Monica D. Carp (2)

Pasărea măiastră este albastră şi morala fabulei propuse e simplă: pe un cer albastru o pasăre albastră e invizibilă. Adică aşa cum trebuie să fie o pasăre măiastră. E greu să precizezi dacă pasăre aparţine unei specii necunoscute sau nu. Forma ei ne îndreaptă şi spre o pasăre de hârtie, care, nu-i aşa, şi ea zboară. Sau este o creaţie a pictoriţei, un patent, un proiect de pasăre.

Tabloul Pasărea conţine un avertisment. Pasărea este o sinecdocă pentru toate păsările din t
ablou (aşa cum unu înseamnă şi tot). Sunt şapte păsări, poate cocoşi (parcă am fi în ghicitoarea din copilărie: la cap pieptene/ la coadă seceră/, la picioare/ răşchitoare). Poziţia păsărilor, goana lor haotică (trei aleargă spre stânga, patru spre dreapta) sugerează spaima. Dar culorile păsărilor sunt cele fundamentale: albastru, roşu, verde, ca în vitralii sau ca în treimea Iubire – Speranţă –Adevăr. Având în spate acest triunghi al certitudinii, spaima e una doar aparentă.

În alt Colaj ţesătură populară avem un triptic  iniţiatic de scoarţe:  prima în culori mai mult decât sobre, vorbeşte parcă despre naşterea universului: o farfurie poate fi un ochi, după cum inversul se naşte din puncte, linii, lungimi de unde. Suntem înaintea Facerii. În a doua scoarţă apar primele certitudini: un disc roşu, ce poate fi al soarelui şi al lunii, o încercare timidă de a fixa punctele cardinale, doar patru la număr. Culoarea se desface spectrală iar primele cuvinte se desprind de obiect, devenind nume. În fine, a trei scoarţă încheie devenirea : rotundul devine Hora, după ce fusese ochi sau astru.
În acelaşi timp hora sugerează o farfurie inscripţionată aşa cum apar uneori farfuriile populare. Dar dincolo de această horă apar numele: Maria, Ioana, Hora (Cora), Gherghina, Răsura (sau Frăsina),  Marghioala, Vitoria, Călina (?)Parascheva, Casandra, Venera, Dochiţa, Verginica, Catrina, Vergina. Paisprezece, fără a socoti Cora, adică de două ori şapte, o dublă iniţiere. Dar ultima scoarţă mai are cel puţin două valori simbolice: cea de pisanie, de pomelnic, de rememorare şi cea de palimpsest, literele desluşindu-se cu greu. Unele nume dispar, altele reapar, semn că nimic nu e pierdut, dar nici veşnic. Ne aflăm acum într-o dimensiune umană, timpul învingând spaţiul.

Pomul vieţii e prezentat ironic, fie ca un stâlp de telegraf, fie ca o sorcovă. O verticală e tăiată de trei linii orizontale; iar interpretarea acestui semn este multiplă. Verticala e cea care uneşte subpământeanul, pământeanul şi celestul. Pomul e traversat de flori într-un fenomen de transparenţă, copacul nereuşind să anuleze fundalul. Păsările simetric şi elicoidal dispuse sunt trei albastre şi trei verzi, împreună cu fondul roşu refăcând triada cromatică primordială: roşu, albastru şi verde. Frunzele şi florile au aceeaşi culoare, sugerând nediferenţierea.

Dar păsările nu sunt păsări, banda de jos, de sub pom, arătând că nu avem de a face decât cu elemente decorative sau cel mult o măcar de măsură de vers, cu silabe accentuate şi neaccentuate, iambi sau trohei.

Crucea vieţii impresionează prin sobrietate şi simplitate. Ceea ce contează nu este forma, aproape identică, nici fondul, aparent acelaşi, ci culoarea crucii. Verde la începutul vieţii, (verdele este culoarea promisiunilor, a vegetaţiei, a începuturilor). Urmează, în citire heraldică, roşul, care se confundă cu viaţa (firul roşu), dar şi cu iubirea, cu tinereţea. Urmează violetul, ca sumă de roşu şi albastru şi, în fine, crucea neagră, a mormântului.

Numai că lucrurile nu sunt chiar atât de simple: pătratul este sfâşiat heraldic (adică tăiat şi despicat), împărţit în alte patru pătrate: fondul e galben sau ocru, aur şi foc. În ultimul cartier se reunesc cel patru elemente fundamentale: focul, pământul, cerul şi apa, coborâte sub cruce. Dar negrul  nu e doar culoarea doliului, ci şi suma tuturor culorilor. Crucea simbol plurivalent, poate fi un semn benefic, de protejare, de apărare, dar şi unul negativ (gândiţi-vă la crucile albe cu care se însemnau casele ciumaţilor).

Tot crucea e dominanta în Simbol sacru. Simbolistica acestui simbol  este impresionantă: crucea uneşte celelalte figuri perfecte: centrul, cercul şi pătratul. Din cruce pleacă triunghiul. Crucea este simbolul intrării în posesie a spaţiului, prin descoperirea şi fixarea punctelor cardinale. Roza vânturilor nu este altceva decât o cruce care a efectuat o mişcare de rotaţie sau altfel gândit o cruce dublă. Dar crucea este şi osia universului, spiţele roţii ideale şi totale. Ca şi pătratul, crucea simbolizează pământul. Crucea conciliază timpul  (axa nord-sud)  cu spaţiul (axa est-vest). În China cifra crucii este cinci, patru direcţii plus centrul. Crucea este un simbol centripet şi centrifug. Crucea cu  singură bară orizontală este crucea evangheliei. Crucea recapitulează creaţia, ea are un sens cosmic. Crucea Monicăi pare imprimată pe piele umană: suntem religioşi şi asta ne diferenţiază de animale. Dintr-o altă perspectivă, crucea chiar neagră, dar cu străluciri ultramarine, de uraniu se cere admirată, contemplată, însuşită. Oamenii nu sunt decât linii dintr-un răboj, e drept linii colorate. Sau semănând cu gheare de diavol zgâriind scoarţa arborelui vieţii.

Şi Simboluri sacre excelează prin esenţializare. Decorul este aproape dezolant: cinci cruci, o carte deschidă şi doi peşti înotând în aceeaşi direcţie (a cărţii). Peştii cartea şi prima cruce sunt în albastru ceruleum. Celelalte patru cruci au culori neobişnuite: ocru, umbră arsă de pământ, stacojiu şi un gri neutral.

E greu să porneşti o naraţiune coerentă, în absenţa unor decodări, a unor indicii. Cartea deschisă poate fi Vechiul şi Noul Testament. Peştii sunt creştinii care înoată spre înţelepciunea Cărţii sacre. Crucile sunt în număr de cinci, sugerând orice, inclusiv un cimitir. Există şi trei registre de albastru, sugerând vămile cereşti, în opoziţie cu ultima cruce, cea de umbră arsă.

Tripticul Hore este poate cel mai dens în semnificaţii. Sunt trei hore: Hora botez, Hora nunta, Hora înmormântare. Sau altfel spus, viaţa văzută în cercurile sale concentrice. Primul cerc al horei botez este verde. Ni se sugerează cromatic, pământul, apele şi pădurea. Suntem imediat după Creaţie şi lucrurile trebuie să poarte un nume. Deocamdată sunt simple răsfrângeri, pulsari şi quasari. Timidă, o formă vrea să-şi capete o formă şi prin această o identitate. Ezită între fluture şi pasăre. Lumea s-a născut, dar nu poate fi identificată decât după botez, adică după ce a căpătat cuvânt.

A doua horă, de culoare mov este cea a concilierii, a legăturilor, a cuplurile. Cuvintele    s-au născut, se pot chiar citi: „se cunună” şi „se logodeşte”. Formele se caută androginic şi prin nuntă se regăsesc.

A treia horă este de un mov închis, cu reflexe de negru. În horă apar: o cruce neagră, o pasăre neagră şi două păsări roşii. Şi nume. mai exact prenume pe care le descifrăm cu greutate. Cercul s-a închis…

Lucian Strochi