imagistic mai mult sau mai puţin controlat, ci în intensitate.
În grafica sa se naşte un alfabet ciudat, asemeni unor reprezentări heraldice.
După cum se ştie o stemă heraldică poate fi colorată (sunt şase culori fundamentale: roşu, albastru, verde, negru, portocaliu şi violet), poate fi în alb şi negru sau poate fi reprezentată simbolic, diferitele culori căpătând valori „legendare”: roşu poate fi o puzderie de puncte, albastru – linii paralele orizontale. verde – linii haşurate ş.a.m.d. Evident, valorile în heraldică sunt altele.
Cu alte cuvinte, prin puncte şi linii, Roşca foloseşte un alfabet heraldic, bazat parcă pe principiile alfabetului Morse. Numai că în loc de litere avem acum culori. Sau altceva.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.